Așa-s eu, capricioasă!

Plânge marea și suspină

După-a soarelui lumină,

Norii grei cu ploaie rece

Parcă nu mai vor să plece!

– Uite, s-a pornit și vântul,

De nu-mi mai aud nici gândul!

Strigă-ntruna furios

Că nu-i nimeni curajos

Să ne-nfrunte pe-amândoi,

Eu cu valuri, el cu ploi.

Pescarii-s ascunși în casă,

Pe așa o ploaie deasă,

Nu le place nici de mine,

Cât vremea urâtă ține!

Dar, pe când marea țipa

Și cu valuri arunca,

Hop, apare-un fir de soare,

Absolut din întâmplare!

Norii s-au mai luminat

Și de ploaie au uitat!

Vântul parc-a stat și el,

Să mai respire nițel!

– Cum e, mare, vezi că-s bun,

Când norii pe goană-i pun

Și în locul lor dau soare?

Chiar crezi că din întâmplare?!

– Ai și tu un rost, eu știu,

Dar când plouă, e pustiu,

Iar când bați și tu nebun,

Nu mai văd nimica bun!

Mă agit la nesfârșit

Și uit că ai mai venit

Și pe ploaie și ninsoare,

Ba și-n zilele cu soare!

Așa-s eu, capricioasă,

De nimic nu îmi mai pasă,

Dacă nu primesc mereu

Soare și ce mai vreau eu!

Însorită sunt frumoasă,

Admirată și voioasă,

Clipocesc din valuri lin,

Semăn cu cerul senin!

Mă îmbujorez în zori

Și mă trece cu fiori,

Când răsare el frumos,

Roșu tot și-așa focos!

– Fără mine nu e soare,

Iar de-i mult, e supărare,

Că-i prea cald și prea uscat,

Tot eu îl ascund în nori!

De mă lauzi, crezi că mori?!

– Vântule, ești minunat,

Dar credeam că ai plecat!

Hai și vezi-ți tu de drum,

Că m-ai enervat acum!