”Aveți grijă să nu vă amăgească cineva”.

Iată-ne ajunși în fața Postului Mare, un Post care vine cu multă încărcătură și această avertizare pe care a făcut-o Mântuitorul, să avem grijă să nu ne amăgim, parcă este ruptă exact din vremurile noastre. După ce ni se spune să nu ne amăgim când vedem lupte, când vedem războaie, când auzim tot felul de lucruri urâte care se vor întâmpla, să nu uităm că ”nu vor veni toate până când nu se vor împlini toate”.

Dincolo de ce este în exteriorul nostru, Postul este despre altceva. Postul este despre noi. Dacă vom înțelege acest singular lucru, că Postul este despre noi, ne vom putea reevalua tot ceea ce am crezut până acum despre Post și despre noi înșine. Noi am crezut că în timpul Postului trebuie să fim toți la fel, am crezut că în timpul Postului trebuie să îi avertizăm pe ceilalți că e Post. Am crezut că e datoria noastră să îi aducem pe toți la biserică, la Canon. Eu astăzi vă spun foarte senin că nu asta e datoria noastră, datoria noastră este să venim cu noi înșine. De câte ori am venit cu noi înșine la biserică? Vă spun eu: foarte rar. Foarte rar pentru că în minte a rămas vecinul pe care l-ați văzut că nu o să plece de acasă, ați văzut pe un coleg care este mai bine văzut de șefi și care are la pachet, Slavă Domnului, dovada că nici nu îl interesează Postul, ați văzut niște lucruri pe care nici nu trebuia să le vedeți! De ce? Pentru că nu ați lămurit un lucru: Postul este despre mine! V-am mai spus și altă dată că la Canonul acesta al Sfântului Andrei Criteanul am avut o dată o ispită să îl diortosesc, vezi Doamne, pentru că Diavolul e foarte atent cu amănuntele, și mi s-a părut mie că ar fi un abuz din partea mea ca slujitor să mă rog în fața oamenilor pentru mine. ”Rupe de deasupra mea lanțul cel greu al păcatului, ți-am adus, sfinte, suflete, ți-am adus din vremea lui Moise și până la sfârșitul lumii, dovezi”. Și mă gândeam eu că trebuie să fiu exponentul rugăciunii comune și am început să spun să rupă de deasupra noastră lanțul cel greu și așa mai departe, până când m-am trezit că sensul Canonului Sfântului Andrei Criteanul nu era să vorbesc despre alții sau să adun zece, cincisprezece credincioși și să spun ”Hai să ne rugăm”! Nu, este vorba numai despre noi. Știu că e greu de prins această idee, pentru că după ce spunem că am rezolvat-o, imediat vine ispita! Ce, gata? Stai așa cu mâinile în sân și l-ai văzut pe vecinul ce face, nu-i spui și lui că la ora 4 începe slujba?! După ce ai lămurit-o și pe asta, când să intri în biserică, te uiți așa:

– Ia uite, vai, nu și-a luat lumânare! A, uite că ăsta nu și-a făcut pomelnicul! Aoleu, ce o să mă fac cu ăsta că o să îi ia o grămadă de vreme până când își așează acatistul?!

