”Aceasta a fost povestea mea!”

”Trăim într-o lume în care suntem din ce în ce mai deconectați de sufletul nostru, deși suntem, se pare, conectați permament la altceva. Trăim într-o lume în care știm să răspundem mesajelor, știm să răspundem responsabilităților, știm să răspundem rolurilor și așteptărilor, dar nu mai știm să răspundem sincer la o întrebare simplă:

– Cum sunt eu cu adevărat?!

Aveți în fața dumneavoastră, așa cum v-ați obișnuit deja, de mai bine de un an, un psiholog cu emoții, nu pentru că nu ar ști ce să spună, ci pentru că există întâlniri care nu se construiesc din idei, din teorii, ci din adevăr, iar această întâlnire este una dintre ele. Nu ne-am întâlnit cu toții, aici, pentru o simplă conferință, pentru concepte frumoase, nici măcar pentru răspunsuri perfecte. Ne-am adunat cu toții, aici, pentru o întâlnire cu noi înșine.

Am învățat cu toții ”să funcționăm” impecabil, să rezistăm, să demonstrăm, să supraviețuim, dar foarte puțini oameni mai știu să stea singuri cu ei înșiși, în liniște, fără mască, fără rol, fără fuga continuă de ceea ce simt. Poate că cea mai mare dramă a omului modern nu este lipsa succesului sau lipsa validării, nici măcar lipsa iubirii, ci faptul că încet, aproape imperceptibil, ajunge să se îndepărteze de sine, nu într-o singură zi, nu printr-o singură alegere, ci puțin câte puțin, prin compromisuri repetate, prin tăceri dureroase, prin frici nerostite, prin vieți trăite prea mult pentru ceilalți și prea puțin pentru adevărul interior. Astfel, într-o zi, omul se trezește având o viață care ”funcționează” dar în care el nu se mai regăsește. Atunci apare întrebarea care schimbă tot:

– Cum mă întorc la mine?

Nu este o întrebare filosofică, nu este una teoretică, ci este una profund umană și pentru că omul nu poate fi înțeles dintr-o singură perspectivă, am ales ca această călătorie să fie construită între două lumi, Psihologia și Spiritualitatea, pentru că omul nu este doar minte, omul nu este doar suflet, nu este doar emoție, ci este întâlnirea dintre toate acestea!

Vreau să las profesia mea deoparte, pentru câteva momente și să vă vorbesc ca om. Nu se întâmplă des acest lucru, dar voi face o excepție. De fapt, am să vă spun o poveste nu despre un psiholog, nu despre o femeie puternică, nu despre cineva care a știut mereu ce are de făcut, ci despre un om, un om care, într-o zi, a rămas singur în fața propriei furtuni.

Se spune că există copaci care cresc, ani întregi, fără să știe cât de adânci le sunt rădăcinile, până când vine furtuna. Am toată convingerea că așa suntem și noi, oamenii. Trăim, construim, punem suflet în oameni și oameni în sufletul nostru, facem planuri ca și când timpul ar fi infinit, până într-o zi când viața rupe ceva în noi.

În povestea mea, furtuna a venit la 42 de ani și nu a venit cu zgomot, pentru că cele mai mari dureri ale omului nu intră în viața lor strigând, intră în liniște și schimbă tot. Am pierdut omul lângă care îmi imaginasem viitorul, iar când moare cineva pe care îl iubești cu adevărat, nu pleacă doar omul, pleacă și lumea pe care o construiserăți împreună! Casa rămâne aceeași, ferestrele sunt aceleași, diminețile continuă să vină, dar în interior, totul devine un oraș după incendiu și atunci începe cea mai grea luptă, nu cu moartea, nu cu pierderea, ci cu golul, pentru că golul are un sunet aparte! Este sunetul întrebărilor fără răspuns, al serilor în care vorbești cu tăcerea, al dimineților în care pentru o clipă uiți, iar apoi îți amintești din nou.

Fiind psiholog, cunoșteam teoria durerii, știam exact ce înseamnă trauma. Știam cum mintea încearcă să se protejeze, dar există momente în care toate cunoștințele lumii nu pot ține un suflet în brațe! Atunci am înțeles ceva esențial, că uneori, Dumnezeu nu vine să îți ia durerea, vine să stea cu tine în ea! Sufletul este asemenea unei păduri în iarnă, nu înverzește la comandă, are nevoie de timp, are nevoie de liniște, are nevoie de lumină și, uneori, are nevoie de foarte mult întuneric, înainte. Dar, încet, aproape imperceptibil, am început să înțeleg ceva, anume că durerea nu vine să distrugă, uneori vine doar să spargă ce era fals, pentru a lăsa loc pentru ceea ce este adevărat.

Am descoperit că omul seamănă cu vitraliile din catedrale, cât timp totul este intact, vezi doar sticla, dar când lumina trece prin crăpături, abia atunci apare frumusețea! Poate că aceasta este transformarea, nu să te întorci la cine ai fost înainte de furtună, ci să ai curajul să devii cine ești după ea!

Se spune că într-un sat de munte trăia un bătrân sculptor, care făcea busole din lemn. Nu erau perfecte. Unele aveau crăpături, altele purtau urmele furtunilor, ploilor și anilor. Într-o zi, un tânăr l-a întrebat:

– De ce alegi lemnul cel mai lovit?! De ce nu folosești bucățile perfecte?!

Bătrânul a zâmbit și i-a răspuns:

– Pentru că lemnul care a trecut prin furtună știe deja unde este nordul!

Tânărul nu a înțeles, iar atunci, bătrânul i-a pus în palmă o busolă neterminată și i-a spus:

– Când un copac este lovit de vânturi puternice, rădăcinile lui sunt obligate să coboare mai adânc, iar ceea ce a supraviețuit furtunii, nu mai crește la întâmplare!

Poate că așa este și omul. Poate că destinul este furtuna pe care nu am ales-o, pierderea, durerea, despărțirea, noaptea prin care am fost obligați să trecem, dar alegerea este ce facem după! Rămânem prizonieri în ceea ce ne-a frânt sau coborâm mai adânc în noi înșine? Ne închidem sau avem curajul să rămânem deschiși chiar și după ce am suferit? Continuăm să fugim de noi sau alegem, poate pentru prima dată, uneori, să ne întâlnim cu adevărat? Poate că întoarcerea la sine nu este drumul către o versiune mai perfectă a noastră, poate că este drumul către adevăr, către omul care există dincolo de măști, dincolo de roluri, dincolo de frici, dincolo de tot ce am făcut doar ca să supraviețuim! Poate că în viață nu ne pierdem atunci când lucrurile stau rău și ne doare tare, ci ne pierdem atunci când plecăm de lângă propriul suflet!”

Aceasta a fost povestea mea!

Dragii mei, nu aș fi fost eu, cea autentică în bucuria de a rearanja mesajele unei povești, transformându-le într-o poveste nou-nouță care sper eu să ajungă încă și mai repede și mai frumos la inimile dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri și cărora vă mulțumesc din suflet că faceți parte din poveștile mele!

De această dată, după cum cred că deja v-ați dat seama, este povestea doamnei psiholog Ani Cășărică, pe care am ascultat-o cu admirație la conferința din 25 mai, de la Centrul Multifuncțional Educațional pentru Tineret ”Jean Constantin” din Constanța. O parte a fost povestită în deschiderea evenimentului organizat de doamna Ani Cășărică și de Academia Sinelui, a cărei fondatoare este, restul fiind povestit în încheierea conferinței. Îi mulțumesc pentru acest eveniment cu totul special la care am participat și pe care îl voi reda aici, într-o reașezare a poveștii în felul meu, fără a-i răpi din frumusețea originală, ci doar jucându-mă cu aceste piese de Lego care sunt întrebările doamnei Ani Cășărică și răspunsurile invitaților săi, părintele Marius Moșteanu și psihologul Costin Dămășaru, astfel încât să ne bucurăm împreună de tâlcurile deslușite și de întrebările noi răsărite. De asemenea, îi mulțumesc doamnei Ani Cășărică și pentru postarea conferinței, care îmi permite nu doar să o transform în poveste, ci și să anim această poveste cu câteva capturi de ecran care o ilustrează de minune. Puteți (re)urmări înregistrarea conferinței pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=8ndmBc5onhA, sigur vă veți bucura!

Îi mulțumesc din suflet părintelui Marius pentru invitația la conferință, dar și pentru bucuria de a descoperi împreună oameni frumoși cu povești care inspiră, care mobilizează și care ne fac să ne accesăm acea ladă de zestre a amintirilor frumoase, ca să îl citez pe părintele dintr-una din cuvântările sale de prin 2017, dacă nu mă înșeală memoria! De asemenea, îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici, pentru zâmbetele și îmbrățișările sale și pentru sentimentul minunat al apartenenței la o echipă de succes!

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru talantul scrisului, povestitului, cititului și traducerilor, pe care mă străduiesc să îl înmulțesc în cel mai minunat mod cu putință, trăind bucuria și dăruind-o spre a fi sporită de dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri!