Uitați-vă în poarta dumneavoastră!

Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!

Dacă nu suntem în stare ca după Postul acesta să simțim că sărbătoarea aceasta este pentru noi, nu am făcut nimic! Degeaba vine Învierea, dacă noi nu trecem prin Ierusalim, să Îi deschidem porțile lui Iisus, să vină și să ne aruncăm toate hainele care nu mai sunt la fel de curate ca după botez, să Îi așezăm toate gândurile noastre spre curățire! În acest moment trebuie să înțelegem ce înseamnă intrarea în Ierusalim a Mântuitorului! El intră în Ierusalimul sufletului nostru! Știu că sună ciudat, sună teoretic, dar neputinciosul de mine nu a găsit o altă formulă, există un limbaj de lemn pe care l-au confiscat alții, de mult, dar a-I deschide porțile lui Iisus să intre în cetate ține de noi!

”Își aruncau hainele la picioarele lui Iisus și copiii strigau:

– Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflăm în duminica cea mare și însorită a Floriilor, o sărbătoare care vine să sfințească o altă sărbătoare, a florilor, o sărbătoare care vine, pe de o parte, ca un luminiș într-un crâng foarte întunecat, cum este Postul acesta pe care îl parcurgem, dar pe de altă parte, vine ca o sărbătoare prin ea însăși. Nu este neapărat legată de un context, ci este legată prin ea însăși. De ce?! Pentru că vorbește despre noi!

Putem să înțelegem următoarele lucruri: față de această sărbătoare putem foarte ușor să ne plasăm în diferite poziții, putem să fim copiii cu stâlpări de finic, cu ramuri de copaci și să strigăm ”Osana, Fiul lui David!”, putem să fim dintre cei care aruncă veșmintele la picioarele lui Iisus, putem să fim chiar asinul pe care Iisus a intrat ca semn că vine un împărat al păcii, putem să fim însăși cetatea Ierusalimului, pentru că de fapt, astăzi, Hristos este chemat să intre în sufletul nostru! Dacă vom crede că astăzi, Hristos se duce în Ierusalim, mulți cârcotași specialiști în geopolitică or să spună că nu se știe dacă poate să intre chiar așa cu mare nonșalanță, eu însă vă spun că Hristos a trecut deja de porțile Ierusalimului și a intrat pe lângă poarta noastră prin care, vă spun un secret, nu poate să intre dacă nu Îi dăm voie!

Atunci când am ieșit afară și am văzut soarele pe care nu l-am mai văzut la intensitatea asta de foarte multă vreme, care nu era descris chiar așa în prognoze, mi-am dat seama că pentru oamenii care au venit aici ca să plece cu o salcie în mână spre casă, acest soare strălucește! Aș fi vrut să vă spun că aș vrea să fiu o rază din acest soare, dar mi s-a părut prea semeț și de aceea m-am gândit că locul meu este, dacă mi se permite, în ultima îmbrăcăminte a celui mai bolnav copil! Numai așa ne putem vindeca, numai aruncând tot ceea ce înseamnă necazul nostru, fără să dăm vina pe alții, fără să spunem că din cauza a cutare sau a lui cutare, fără să așteptăm o vindecare la un nivel la care să se facă publică această vindecare!

Să știți că vom obține vindecarea și să vă spun un secret, vindecarea am obținut-o, nu asta este problema, problema este cum o întreținem! Dacă tot a fost ieri Sâmbăta lui Lazăr, eu mă gândesc foarte mult la cazurile de moarte clinică, pe care le-am studiat o bună bucată de vreme, oameni la care după întoarcerea de dincolo, clinic vorbind, încet, încet, în șase săptămâni, în șase luni, diagnosticele incompatibile cu viața nu mai existau! Mi-am dat seama, clinic vorbind, că nu este vorba de altceva decât de înțelegerea faptului că, de fapt, conștiința noastră dictează starea de sănătate! Convingerea că orice împărtășanie este spre vindecare trebuie să fie, pentru noi, cea care să ne aducă aminte că de acum înainte, sănătatea este a noastră, este completă! Și o să spuneți:

– Bine, dar ne îmbolnăvim din nou!

