Îmi aduc aminte de un copilaș care, întrebat fiind care este primul pas pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele, a răspuns cu o logică de copil dar foarte adevărată:

– Întâi trebuie să păcătuim, ca să aibă Dumnezeu ce să ne ierte!

M-a întrebat cineva, odată, dacă pot să îi dau dezlegare să facă un anumit lucru și i-am spus:

– Nu, Ortodoxia nu lucrează cu păcate nesăvârșite! Du-te, o faci pe… barba ta și după aceea, discutăm!

Da, scrisul meu cu accente ghidușe, versurile pentru copii și despre copii, toate vin dintr-un dor de râs de copilărie, pentru că adesea trăim într-o lume în care parcă și copiii și nepoții noștri sunt mult prea ocupați cu diverse programe, încât nu au timp de râs și de… șotiile copilăriei. Iar dacă noi căutăm să îi facem să râdă, suntem priviți oarecum de sus, deși ei încă sunt de-o șchioapă, semn că nu au timp de glumele noastre. Doar uneori, în rest îi descopăr tot copii frumoși, care nu încetează să mă minuneze cu puritatea și înțelepciunea lor, cu gesturile lor adorabile și cu acea minunată putere de a dărui zâmbete și îmbrățișări, bucățele din dulciurile lor și jucării preferate, pentru că așa sunt ei, fără interese, fără agende încărcate de ei, ci doar de alții.

Azi am chiulit de la biserică! V-am spus că am acest obicei, dar cred că și el este bun tocmai pentru că îmi îngăduie să privesc totul cu entuziasmul copilului aflat, parcă, la prima întâlnire cu duhovnicul și cu Dumnezeu. Dacă tot am scris ieri despre ”Ziua de după”, datorită cuvântării părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, și dacă tot am chiulit de la întâlnirea cu Dumnezeu, atunci să știți că a venit Dumnezeu la mine!

”În Biserica Slavei Tale stând, în Cer a sta ni se pare”.

Cuvintele psalmistului întotdeauna riscă să ajungă ori în minți prea grăbite, ori în minți luate cu altceva, ori să credem că sunt spuse pentru alții. Nu, sunt spuse pentru noi.

Am să îmi permit să vă spun câte ceva din ceea ce s-a întâmplat aici și nu s-a văzut și nu s-a auzit, ceva din emoția unei slujbe. La ora patru și jumătate dimineață eram aici (n.a. Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Valu lui Traian, Constanța) și mi-am pregătit câțiva enoriași ca să se împărtășească la slujbă. Am venit aici cu un mandat al bunicului meu, nea Ion, cum îi spunea toată lumea, pentru mine tataie, care în anii 1980, vă imaginați, cu un curaj extraordinar, a vrut ca și această parte din Valu lui Traian să aibă o biserică.