Am să vă vorbesc astăzi puțin despre praznicul Schimbării la Față ca despre o rază de soare care face să se coacă o boabă de strugure. Raza de soare pornește și tot timpul luminează la fel, e adevărat, în zona noastră împărțită în patru anotimpuri, măcar teoretic, soarele are o anumită putere, dar raza de soare cu siguranță este cea care luminează mereu, doar că această rază de soare, numai când ajunge să treacă printr-o boabă de strugure, poate să o facă să se coacă! Schimbarea la Față de astăzi este despre posibilitatea omului de a lăsa raza de soare să îl schimbe la față. Așa cum raza de soare trece prin ciorchine și face ca boabele sale să poată să fie tescuite și pregătite pentru a ajunge inclusiv Sângele lui Hristos din Sfântul Potir, așa suntem și noi, este destinul nostru, suntem boaba de strugure pe care raza de soare o caută ca să poată să o pătrundă ca să o coacă!

Duminica de astăzi, a cincea după Pogorârea Duhului Sfânt, este o duminică în care parcă Sfinții Părinți au știut să ne dea o altă valoare vremurilor pe care le trăim astăzi.

Se spune că într-una din zile, Mântuitorul, intrând în Ținutul Gherghesenilor, în Gadara, a fost întâmpinat de doi îndrăciți atât de înfricoșători încât nimeni nu mai trecea pe calea aceea. De departe văzându-L, îndrăciții, diavoli fiind, au spus:

Astăzi este o zi în care se merge de la templu către un alt gen de biserică, o biserică pe care a făcut-o Maica Domnului, că i-a fost milă de un viitor împărat, Leon, care căuta apă pentru un orb însetat. Orbul acela însetat este sufletul nostru. Astăzi este ziua regăsirii, ziua vindecării, ziua în care noi toți avem o nouă rețetă! Să nu ne mai bazăm pe cele vechi, să ne bazăm pe cele noi! Pentru slujba de sfințire nu a fost nevoie nici de biserică și nici de nimic! Eram în afara ei, ea deja se dărâmase! Acum, ceea ce am găsit după ce ne-am întors, este cea după trei zile în care Mântuitorul ne-a promis că o zidește din nou! Templul este și trupul nostru despre care chiar spune și Scriptura că este Templul Duhului Sfânt!

Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!