Când vezi un ghiocel plăpând,

În minte-ți înflorește-un gând

La primăvara colorată,

Într-o lume tot mai grăbită, când noi ca părinți sau bunici facem adesea o cursă amețitoare pentru a tăia de pe lista noastră imaginară diverse sarcini sau… îndatoriri zilnice, ce facem cu copiii și nepoții? Nu cumva ne grăbim să îi îmbrăcăm, hrănim, plimbăm și să îi… îmbătrânim din copilărie? Ce anume nu mai ținem minte din propria copilărie, adesea cu cheia de gât sau cu… bunica, încât acum să le răpim celor mici bucuria propriilor experiențe de viață?

Când cuvintele au tăcut și Luminile Orașului s-au stins, e semn că povestea lor tăcută s-a așternut pe hârtia sufletelor, într-o amintire care le ține mereu într-o aprindere vie. Așa cum v-am obișnuit, când ascult o poveste frumoasă, v-o dăruiesc spre citit într-o tăcere care vindecă prin bucurie, prin zâmbet și prin lacrimă. O ascult din nou și o scriu tăcută dar parcă mai vie, ca de fiecare dată când părintele Marius Moșteanu ne dăruiește din povestea sa pentru a o îmbogăți pe a fiecăruia dintre noi. Luni seară am ascultat prima emisiune a lui Mircea Solcanu la Radio CFM din Constanța, în care l-a avut ca invitat pe părintele Marius și v-am povestit la cald despre ea. Acum vă invit să o citiți așa cum a fost trăită, ca să-i simțiți căldura.

Eu de când mă știu pe drumul Teologiei, nu m-am rugat să ajung, pentru că știam că ajung, m-am rugat să fiu vrednic. Când am aflat că este un singur loc la Facultate, în 1987, nu m-am rugat să fie al meu, ci m-am rugat să fiu vrednic. Când am venit aici și am depus o cerere pentru a fi diacon la Catedrală, nu m-am rugat neapărat să se facă… pârtie și să mă duc acolo. E adevărat că nu aveau post pentru așa ceva, dar nu m-am rugat să se dea lumea la o parte. Orice sistem să știți că are niște reticențe față de tinerii care vin. Să știți că eu am fost și tânăr, nu am făcut 61 de ani alaltăieri!