Plânge marea și suspină

După-a soarelui lumină,

Norii grei cu ploaie rece

Parcă nu mai vor să plece!

Da, scrisul meu cu accente ghidușe, versurile pentru copii și despre copii, toate vin dintr-un dor de râs de copilărie, pentru că adesea trăim într-o lume în care parcă și copiii și nepoții noștri sunt mult prea ocupați cu diverse programe, încât nu au timp de râs și de… șotiile copilăriei. Iar dacă noi căutăm să îi facem să râdă, suntem priviți oarecum de sus, deși ei încă sunt de-o șchioapă, semn că nu au timp de glumele noastre. Doar uneori, în rest îi descopăr tot copii frumoși, care nu încetează să mă minuneze cu puritatea și înțelepciunea lor, cu gesturile lor adorabile și cu acea minunată putere de a dărui zâmbete și îmbrățișări, bucățele din dulciurile lor și jucării preferate, pentru că așa sunt ei, fără interese, fără agende încărcate de ei, ci doar de alții.

Bucuria trăirii unei zile cu soare e deja lămurită pentru toți, sigur, primăvara într-un fel, vara pe caniculă în alt fel, dar mă gândeam că ”ziua de după” poate fi cu ploaie, tocmai pentru a ne constata… bucuria de ploaie, după câte o zi cu soare dar plină cu de toate pentru toți!  Dacă totuși nu ne place ploaia și pace, vom ști apoi, la fiecare zi cu soare, să ne amintim să fim mai bucuroși la întâlnirea cu ”vedeta” cerului și să nu o mai luăm așa… că ni se cuvine!

Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!