Întotdeauna, această privire către celălalt ne strică nu numai Postul, ne strică foarte mult atitudinea noastră de relație cu Dumnezeu. Credeți că Dumnezeu ne cheamă să venim, așa, cu gloata?! Nu, ne cheamă să venim, cel puțin săptămâna aceasta, să venim de unii singuri dar nu singuri. Să îi aducem în noi pe toți cei care, din binecuvântate pricini sau nu, n-au putut să ajungă. Pe vecinul acela pe care nu trebuie să îl mai judecăm că nu a venit și el cu noi, pe cel care a fost mai bine văzut de către șeful nostru, pe acela trebuie să îl aducem cu noi și să ne rugăm și pentru el, dar în primul rând trebuie să nu uităm că tot ceea ce aflăm aici este despre noi. Este greu moment, pentru că noi suntem obișnuiți să ne dăm… aripi, să spunem că a venit vremea să facem pacea unul cu altul, să îi explici unuia de ce e așa sau de ce e pe dincolo, să învârți hărți, zilele acestea am văzut hărți pentru anul 1200, nu știu cum, arăta Europa așa, după aia arăta așa! Uitați-vă prin orașele dumneavoastră, printre vecinii dumneavoastră, dacă vă gândiți la cei care au locuit casele dumneavoastră acum 100 de ani, vă spun sigur că față de ce se întâmpla atunci, acum sunt niște străini. În casa dumneavoastră pentru care poate că unii încă mai plătim 15-20 de ani, 30 de ani, la rate, să nu credeți că vor rămâne toate ale dumneavoastră! Peste 100 de ani nici măcar nu va mai ști cineva cine a locuit acolo și inclusiv nepoții sau strănepoții la care vă gândiți de acum că o să știe ușor, o să fie niște străini, pentru că se… diluează neamul foarte mult! Dacă un copil va aduce în casă alte două neamuri formate din alte câte două neamuri, nepoții mai aduc și ei pe deasupra, vă imaginați că până când ajungem la strănepoți, suntem niște străini, unii față de ceilalți. Dar nu asta este problema! Problema este de percepție față de noi! Noi facem ce ține de noi! Dacă ne gândim că trebuie să avem pretenții ca o anumită casă să fie, până la sfârșitul veacurilor, rămasă așa cum am făcut-o, nu e așa! Vă dau un canon ca în seara aceasta să o luați pe orice stradă și veți vedea că ieșirea la stradă a caselor normale nu mai depășește, în ziua de astăzi, 7,50 metri. Dar știți de ce? Pentru că acum 50 de ani erau 15 metri care s-au împărțit în câte două deschideri. Gândiți-vă cine este în jumătatea cealaltă! Este un străin pentru celălalt.

Vreau să vă trezesc la a conștientiza că este vorba despre noi dar nu în sensul egoist, ci în sensul realist, să știți că aveți datoria să vă șlefuiți atât de tare încât să strălucească în dumneavoastră, ca la Evanghelie, ”astfel încât oamenii, văzând faptele voastre, să Îl slăvească pe Dumnezeu”, că lumina de acolo este! Dar noi, dacă ne vom îngriji despre unul sau despre celălalt, pierdem timp din a ne șlefui pe noi! Pierdem energie din a face din noi ceva care să rămână! Ce o să rămână după noi? Păi, din ăia 15 metri am văzut că s-au făcut 7,5, în curând o să se facă 3,20, dar nu asta este problema! Trebuie să rămână un duh, cel care are conștiința că lasă după el ceva, chiar va lăsa ceva! Dar aceste lucruri se antrenează aici și acum! În măsura în care înțelegem că Postul este despre noi, imediat vom avea o altă atitudine și dacă vă întreabă cineva, cine locuiește aici sau aici, să spuneți: ”Eu pot să spun cine locuiește acum și dacă faceți ceva investigații, pot să spun că ceea ce vedeți este numai a patra parte dintr-un pământ care acum 70 de ani aparținea unuia singur și uite că, încet, încet, e ca la diviziunea celulară, ca să treci de la un organism mai simplu la unul mai dezvoltat faci diviziunea și această diviziune merge mai departe”. Și noi, totuși, de ce nu lăsăm să ne multiplicăm pe noi, să știm că suntem datori ca modificarea noastră să fie una după ce am șlefuit-o foarte bine?! Altfel, fiecare moment și fiecare zonă neșlefuită va arăta dublu și apoi cvadruplu și așa mai departe. Chiar îmi spunea părintele Arsenie, când eu nu înțelegeam pe cineva în comportament și așa mai departe, un om cu putere, îmi spunea:

– Tată, Dumnezeu dă putere dar nu ia neputințele și imaginează-ți un om cu putere multă și cu neputințe!