Ne îmbolnăvim din nou pentru că păcătuim din nou, pentru că nu suntem atenți, pentru că nu suntem convinși că ne-am vindecat! Așa cum de multe ori nu sunt convinși cei care stând două minute de vorbă cu duhovnicul spun:

– Dar, numai atât?!

Chiar ieri m-a pus cineva la punct, ca să spun așa:

– Dar eu stau aici de vreo jumătate de oră și am văzut că lumea iese foarte repede de la dumneavoastră!

Și i-am spus:

– Așa de repede vei ieși și dumneata! Dar să știi că nu vei ieși așa cum ai intrat!

– Păi, dar cum să… ?! Nici nu aveți timp să îmi ascultați mie toate!

– Dar ce credeți că eu de aceea sunt aici, ca să ascult toate?! Eu sunt aici ca să te conving că ai lăsat aici toate!!!

La sfârșit m-a îmbrățișat și mi-a spus:

– Da, acum am înțeles!

Nu era nevoie de mai mult, asta înseamnă convingerea, convingerea mea ca duhovnic să dezvolte și convingerea fiului meu duhovnicesc că se întâmplă ceva! Degeaba fac bine pe cineva, dacă respectivul nici nu știe că l-am făcut bine! Păi, se duce acasă din nou și el iar se… aolește! Văicăreala este 99,99% din boală!!!

– Aaau! Iar mă doare!

M-am trezit dimineața la trei și jumătate cu o bucurie extraordinară! Extraordinară!!! Știți de ce?! Pentru că m-am gândit:

– Doamne, mă duc și eu să fac o slujbă și să fac Proscomidia, să îmi pomenesc și eu pe ai mei!

Și când am ajuns la biserică, mă așteptau deja cinci persoane! Și atunci am spus:

– Mulțumesc, Doamne, că nici anul acesta, până acum nu am deschis singur biserica!

Mi-am făcut și rânduiala, mi-am făcut și pe celelalte, cel mai important pentru mine este să îmi cultiv în continuare gândul că trebuie să fiu vrednic să fiu în veșmântul acela al unui copil bolnav, despre care vă vorbeam! Dacă nu Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea vrednicie pentru asta, degeaba mai vin să slujesc! Și să știți că această convingere a mea că mi-a dat Dumnezeu puterea de a mă trezi cu o mare bucurie funcționează, pentru că sunt convins că am reușit să îi conving și pe cei cu care am stat de vorbă, măcar astăzi, aproape optzeci de persoane, care au știut să se mulțumească cu cele două minute! Convingerea mea a făcut ca acele două minute să fie o veșnicie, pentru că sunt și oameni pe care i-am văzut ultima dată! Dar să știți că veșnicia nu este făcută din repetiții, este făcută din permanetizare! Nu te uiți la un om ca și când l-ai văzut prima dată sau ca și când l-ai văzut pentru ultima dată, ci te uiți la om ca și când de acum înainte, și să vrei, nu mai poți să nu îl vezi, pentru că îl vezi tot timpul!

Aș vrea ca în această frumoasă zi de Florii să înțelegem că viața merge înainte, merge mai frumos, în măsura în care știm să o vedem mai frumos, în măsura în care lăsăm aici zdrențele noastre pe care le-am tot spălat și nu s-au mai curățat, pe care tot am încercat să le cârpim și nu mai avem ce să mai cârpim și trecând Iisus peste ele, să ni le luăm curate, să ni le luăm peticite încât să arate mai frumos decât atunci când erau noi!

Să vedeți de ce vă spun lucrul acesta! Când eram mic, bine, mic sunt și acum, dar sunt mic numai de statură, atunci eram mic și cu vârsta, mă gândeam că dacă aș ieși cu niște pantaloni cu care vopsisem mai înainte gardul și cu tricoul respectiv, ar râde toți de mine! Hei, acum ce artă ar fi!!! Ce artă ar fi să ieși cu tricoul pătat cu vopsea pentru care lumea dă foarte mulți bani, mai ales dacă are și eticheta pe deasupra! Dar dacă aș fi ieșit eu cu tricoul cu care am vopsit bordurile cu alb și cu roșu, vă imaginați ce ar fi fost?! Cool!!! Asta ar fi fost! De aceea am curaj să vă spun că vreau să fiu zdreanța aceea aruncată la picioarele lui Iisus! Pentru că Iisus a făcut și dintr-o zdreanță, uite, după treizeci de ani, din zdreanța aceea pe care nu aveai cum să o mai porți, un lucru perfect! Dacă ți se rupeau blugii, ți se rupeau mai întâi în genunchi și, măi tată, gata, nu mai puteai să îi porți! Acum, dacă nu ai blugii rupți în genunchi, nu ai făcut nimic, ești un nimeni!!! Vedeți că Hristos a făcut din ceva ce ni se părea nouă imposibil de îmbrăcat, ceva care acum este la modă și este cool?! Asta îmi dă mie de înțeles că așa este viața! Ne ascundem și vrem să credem că dacă stăm un ceas, un ceas jumate la spovedit, gata, am rezolvat tot?! Nu, tată, o zdreanță, două minute, ia de aici! Nu atâta s-a putut, ci numai atâta se poate!

Mă gândesc la definiția frumoasă a creației dată de părintele sfânt mărturisitor Stăniloaie, care spunea că Dumnezeu a făcut lumea dar a inclus și starea noastră de imaginație! Dacă eu aș exclude imaginația din spovedanie, ar însemna că nu aș putea să fiu convingător. Trebuie deja să îl conving pe om că după ce iese pe ușa chiliei de spovedanie, iese alt om și el trebuie să își imagineze cum este să fie alt om! Păi, da! Cum este să porți blugii rupți, tu, care acum patruzeci de ani credeai că dacă aveai o pată, se termina lumea?! Vai de mine, nici nu știți ce vremuri trăiți cei care sunteți mai tineri! Păi, ne uitam pe lângă noi, nu cumva să pătăm vreun tricou! Acum, la restaurante, dacă ți se spune că ai o pată pe tricou, spui că este cea mai cool pată pe care ai văzut-o, că tricoul e alb și pata e roșie! Extraordinar! Și-a dat cineva seama ce vremuri excepționale trăim??? Acesta este rolul nostru, inclusiv acesta al bisericii, să vă spunem cât de frumoasă este viața!

Poate că într-un minut îmi dați voie să vă spun, pentru cei care stau în expectativă, ce se va întâmpla în Sâmbăta Mare, în jurul orelor unu și jumătate, două și jumătate, când venea lumina cea sfântă! Credeți că nu va mai veni? Va veni! Pentru cei mai cârcotași și mai obișnuiți cu ceea ce vă propun eu, vă spun ceva, o problemă de Fizică Cuantică! Un copac care cade într-o pădure face zgomot, dacă nu îl aude nimeni?! Când răspundeți la întrebarea aceasta, gândiți-vă și la lumina care vine! Știți unde vine lumina aceea? Lumina vine la noi pe Sfânta Masă, am să vă aduc joi, așa cum v-am promis, Tipicul Bisericesc, ediție 1974, în care scrie că înainte de miezul-nopții, preoții din biserică sting toate luminile și lasă o singură candelă aprinsă, la Sfânta Cruce, la Sfânta Masă. Din aceea, preotul își aprinde o făclie și iese prin Sfintele Uși. Cred că am citit corect, dar până când nu o să vă las și scris, nu o să mă credeți și chiar vă rog să nu mă credeți! Să veniți joi, ca să vă spun exact și pagina și ediția și tot ce trebuie!

Nu am nimic cu nimeni, dar nu mai intrați în panică pentru lucruri care nu sunt văzute adevărat! Știți cât s-a făcut litrul de kerosen? Faceți socoteala ca să vedeți ce economie face Patriarhia că nu mai dă bani pe transport, dacă vreți să vedeți ce înseamnă economie! Asta înseamnă economie și asta înseamnă că o ducem bine și nu știm sau ne-am bătut joc de alte fonduri, atunci când le-am avut la dispoziție! Acum ne-a spus Dumnezeu:

– Măi, stați așa puțin, că poate să fie și mai ieftin! La Sfânta Masă!

Cine are conștiința și convingerea că ce a învățat la școală este valoros, a avut curaj, în vulnerabilitatea cu care v-am obișnuit, să vă spună și lucrurile acestea! Poate că nu are cine să vorbească, dar chiar dacă are, eu vi le-am spus! Pentru cei care se vaită, le spun de acum, se vaită degeaba! Pentru cei care se uită la porțile Ierusalimului, le spun că nu pe acolo trebuie să știe că Iisus intră, Iisus este la poarta voastră și voi vă uitați prea mult peste El și nu Îl vedeți și nu Îi descuiați poarta! Nu vă mai uitați în zone de conflict, uitați-vă în poarta dumneavoastră! Este conflict lângă noi de patru ani și jumătate aproape și ce?! O să spuneți:

– Da, dar nu te interesează de alții?

Ba mă interesează, dar în primul rând, să știți că adevăratul conflict este la mine în casă! Dacă știu pe acela să îl gestionez, atunci este bine! Vă urez să aveți pace în suflete, pace în Ierusalimul pe care să îl lăsați deschis, să nu mai confundați cu conflictele din Gaza și din Golful Persic! Îmi povestea cineva că avea, acum 45 de ani, un vecin care nu avea bani de ”Scânteia” și îi cerea în fiecare zi ziarul, ca să vadă ”ce se mai întâmplă în Golful Piersic”, că așa îi spunea el! Păi, vedeți că istoria este acolo?! Vedeți că v-ați speriat degeaba? ”Golful Piersic” a fost mereu în conflict! Vreau să știți că Dumnezeu ne iubește mai mult decât știm noi și aș vrea în primul rând să nu uitați că suntem datori să fim vrednici, că asta putem să o facem! Hristos a Înviat!

Astăzi, chiar că au venit ”Floriile cu soare și soarele cu Florii”! Dumnezeu chiar ne iubește, aici la mal de mare, pentru că după o sâmbătă ploioasă ca pentru a ne spăla hainele sufletului, astăzi am primit hainele pline de lumină! A fost o slujbă minunată la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, cu oameni frumoși și cuminți, tineri de toate vârstele, ca să îl citez pe părintele Marius Moșteanu, preotul paroh. Am plecat spre case cu salcie și flori sfințite, dar și cu inima plină de pace și de bucurie, pentru a ne împodobi porțile sufletului! Îi mulțumesc părintelui Marius pentru această trăire mereu intensă și mereu altfel! Îi mulțumesc pentru îngăduința de a-i reda mesajul cuvântării sale aici, reașezat după propria mea simțire, gata pentru o nouă reașezare a dumneavoastră, celor care citiți aceste rânduri și cărora vă mulțumesc din suflet! Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru înregistrarea cuvântării, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.facebook.com/nadja.iancu/videos/1499584471689894Îi și care mi-a permis să scriu această poveste și să o înfrumusețez și cu câteva fotografii. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că atât de mult mă iubește și ne iubește pe toți încât ne-a dăruit un duhovnic pe care eu îl numesc, pe drept cuvânt, al românilor de pretutindeni! Florii fericite în continuare și La Mulți Ani, tuturor celor care poartă nume de floare!