Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!

Am văzut o fotografie, odată, cu un copil atât de sumar îmbrăcat, o să spuneți că dacă era vară, era ceva normal, dar nu, acesta era zdrențăros, era și murdar pe față, nespălat, îi lipseau toate, vă imaginați, dar avea un zâmbet absolut cuceritor! Ce bogăție mai mare poate să afișeze cineva sau să aibă cineva de afișat?!

Astăzi, sub Acoperământul Maicii Domnului, vă invit să citiți povestea unui om și a bisericii lui, o poveste în care nu se poate spune unde se oprește povestea omului și începe cea a bisericii sau invers. Tot ce știu este că mă emoționez de fiecare dată când trec pragul Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și chiar acum vreo două săptămâni mă gândeam că simți efectiv că pereții bisericii sunt plini de iubire, speranță, bucurie și pace de la atâtea suflete care au pătruns acolo, la întâlnirea cu părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii.

Astăzi s-au împlinit trei decenii de când părintele a fost instalat preot paroh și pot spune că este o binecuvântare că suntem parte din povestea sa, că ne luminează prin zâmbet, prin îmbrățișare și prin poveste, iar cuvintele totdeauna par sărace să descrie starea, simțirea. Este de ajuns să arunci o privire la oamenii care participă la slujbele sale ca să înțelegi că toată lumea se simte acasă, când acest cuvânt descrie de fapt o emoție, o trăire și nu un loc anume.

Dovlecii cei rotofei

Te îmbie să îi iei,