De aceea vreau ca măcar în seara aceasta să ne adunăm în noi înșine și atunci când spunem ”Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, să știm că e vorba despre noi, nu este ”Doamne miluiește”, așa, impersonal și în care să ne adunăm și noi. Nu. Trebuie să avem conștiința că noi suntem chemați în Postul acesta să înțelegem că toate atitudinile noastre despre Post, despre iubire, despre familie, despre toate, țin de noi, de metrul etalon! Noi, din păcate, avem pretenția de la ceilalți, negândindu-ne că ceilalți ne măsoară cu fix etalonul nostru! Ați venit vreodată la duhovnic și să îl întrebați dacă metrul etalon mai este la aceeași lungime și dimensiuni cu cel de aur de la Veneția? Trebuie să măsurați întotdeauna. Îmi spunea cineva că el iubește foarte mult copilul. Și i-am spus:

– Da, foarte bine, îți iubești copilul, dar de ce nu îl lași să facă și el ce vrea? L-ai întrebat vreodată ce vrea?

– Păi știu eu mai bine!

– Dacă ajungem aici, ne învârtim în jurul cozii!

Nu putem niciodată să dovedim că îl iubim pe celălalt, dacă nu îl iubim cum ne iubește Dumnezeu! Dumnezeu ne iubește absolut, Dumnezeu ne iubește total! Dumnezeu după ce ne iubește, nu ne pune o condiție: ”Eu te iubesc dar trebuie să faci și tu anumite fapte! Eu te iubesc, dar acum nu te mai iubesc așa de tare că ai făcut-o pe aia sau pe cealaltă”. Să știți ceva, Dumnezeu ne iubește mai ales când nu merităm! De aici trebuie să învățăm și noi cum trebuie să îi iubim pe ceilalți. Ceilalți au nevoie de iubirea noastră atunci când nu o merită sau atunci când o merită cel mai puțin! Atunci să îi iubim, pentru că atunci sunt dispuși să se transforme! Dumnezeu ne iubește acum pe noi într-un moment în care nu merităm deloc, de vreme ce mintea noastră este să îl aducem și pe ăla la biserică sau să îl corectăm pe celălalt. Dumnezeu însă ne iubește acum mai mult decât oricând și trebuie să învățăm și noi de la El. Și ce facem? Plecăm în seara aceasta după ce timpul s-a concentrat, s-a așezat, ne-am întâlnit cu gândurile noastre și, apropo, nu cumva să credeți că gândurile trebuie să le lăsați la ușă și să intrați aici și să nu mai aveți nicio treabă cu nimeni și totul e superb! Nu, nu, nu, veniți cu ele, veniți cu gândurile, ca să reușiți să le vindecați aici, că altfel, cum ați ieșit din biserică, s-au așezat precum călărețul pe cal și iar v-au copleșit! Aduceți-le aici și în timpul rugăciunii, când auziți ”Miluiește-mă, Dumnezeule”, imediat începeți să vă dați niște palme:

– Păi stai, măi, că e vorba de tine!

– A, deci nu e vorba de vecinul! Nu e vorba că nu ține Post nu știu cine! Nu e vorba că s-au scumpit niște produse despre care se spunea că o să fie din ce în ce mai ieftine!

Nu despre asta e vorba, este vorba de tine! Nu e vorba despre graniță, spune Slavă Domnului că acum nu se aude nicio sirenă și bucură-te de asta! Să nu credeți că acest lucru este numai pentru generația noastră! Dacă încă fiind în viață, Mântuitorul le spunea ucenicilor că veți auzi de zgomot de războaie, de tot felul de știri și nu se vor împlini, ”nu va veni sfârșitul până când nu toate se vor așeza”, noi acum ne gândim:

– Aoleu, ce o să ne facem dacă o să se continue războiul?!

Acum am curaj să îi răspund celui care acum doi ani spunea că are 58 de ani și ce se face că nu mai împinește odată 60 de ani, că poate să îl ia la oaste! Uite, frate, dormi liniștit dacă poți, dar cu așa un antrenament de doi ani de zile să te tot gândești că n-ai făcut 60 de ani, nu ai nicio șansă!

