Când alții visează, tu să faci!

Atunci când citiți o carte, mai și traduceți cartea respectivă! Nu din engleză sau franceză sau germană! Nu. Traduceți-o în viață! Acum degeaba spunem să gândim pozitiv, că a stat bietul om și s-a gândit numai pozitiv și a vizualizat, cum v-am mai spus dar îmi place să punctez câteva lucruri, și a spus:

– Da, eu m-am gândit, m-am văzut pe acolo, m-am văzut pe dincolo, dar… !

Și atunci i-am spus:

– Da, bun, dar la ce oră te trezești dimineața? Păi, dacă te trezești peste ora 7, poți să visezi, tată, că… N-ai cum!

Acum nu vreau nici să vorbesc prea mult despre mine dar vreau măcar să știți, eu am curaj pentru că la ora 4 am deșteptarea! De ce?! Pentru că acelea sunt orele visului de noapte care pot fi visele și traiectoriile vizionarului, în timpul acela în care alții visează, tu să faci! Asta înseamnă să gândești pozitiv! Atunci gândești pozitiv! Nu când te așezi în pat, așa, și te trezești la 10, la 11, că, vezi Doamne, să fie organismul foarte bine alimentat și relaxat, ca să poată da randament! Nu este așa, măi copii! Da, gândim pozitiv, dar gândiți-vă pozitiv că eu v-am dat canon, de la ora 4 la ora 8, când se deschide biroul, aveți voie să gândiți pozitiv și aveți voie să visați dar numai cu ochii deschiși și numai cu mâna pe ceva de lucru, atât!

O să spuneți că mâinile mele nu lucrează, dar mâinile mele dau binecuvântări, mâinile mele stau peste epitrahilul care este deasupra capului celui care s-a spovedit! Asta fac mâinile mele! Și eu lucrez cu mâinile, să știți! Și eu gândesc pozitiv, dar gândesc pozitiv trăind pozitiv! Și eu vorbesc despre libertate, îi spun omului că este liber să facă lucruri frumoase, dar cu gândul la tot ceea ce înseamnă responsabilitate! Să știți că în linii mari, cam despre acest principiu este vorba în Evanghelia de astăzi.

Ne aflăm în duminica a cincea după Sfintele Paști. Încă suntem în Odovania Praznicului cel Mare al Învierii, care ține până la Înălțare, încă ne salutăm cu frumosul și deosebitul ”Hristos a Înviat!”, încă mergem pe urmele unui nou mod de viață și iată că astăzi ne întâlnim cu cea mai detaliată convorbire a Mântuitorului cu cineva din cetatea Siharului. Dincolo de complexitatea dialogului, astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre dialogul cu omul contemporan, pentru că într-un mare fel, așa s-a întâmplat și atunci, deși trăiau după niște cutume vechi, oamenii aveau, totuși, conștiința că sunt contemporani cu o lume nouă. De la acest dialog al Mântuitorului cu femeia samarineancă avem multe de învățat nu pentru istoria acelor vremuri, ci pentru vremurile noastre, pentru dialogul omului contemporan. Cu cine stăm de vorbă, cui cerem apă și, printre altele, ce cărți mai citim, dacă mai citim?

În afară de toată povestea aceasta lungă pe care Sfinții Părinți au rânduit a o citi în această duminică, această temă deosebită care ni se propune, eu trebuie să vă mărturisesc din capul locului că sunt legat de acest dialog, de mai bine de 30 de ani, de când eram diacon la Catedrală. Știu că v-am mai spus dar îmi place să v-o mai spun atunci când am prilejul.

În 1993, când eram diacon, citisem Evanghelia aceasta, apoi în 1994 citisem din nou Evanghelia și în 1995, deja am spus că trebuie să fac ceva, este o Evanghelie foarte lungă! Arhiepiscopul Lucian, care mă hirotonise, mărturisea că de dragul meu, venea de multe ori la Catedrală, ceea ce din punctul altora de vedere însemna că venea de prea multe ori la Catedrală. Și în 1995, când am plecat cu Evanghelia pe care mi-o dăduse Arhiepiscopul Lucian, acum mă spovedesc, am urcat treptele, fără să îmi dea voie, erau nouă trepte și am ajuns să văd lumea… mai de sus! Eu nu prea sunt obișnuit să văd lumea de sus, fizic vorbind, că altfel mă străduiesc să nu văd lumea de sus nici atât.

Atunci am deschis Evanghelia pe aripile deschise ale vulturului și eram vulturul, Evanghelia și eu, lumea și cel căruia nu îi cerusem binecuvântare între Sfintele Uși, Înalt Preasfințitul Lucian. După ”Să luăm aminte” pe care l-a citit din Altar părintele Viorel, Dumnezeu să îl odihnească, eu fiind singurul diacon, am început să citesc Evanghelia. Da, să citesc! De altminteri, cred că vă întrebați mulți dintre dumneavoastră de ce eu citesc Evanghelia și vă spun că de atunci citesc Evanghelia și am citit-o cu convingerea că va fi ultima dată, pentru că vă imaginați ce era în capul meu, ce mă aștepta după! Să faci un gest de genul acesta care trebuie făcut numai după o binecuvântare, nu e ceva obișnuit, dar eu o făceam nu de capul meu, ci în virtutea faptului că era a treia oară în viața mea când eram diacon cu acest prilej al Duminicii a cincea. Ei bine, am citit foarte calm. De ce?! Pentru că v-am spus, aveam conștiința că o fac pentru ultima dată în viața mea!

