”Nu timpul, ci folosirea lui este cheia succesului!”

Astăzi, sub Acoperământul Maicii Domnului, vă invit să citiți povestea unui om și a bisericii lui, o poveste în care nu se poate spune unde se oprește povestea omului și începe cea a bisericii sau invers. Tot ce știu este că mă emoționez de fiecare dată când trec pragul Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și chiar acum vreo două săptămâni mă gândeam că simți efectiv că pereții bisericii sunt plini de iubire, speranță, bucurie și pace de la atâtea suflete care au pătruns acolo, la întâlnirea cu părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii.

Astăzi s-au împlinit trei decenii de când părintele a fost instalat preot paroh și pot spune că este o binecuvântare că suntem parte din povestea sa, că ne luminează prin zâmbet, prin îmbrățișare și prin poveste, iar cuvintele totdeauna par sărace să descrie starea, simțirea. Este de ajuns să arunci o privire la oamenii care participă la slujbele sale ca să înțelegi că toată lumea se simte acasă, când acest cuvânt descrie de fapt o emoție, o trăire și nu un loc anume.

– Mulți ani trăiască! La mulți ani, părinte! (n.a. urări din partea credincioșilor prezenți la slujba Acoperământul Maicii Domnului)

Da, într-adevăr, poate să fie și motto pentru o cuvântare, pentru că, într-adevăr, astăzi împlinesc 30 de ani de când am fost instalat preot paroh în această biserică.

– Mulți ani înainte, părinte!

Chiar am de gând să rămân mulți ani înainte, să știți! Deși am rămas cel mai vechi în funcție din Arhiepiscopie, trag nădejdea să rămân în continuare.

Astăzi este o zi foarte importantă în iconomia slujbelor bisericești, pentru că este o sărbătoare foarte importantă, este Acoperământul Maicii Domnului. Pentru noi toți, Maica Domnului are, așa, o deschidere, cum că ne ocrotește. Toți ne referim la Maica Domnului ca la ocrotitoarea noastră, numai că sărbătoarea de astăzi chiar ne vorbește despre un eveniment de la biserica din Vlaherne, în Constantinopol, în care Maica Domnului chiar s-a arătat cu un acoperământ, cu o parte din veșmântul pe care îl purta, că îi ocrotește pe toți.

Se spune că odată, o fetiță s-a dus la duhovnic și l-a întrebat ce poate să facă să-i fie Maica Domnului, mamă. Și duhovnicul i-a spus:

– Foarte simplu, străduiește-te să îi fii tu fiică!

Să știți că această calitate a filiației nu ține de celălalt, nu ține de părinte, cât ține de copil sau de fiecare în parte dintre cei care vor să fie părinți sau copii. Adică, un părinte care vrea să aibă o relație deosebită cu copilul trebuie să își dea seama că la el este cheia, nu la copilul lui. Nu copilul trebuie să se transforme așa cum ar vrea, nu copilul trebuie să facă neapărat cum vrea el sau să fie ceea ce părintele nu a reușit în viață! Știu foarte mulți dintre cei care nu o să poată fi niciodată specialiști în niciun domeniu, pentru că au această tară, nu sunt ei, sunt ceea ce părinții lor nu au reușit să facă și i-au pus pe ei în față! Ca să fii părinte, trebuie să îți rezolvi problema cu părinții tăi. Ca să fii un fiu adevărat, trebuie însă să îl consideri tu pe părintele tău că într-adevăr, te pregătește ca și tu să fii părinte, la rândul tău!

Această legătură între Maica Domnului și oameni este una atât de intimă și care ține, vă spun un secret, de noi, nu de Ea, pentru că Maica Domnului ne iubește pe toți la fel! Dacă simțiți vreo diferență între iubirea pe care Maica Domnului o are față de unul sau de altul, nu de Maica Domnului ține, ci de cât poate să încapă iubire în cei pe care Ea îi iubește! Oferă tuturor în mod egal, covârșitor și copleșitor, depinde de noi cât suntem de pregătiți să fim fiii Ei, pentru că Ea oricum este mama noastră!

Aceasta este o sărbătoare pe care eu am luat-o personal ca ocrotitoare pentru că în anul 1995, Acoperământul Maicii Domnului a căzut într-o zi de duminică. A fost prima mea slujbă de preot. Slujisem doi ani și jumătate ca diacon la Catedrală și cu o duminică înainte de Acoperământul Maicii Domnului, pe 24 septembrie, am fost hirotonit, prima slujbă urmând să o oficiez eu, aici, în duminica următoare, exact ca astăzi, singur în altar, dar diferența este una majoră de ce s-a întâmplat în biserică. Astăzi, deși este miercuri, deși eu însumi nu am știut până aseară că vin să slujesc, biserica este de cel puțin patru ori mai plină decât de Crăciunul anului 1995, când am slujit primul Crăciun, aici! Mare este Dumnezeu! Eu însumi când am venit la ora 6, am venit pentru mine, astăzi. Dintr-o conjunctură, așa cum am ajuns să slujesc prima dată și să fiu instalat preot paroh de Acoperământul Maicii Domnului, așa am ajuns și astăzi, prin următoarea conjunctură: eu eram convins că Anul Universitar începe pe 1 octombrie, conform tradiției și protocolului și luni am fost foarte, foarte surprins că a început de luni. Părintele Alin era pregătit să facă astăzi slujba și eu am vrut să îi fac o surpriză, ca în dimineața asta să vin și să îi spun:

– Uite, frate, astăzi slujim împreună.

În schimb, el m-a sunat aseară și mi-a spus:

– Frate, ce facem, că eu trebuie să plec?

– Și eu care vroiam să îți fac o surpriză, să te găsesc în altar și să spun că slujim împreună! Atunci, înseamnă că așa a rânduit Maica Domnului!

Chiar așa a rânduit. Astăzi am făcut o slujbă total specială din multe puncte de vedere. Mi-am adus aminte de prima mea slujbă, pentru că pe prima nu o poți uita, iar pe ultima, Slavă Domnului că nu știi când o săvârșești, poate să fie aceasta, poate să fie următoarea, poate să fie oricând, dar prima rămâne prima! Am avut și marea șansă ca rânduiala să o cunosc, pentru că în doi ani și jumătate ca diacon la Catedrală am deprins-o, dar nu eram diacon ca acum, cum vedeți acum dumneavoastră, atunci era un singur diacon la Catedrală și mai era un diacon al Arhiepiscopiei, colegul meu, părintele Cornel. Dar la Catedrală eram duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare și slujeam singur ca diacon. La un moment dat era și un act de nedreptate, pentru că toată lumea credea că eu sunt cel mai mare! E adevărat că și veșmintele de diacon sunt puțin mai vizibile și slujeam cu Înalt Prea Sfințitul Lucian, Dumnezeu să îl odihnească, toți credeau că suntem oarecum cei dintâi dintr-o ceată oarecare de preoți!

Șansa mea a fost, la prima slujbă aici, că știam slujba, dar la strană erau studenți la Teologie cu care intrasem eu în dialog ca să fie aici Paraclisul Universitar, ca să fie Biserica Sfântul Nicolae Vechi, Paraclis Universitar, și studenții veneau la strană, dar nu puteam să am nici pretenția să vină la o anumită oră, nu puteam nici măcar să am pretenția să vină! Mi-a rămas încă într-un anumit reflex emoțional ca atunci când se apropie ora de începutul slujbei să mă uit la strană, ca să văd dacă este cineva! Partea de Utrenie, Slavă Domnului, am reușit să o fac și chiar în ultimii ani nu m-aș vedea fără să oficiez eu Utrenia, dar partea de Liturghie trebuie să fie însoțită de strană. Și azi am avut aceleași emoții, știam că vor veni, dar acele două, trei minute câte au fost de întârziere să știți că au fost pentru mine, pentru că mie mi-a dat Dumnezeu posibilitatea să îmi trăiesc emoțiile anilor `90, când veneam și mă rugam la Dumnezeu să am cum să slujesc și acea emoție vreau să v-o transmit și dumneavoastră!

Să nu credeți în ceva sigur în viață! Să știți că emoțiile pe care vi le dau nesiguranța, vulnerabilitatea și neputința sunt niște sentimente pe care nu le puteți dobândi din altă parte decât din întâlnirea cu necunoscutul, întâlnirea cu tot ceea ce înseamnă bucuria de a constata că mai poți să mai faci un pas și că aștepți să ți se dea voie să mai faci acel pas! Emoțiile acestea ale nesiguranței să știți că sunt un motor extraordinar!

Îmi pare rău că nu am învățat nici eu însumi și nici alții nu învață la școli, astăzi, despre gestionarea unor astfel de emoții! Cum poți gestiona astfel de emoții? Să le lași să te pătrundă, să le lași să îți dea bucuria că ești viu, bucuria că ești încercat, bucuria că dacă ești încercat, înseamnă că e ceva și de capul tău! Dacă așteaptă cineva ceva de la tine, înseamnă că ai ceva de oferit, cu siguranță! Dar noi am fost învățați să fugim de trac, să fugim de emoții de scenă, să fugim de emoția întâlnirii cu cineva. Dar, de ce să fugim?! Păi, odată ce fugim, fugim de energia care este în fiecare gând, în fiecare neputință!

Nu știam până aseară că voi veni să slujesc, nu știam că voi fi singur în altar, ca acum 30 de ani și când m-am văzut așa, mi-am dat seama cât de mult mă iubește Dumnezeu! Mi-am dat seama că de multe ori nici măcar nu am îndrăzneala să Îi cer ceva și El îmi trimite! Nu e o nebunie că vreau să slujesc singur, dar sunt anumite momente în care am nevoie de lucrul acesta, mai ales astăzi, pentru că era un moment de aducere aminte de mine însumi, când nu aveam absolut numic! De abia venisem cu Sfinte Vase, cu o săptămână înainte primisem un rând de veșminte care, spre bucuria mea, semănau izbitor, la culoare măcar, cu primul meu veșmânt pe care mi l-am croit dintr-o hârtie de ambalaj albastru spre mov. Când am văzut culoarea aceea pe care eu o decupasem când eram mic de 4, 5 ani, ca să fac un felon și un epitrahil, am spus:

– Da, înseamnă că acesta este!

Aș fi vrut să păstrez veșmântul acela, dar mi-am dat seama că poate să devină un atașament și în momentul în care a venit un preot de la Chișinău care nu avea nici măcar ce aveam eu, i l-am dăruit. Nici măcar nu știu la ce biserică este, dacă mai este pe undeva veșmântul respectiv, dar să știți că m-am eliberat! Orice veșmânt are, în ochii mei, aceeași culoare, culoarea cartonului de ambalat din anii `70 din care eu mi-am decupat frumos un epitrahil și am încercat să fac și un felon din niște decupături dintr-o treime de material și eu consider că mi-a ieșit. Nu am nicio mărturie în felul acesta, dar când au venit acasă, părinții au rămas, așa, foarte surprinși, frații mei erau pe lângă mine, foarte mândri și ei, că noi ne preînchipuisem, așa, în niște slujitori ai bisericii! Ei bine, aveți în față același copil și așa vreau să rămân, același copil care vă transmite ce este dincolo! Dincolo este minunea care, dacă slujitorul are grijă, o poate transfera și aici și, da, este transferată aici prin ceea ce văd ca într-o oglindă! Când mă întorc cu spatele la altar, văd altarul în fața mea ca într-o oglindă retrovizoare. Văd în privirea dumneavoastră, a celor care vă dați seama de sinceritatea și de vulnerabilitatea mea, în același timp, că se întâmplă ceva. Chiar îmi aduc aminte că această expresie nu este una a mea, am auzit-o la un mire francez, care a venit prin 1997, 1998, la o cununie și era total minoritar, nici părinții nu erau cu el, era belgian de origine. Mireasa cu toate rudele ei au încercat să îi traducă câte ceva din slujbă, vă imaginați, eu i-am spus Tatăl Nostru în franceză și ce mai știam și eu din rânduială în limba franceză și el, pe la jumătatea slujbei, tot fiind apăsat de toți care vroiau să îi traducă toate cele, le-a făcut semn să se liniștească și la sfârșit, mi-a spus așa:

– Am înțeles tot (J`ai compris tout).

Și l-am întrebat:

– Adică tu știi românește și noi nu am știut până acum?!

– Nu! Am înțeles că s-a întâmplat ceva!

Asta este de înțeles dintr-o slujbă! Un preot nu trebuie să fie înțeles prin cuvinte, un preot trebuie să fie înțeles că transmite că s-a întâmplat ceva! Întâmplarea, v-am mai spus și altă dată, pornește de la tradiția ca templele de rugăciune să nu fie acoperite și în timpul oficierii unei slujbe trecea câte un porumbel sau câte o pasăre și umbra ei intra in templum și asta însemna că s-a întâmplat, adică slujba a fost primită, Dumnezeu a trimis un semn! Asta este întâmplarea, dacă vreți să o luați așa, veți fi fericiți! Să nu credeți acum că slujbele sunt numai ortodoxe și numai cu Liturghii, credeți că Dumnezeu are urechi numai și numai pe frecvența Ortodoxiei?! Dumnezeu este bun, noi suntem răi că ne împărțim, El este bun!

Și trecem mai departe cu povestea. Au venit momente dificile dar frumoase prin încărcătura lor. Aveam în față o biserică hașurată, pe care eu întotdeauna o văd tot hașurată, pregătită pentru pictură și grija mea cea mai mare știți care a fost? Ca nu cumva prin intervenție să stric frumusețea hașurării! Asta m-a obsedat! Nu am stat niciodată acasă, cât pictorii erau pe schele, nu am tăcut niciodată și am cântat pentru fiecare chip pictat, sunt 352 de chipuri și pentru fiecare chip în parte cântam câte o melodie bisericească și cel mai mult le plăceau catavasiile de la Întâmpinarea Domnului, catavasiile acelea care ne-o prezintă pe Maica Domnului, că tot este sărbătoarea Ei, ca un legănel. Și asta îmi spuneau pictorii:

– Părinte, haideți, mai cântați-ne catavasiile!

Și urcam cu ei pe schelă și în mintea mea era permanenta rugăciune să nu stric griul ăsta hașurat, tare îmi plăcea, să știți! Și am avut marea șansă, pentru că eu spun că nu am stricat, numai cineva cârcotaș, așa, cum mai sunt eu, câteodată, spun că mi-ar plăcea să fie iar hașurat, adică mi-ar plăcea să fiu iar într-o biserică, aceasta, bineînțeles, hașurată. Parcă era pregătită de începutul unei cariere, parcă era începutul unei vieți pentru care cineva chiar se pregătise, chiar avea tot entuziasmul să înceapă și bineînțeles că nu avea nimic la îndemână. Ce m-a ajutat cel mai mult? Minciuna unor oameni care atunci când au venit aveau niște funcții extraordinar de mari, m-au întrebat ce vreau să fac.

– Uite așa, așa…

– Cât te costă?

– 25.000 de dolari.

– Puțin, puțin. Vă trimitem 100.000.

Vă imaginați că nu am dormit vreo săptămână că m-am gândit ce fac cu diferența! M-am gândit să fac o grădiniță pentru copii, m-am gândit cum să facem să redobândim casa asta vecină care a fost a bisericii, să redobândim pământul acesta, într-un fel sau altul, care a fost pământul bisericii, sunt trei locuri aici pe pământul bisericii. Și în nebunia asta a mea de nesomn nu m-am mai gândit că a fost numai o vorbă, dar când am constatat însă că fusese numai o vorbă, mi-am dat seama că deja venise vremea să nu mai am nevoie de sumă pentru că veniseră oamenii, încet, încet, nu cu toată suma dar prin faptul că începuseră să vină și să aibă încredere în mine și să îmi aducă unul var, altul nisip, unul să lase niște bănuți, am constatat că merge și am dat slavă lui Dumnezeu pentru minciuna aceea care nici nu știți cât bine mi-a făcut! Pe baza ei mergeam la groapa cu var și întrebam numai care este de cea mai bună calitate.

– Dar, părinte, costă atât!

– Nu contează!

Nu aș fi avut tupeul acesta, neacoperit de minciuna respectivă! Țin foarte mult la oamenii aceștia, probabil că pentru dumneavoastră sună urât că m-au mințit, dar nu, pe mine m-au încurajat! Datorită lor am reușit să fiu ceea ce sunt acum! Pentru că Dumnezeu trimite pe cineva nu neapărat să te ajute așa cum te aștepți tu, ci să îți aducă în mintea ta, în emoțiile tale, un entuziasm care merge mai departe. Nu a fost nevoie de niciun dolar din suma respectivă, ci pur și simplu, lucrurile au mers mai departe. Mi s-a spus când am luat biserica în primire că deja pictura este pregătită de către cineva care vrea să o achite integral! Nici vorbă! Dar atât de mult m-au întărit lucrurile acestea, aveam 30 de ani la vremea aceea, poate am uitat să vă spun că eram la jumătatea vârstei de acum, nu aveam nimic în afară de entuziasmul și de bucuria de a sluji! La slujba de instalare trebuie să vină protoiereul, că așa este protocolul, să te instaleze, dar mie mi-a spus să îl sun pe protopop când spun eu că este gata, să îi spun să vină. Nu erau telefoane mobile cum sună acum prin biserici! Nu, de cu seară trebuia să știi care este programul. Și am spus:

– La 11.30 eu sunt gata cu slujba.

Măi copii, după ce am spus eu, când a venit părintele proteoiereu și a slujit cu mine în altar, vă redau în puține cuvinte ce a spus, că m-a marcat, efectiv! A început apoteotic, bine, noroc că erau doar 10, 15 oameni în biserică și a spus:

– Dacă eu eram episcop, pe părintele diacon nu îl preoțeam în veac, pentru că îi place așa de mult să slujească și îl caracterizează bucuria slujirii, l-aș fi lăsat diacon, ca să slujească la Înalt Prea Sfințitul și să fie văzut de tot orașul, nu numai de voi, aici!

Nu pot să vă ascund că mi s-a strâns puțin inima, dar mi-am dat seama că este cea mai frumoasă caracterizare pe care poate să mi-o facă cineva și ne-am îmbrățișat. Cu două săptămâni înainte, la Catedrală, un preot co-slujitor când a aflat că de abia aștept să primesc hirotonia să merg la Biserica Sfântul Nicolae Vechi, a spus:

– Măi, părinte diacon, dumneata ai duhul sărăciei!

A văzut că m-am uitat puțin nedumerit, era mult mai în vârstă ca mine, avea deja 80 de ani, nu îndrăzneam să îl contrazic, dar mi-a explicat el de ce. Era o biserică la 50 de metri de Catedrală, biserică fără sector, o biserică fără nicio perspectivă, cum adică să vină lumea în zona asta, dacă tot vine, și în loc să meargă la Catedrală, să vină la o… pârliciune de biserică?! Sau să visez vreodată vreo cununie sau vreun botez în biserica asta. Așa că mi-a spus:

– Dumneata înseamnă că ești bântuit de duhul sărăciei!

Să știți că după doi ani de zile, de Sfântul Nicolae, când deja biserica era pictată, a venit, m-am pomenit cu el, că îl chema Nicolae și am spus că pentru asta venise, am slujit împreună și la sfârșit a ținut un cuvânt în care exact lucrul acesta l-a mărturisit și oamenilor:

– Să știți că nu am crezut că se pot face minuni în ziua de astăzi, dar eu sunt cel care i-am spus părintelui Marius, când era diacon la Catedrală, că îl bântuie duhul sărăciei, dar uite că e mai bogat decât toți!

Într-adevăr, biserica era plină, pictura ajunsesem prin spate cu ea și atunci mi-am dat seama că oamenii sunt foarte atenți cu ceea ce aruncă într-un fel sau în altul. Dar pe mine m-a bucurat foarte mult această constatare, că nu am ales biserica aceasta ca să mă pricopsesc, cum se spune. După patru ani de zile a venit revizorul contabil, bineînțeles, obișnuit cu toate parohiile din oraș, numai că noi eram tot o biserică fără sector, lângă Catedrală, se vindeau câteva lumânări și în patru ani de zile aveam niște dosărele, cât un deget de groase.

– Măi părinte, dumneata știu că erai un diacon pe care Înaltul Lucian chiar îl iubea foarte mult și le spunea tuturor că îi place de tine, dar ce-o fi avut cu tine?!

– Aoleu, de ce?!

– Păi, sărăcie ca asta, cum să accepți dumneata așa parohie?!

– Lasă, frate, că așa se face treaba. Eu sunt mulțumit.

– Ce îți place, părinte?! Că ai o concurență permanentă cu Episcopia? Că nu ai niciun sector?! Că nu umbli pe nicăieri?!

– Da.

A rămas foarte nelămurit, mi-a semnat actele, a plecat și după câțiva ani, au început frații să se vaite că m-au văzut pe la ei prin sector, dar enoriașii care veneau aici aveau și pretenția să le sfințesc casa, bineînțeles. Și s-a făcut o ședință cu Înalt Prea Sfințitul Lucian, Dumnezeu să îl odihnească, care a spus așa:

– Părintele Marius pictează biserica, cu cei care frecventează biserica respectivă. Voi care vă văitați că l-ați văzut prin sector pe la voi, să știți că nu la voi a venit, era invitat, l-au invitat enoriașii care l-au ajutat la sfințirea bisericii! Să nu mai aud nicio reclamație de genul acesta și să știți că cine se scuză se acuză! Ce caută de umple biserica părintele acesta, dacă din Cireșica și până la el, lumea trece pe lângă șapte biserici?!

Acum trece pe lângă 12! În 2013 am ținut o conferință preoțească, de atunci nu am mai avut onoarea și, ca o captatio benevolentiae, le-am spus preoților prezenți:

– Să știți că nu vă pot promite că nu am să mai calc prin sectoarele voastre.

Vă imaginați că și-au ascuțit săbiile, dar până la sfârșitul conferinței, în 20 de minute, erau mielușei, pentru că am tratat un subiect frumos, despre tot ceea ce înseamnă abateri în cult și le-am dat niște explicații pe care ei nu se așteptau să le primească vreodată. Mă aștept ca luna aceasta să mai particip la o conferință, deja am fost invitat la o altă conferință între preoți, pentru că au constatat frații noștri că mai conferențiez prin altă parte. Ei bine, îmi place foarte mult ceea ce fac pentru că simt că am de dat, am spus-o și altora. După prima slujbă la care nu am să plâng, după prima slujbă de parastas sau de cununie sau de botez la care nu am să fiu neputincios, am să înțeleg că nu mai am de slujit, pentru că eu fără emoție nu sunt, eu fără neputința și vulnerabilitatea în mâinile celor care mă ascultă nu pot să slujesc. De ce?! Pentru că așa sunt eu!

Îmi aduc aminte de părintele Teofil Părăian, Dumnezeu să îl odihnească, cel care nu a văzut lumina zilei dar știa cine e în spate, cine e în față, cu ce este îmbrăcat fiecare, ce gânduri are, știa tot și era, îndrăznesc să spun, la fel de zâmbitor ca mine, deși eu sunt la fel de zâmbitor ca dumnealui, și cineva s-a dus la el și l-a întrebat:

– Părinte, nu te supăra, dar de ce zâmbești tot timpul? De ce ai un chip așa de luminos și de zâmbăreț tot timpul?!

Și părintele a părut că se uită, așa, bineînțeles că se uita în van, și i-a răspuns:

– Pentru că așa sunt eu!

Cred că acesta este răspunsul și pentru cei care mă întreabă pe mine. Dacă mă întrebați de ce fac ceea ce fac, de fapt cu întrebarea aveți și răspunsul:

– Pentru că așa sunt eu!

M-am străduit întotdeauna să nu ascund ceea ce gândesc, pentru că în doi ani, doi ani și jumătate, trei învățăm încet, încet să vorbim. Să știți că tot restul vieții noastre avem datoria să învățăm să tăcem. Dar ce vorbești și ce taci? Atâta vreme cât simți că dacă ai spune ceva, ai deranja pe cineva, înseamnă că dacă taci, ești vinovat. Când vă vine ceva în gând și spuneți că dacă o spuneți cu voce tare, deranjați pe cutare sau aveți de suferit și tăceți, veți avea de suferit de o sută de ori mai mult, pentru că Dumnezeu are grijă să îți arate cum se face. Ce îți vine în minte să spui, trebuie să spui, dar muzica nu este prin sine ceva, tonul face muzica! Dacă ai un ton calm, poți să îi spui celuilalt și dacă a greșit, dar dacă îi spui răstit că a greșit, e altă situație!

– Măi, să știi că putem face și altfel, uite, facem împreună!

Se poate spune și așa, cu frumosul. Dacă vine copilul de la școală și tu îl întrebi răstit:

– Ce ai făcut astăzi? Ce note ai adus?

– Am luat un 7.

– Au fost colegi care au luat 10?!

Deja, dialogul s-a încheiat, s-a terminat! Dar poți să întrebi și altfel:

– Ce faci? Cum te-ai simțit astăzi? Aveți colegi noi? Te-ai mai jucat cu cineva? Cine ți-a intrat astăzi în grații?

O să ai un dialog și copilul o să îți spună:

– Sunt cam supărat că am luat un 8.

– O, dar 8 e notă mare! Putem să facem loc și la 9 dar nu este o problemă!

Dacă în schimb spune că a luat un 6, poți să răspunzi:

– Înseamnă că avem ceva de învățat mai mult.

– La ce?

– Păi, tabla înmulțirii, strofa cu 7. Hai să o luăm, o învățăm și înainte și înapoi și mergem mai departe.

Foarte mult dialogul pe care îl avem între noi ține de gândul că Maica Domnului ne iubește așa cum suntem, nu așa cum spunem noi că ar trebui să fim. Nu. Dumnezeu și Maica Domnului ne iubesc așa cum suntem! Dacă avem conștiința asta, deja nu ne mai gândim cum ne iubește Dumnezeu, ci ne gândim cum să facem să merităm iubirea respectivă!

V-am mai spus și eu, toată vara, mă străduiesc să fiu demn de invidia foarte, foarte bine argumentată a celor care parchează în fața porții mele și spun:

– Măi, ce casă are ăsta! Măi și are marea peste drum! Măi, ce pricopsit este ăsta!

Grija mea cea mare este să merit această invidie! Nu este nici să fac dreptate, nu este nici să mă rog la Dumnezeu să găsesc parcarea liberă, nu! Este să mă învrednicească Dumnezeu să fiu demn de tot ceea ce invidiază alții la mine. Nu v-am spus lucrurile acestea gratuit, v-am spus ca să știți cine sunt, pentru că astăzi, acum 30 de ani, mă aflam la jumătatea vârstei de astăzi și astăzi pentru mine este o zi deosebită, în care nu credeam că voi avea mai mult de șase, șapte persoane în biserică, cu frații de la cor cu tot. Nu credeam! Nu știu cum s-a întâmplat de ați umplut biserica, nu știu cum de s-a luat decizia să se înceapă Anul Universitar luni și nu pe 1, că nu aș fi putut să fiu aici și înseamnă că Dumnezeu ne transmite în continuare că este bine. Dar cum să spun eu că nu este bine? Nu am cum să spun așa ceva!

Vă mulțumesc tare mult că mi-ați îngăduit ca în această frumoasă zi să vă spun câte ceva despre mine și știu că pot să fiu judecat că nu este pedagogic să vorbești despre tine, dar, lăsați, știu ce este pedagogic mai mult decât alții! Cel mai important este că dragostea mea este una pe care o simțiți, pentru că dacă nu ați fi simțit-o, ați fi făcut stânga împrejur de când am început să vorbesc! Vă mulțumesc tare mult că ați avut îngăduință cu mine, sunt aici și dintre cei care erau și acum 30 de ani și cu ocazia aceasta, îi felicit, pentru că timpul prin sine nu are nicio valoare, să știți! Dacă primim la sfârșitul carierei, să spun așa, o anumită distincție pentru întreaga carieră, să știți că atunci realizăm ceva: timpul acesta a trecut și pentru cei care nu au primit nimic ca distincție sau ca recunoaștere! Înseamnă că nu timpul, ci folosirea lui este cheia succesului!

Vă urez ca timpul zilei de astăzi să fie un timp pe care să îl folosiți sub oblăduirea Maicii Domnului și sub Acoperământul Ei, astfel încât să înțelegeți că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem, dar ține de noi cum suntem, dacă suntem vrednici sau nu, dacă suntem pregătiți sau nu, dacă iubim sau nu, dacă suntem suficient de pregătiți să primim noianul de daruri pe care Dumnezeu ni-l dă.

Vă mulțumesc, părinte, pentru că pot da mărturie despre povestea dumneavoastră, povestea noastră și că pot da mai departe mesajul dumneavoastră! Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a călăuzit răbdător pașii către părintele Marius și Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și că încă de la prima slujbă și predică am simțit că vreau să dau mai departe poveștile sale, scriindu-i cuvântul cu aceeeași bucurie cu care a fost rostit. Mulțumesc Nadiei Iancu pentru înregistrarea predicii de astăzi dar și pentru ajutorul oferit cu fotografiile sale, pentru a face aceste povești încă și mai frumoase.