Îngrijorarea este o altă temă pe care vreau să o smulgem în Postul acesta! După toate măsurătorile Neurologiei s-a stabilit că 90% din îngrijorările noastre nici măcar nu se întâmplă! I-am învățat însă și pe copiii noștri să se gândească:

– Aoleu, vine simularea și nu sunt pregătit! Dacă o să fac, dacă…

Și uneori poate să afle, nu vreau să fac pe proorocul, poate de la toamnă nu se mai dă Bacalaureatul! Trebuie să ne pregătim de viață! Dacă tu vrei să iei notă mare la Bacalaureat și după aia faci o facultate dar când trebuie să faci față unei situații reale, să spunem ca inginer, să nu poți să faci un plan, e mai important că ai avut 10 sau e mai important că ai trecut prin școală numai vânând note?! Vedeți? Copiii noștri învață de la noi, când ne văd pe noi că ne frământăm:

– Măi, dar la Liceul Mircea trebuie să ajungi tu!

Dar credeți că numai un liceu e într-un județ și într-un oraș?! Și la București, la fel, sunt tot felul de pretenții! Dar a întrebat cineva suflețelul acela curat, ce îi place să facă, ce îi place să facă în viața aceasta?! De ce să fie toți la fel, olimpici, că Slavă Domnului, știu cum stau lucrurile, și când vrei să stai de vorbă cu el, cu un olimpic la Litere, nu știe să se adune pentru că pentru el ar fi comod să îl întrebi niște comentarii, să îți facă o analiză pe o poezie! Nu știe că viața fiecăruia e o poezie și dacă nu știe lucrul acesta că nu l-a învățat nimeni, vă spun eu, sigur, dacă se așează în fața foii de hârtie și are o poezie de-a lui Eminescu, în loc să spună de poezia lui de acasă, de relația lui frumoasă cu profesoara sau de relația lui frumoasă cu mama, o să scrie și el ce au scris și alții și o să fie olimpic! Și când vrea cineva să stea de vorbă cu el, o să spună ”Mai bine m-ați întreba de Eminescu”. Și atât!

Aici construim sufletele noastre, în biserică, unde ne-am adunat fără pretenția să vină toți! Eu nu am pretenția, acum, să vină toți olimpicii de la Teologie sau toți pictorii de icoane, nu, am pretenția să fiu eu, aici și să fiu iconar, să văd lumea într-o icoană! Asta ne cere Canonul Sfântului Andrei Criteanul, să fim noi o icoană, să fim noi ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, dar fără să ne oblige! Și dacă vom învăța să ne comportăm cum se comportă Dumnezeu cu noi, să ne comportăm și noi cu ceilalți, să știți că va fi o lume superbă. Dar într-o lume superbă să nu așteptați să nu mai fie amenințări de la Est sau de la Vest! Într-o lume superbă nu trebuie să aveți așteptări! O lume superbă este în noi, dacă îi dăm voie să fie, altfel nu. Dacă ar fi așteptat cineva, dacă ar fi avut vreun gând din ăsta, să se înfăptuiască România Mare, după 1989, cred că și acum și-ar plânge de milă, sunt și din aceștia, în loc să se bucure de casa lui, de familia lui și de toate celelalte. Din păcate, fiți atenți că așa este educația noastră, să nu ne bucurăm de ceea ce avem, ci să ne proiectăm către varianta B, C, D, E, dacă se întâmplă ceva, noi să știm ce avem de făcut. Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să ne împăcăm cu noi înșine și să înțelegem o dată pentru totdeauna că Postul este despre noi și numai despre noi, fiecare în parte. Să vă traduc: Postul acesta e vorba despre mine.

Predica părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, la Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a reda cuvintele predicii sale, aici, și îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea care a făcut posibil acest lucru. Găsiți înregistrarea integrală a predicii pe 

 

Share: