Astăzi este o zi în care se merge de la templu către un alt gen de biserică, o biserică pe care a făcut-o Maica Domnului, că i-a fost milă de un viitor împărat, Leon, care căuta apă pentru un orb însetat. Orbul acela însetat este sufletul nostru. Astăzi este ziua regăsirii, ziua vindecării, ziua în care noi toți avem o nouă rețetă! Să nu ne mai bazăm pe cele vechi, să ne bazăm pe cele noi! Pentru slujba de sfințire nu a fost nevoie nici de biserică și nici de nimic! Eram în afara ei, ea deja se dărâmase! Acum, ceea ce am găsit după ce ne-am întors, este cea după trei zile în care Mântuitorul ne-a promis că o zidește din nou! Templul este și trupul nostru despre care chiar spune și Scriptura că este Templul Duhului Sfânt!

Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!

Fără să îmi propun, constat că îndemnul părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, de a schimba strategia l-am urmat și eu, propunându-vă, de această dată, două predici despre Invitația la cină, cea de duminică și cea din 2015. Acum zece ani, aceasta a fost prima predică pe care am ascultat-o deslușită de părintele Marius Moșteanu. De atunci, nu doar că am continuat să îi ascult cuvântările cu același entuziasm, dar mi-a venit ideea și de a le scrie și îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a face acest lucru, dar și pentru susținerea… demersului meu jurnalistic reinventat.

Vă spun că mă bucur ca un copil ori de câte ori împărtășesc aici poveștile părintelui Marius, indiferent că sunt rostite în biserică sau în afara ei și constat că, așa cum a spus într-una din predicile sale, purtăm biserica în noi, oriunde ne-am afla! Îi mulțumesc și pentru fotografiile cu care, tot cu bucuria copilului din mine, fac poveștile sale mai frumoase pentru toți copiii: nepoți, părinți, bunici sau străbunici!

Am văzut o fotografie, odată, cu un copil atât de sumar îmbrăcat, o să spuneți că dacă era vară, era ceva normal, dar nu, acesta era zdrențăros, era și murdar pe față, nespălat, îi lipseau toate, vă imaginați, dar avea un zâmbet absolut cuceritor! Ce bogăție mai mare poate să afișeze cineva sau să aibă cineva de afișat?!