Am coborât cu gândul că acesta este un drum, citisem de ceva vreme despre El Camino, așa că drumul acela până am coborât și până când am ajuns în fața Sfintelor Uși și am predat Evanghelia, conform celor liturgice, Înalt Preasfințitului, mi s-a părut cel puțin de 40 de zile! I-am sărutat mâna, conform uzanței, numai că mâna mea de pe Evanghelie, în loc să fie slobozită ca să mă duc sub Policandru, că așa este rânduiala liturgică, să continui Ectenia întreită, simt că îmi este presată de mâna Ierarhului, pe care doar ce o sărutasem ca să mă elibereze, dar acesta m-a tras cu totul prin Sfintele Uși, în Altar! I-a făcut semn părintelui Viorel să continue Ectenia a treia, lăsând de înțeles că eu nu am cum să mai ajung sub Policandru. Părintele a scos Evanghelia, timp în care eu mi-am continuat El Camino până în spatele Sfintei Mese, la umbra Crucii, neîndrăznind să cred că poate urma și ceva bun, dar asumându-mi! Îmi asumam că măcar am încercat.

Și m-a luat Înalt Preasfințitul, eu nu am spus nimic și vă învăț ceva: atunci când știți că ați greșit, nu o luați înainte să spuneți că știți că ați greșit, una, alta. Nu! Tăceți! De exemplu, dacă vă sună acum șeful și aveți teamă să nu îi răspundeți la telefon, vă spun ceva, răspundeți frumos și respectuos, acum când sună și ați văzut, iar dacă nu ați văzut, sunați imediat ce ați văzut că v-a sunat, nu lăsați lucrurile să treacă! Răspundeți frumos și așteptați, fără să spuneți că erați în cutare loc, trebuie să aflați întâi de ce v-a sunat, că nu vă sună neapărat de ceva rău, nu vă gândiți la asta! În ceea ce mă privește pe mine, când primesc astfel de telefoane, în 99,9% din cazuri nu s-a întâmplat să fie de ceva rău, ci de ceva bun, dar m-aș fi putut da în primire că eram într-un loc în care nu trebuia să fiu! Deci, așteptați să vedeți despre ce este vorba, dacă e vorba de vreo greșeală, o reparați dar după! De ce să reparați ceva, să îi dați idei șefului?! Ei bine și eu am tăcut și bine am făcut! Și mi-a spus Preasfințitul:

– Frate, în timp ce citeai Evanghelia, m-am uitat la oamenii din biserică și mi-am dat seama că este singura posibilitate ca ei să fi înțeles, vreodată în viața lor, această Evanghelie, care nu a durat jumătate de oră, ca de obicei, cântată, ci numai câteva minute, ca de teatru radiofonic.

Am crezut prima dată că este percepția captatio benevolentiae, ca să spună apo că de acum înainte, să-mi văd de treabă, dar nu! A continuat cu ceea ce urmăriți de 33 de ani, pentru că mi-a spus:

– De acum înainte, măcar Evanghelia aceasta să o citești mereu, așa cum ai făcut acum! Dar, eu aș vrea să le citești pe toate!

Iar eu mi-am luat acest canon. De ce v-am povestit toate acestea?! Pentru că dialogul acesta, dacă îl veți citi cu gândul și cu emoția pe care eu știu să v-o împrumut acum, vă veți da seama că în spatele dialogului există viața noastră. Când am citit acolo toată noutatea pe care Mântuitorul o propunea, mi-am dat seama că este pentru mine și eu făceam, în același moment, o noutate! Evanghelia nu mai era cântată, era citită, era un fel de apropiere și apreciere a faptului că o regulă deja trebuia să fie prezentată oamenilor! Păi și cum puteam să prezint altfel ideea că ”vine o vreme când nici în Garizim, nici în Israel nu vă veți închina, ci Duh este Dumnezeu”?! Cum puteam să o fac mai bine decât interpretând Evanghelia, ca diacon, necântând-o, ci citind-o?! Cu alte cuvinte, deja mărturiseam că se poate aprecia noutatea, pentru că astăzi, Mântuitorul, prin acest dialog cu femeia samarineancă, ne aduce noutatea! Ne aduce libertatea, ne scoate dintr-o zonă a cutumei care nu ne lasă să ne bucurăm prea mult și ne introduce în libertate! Dar știți ce fel de libertate?! Hei, aici este marea capcană, că mulți au luat-o:

– A, Duh este adevărul!

– Duh este Dumnezeu!

– Poți să fii oriunde!

Serios?! Păi și de împărtășit când te mai împărtășești?! Așa, oriunde?! Liturghia se face aici! Că nu e în Garizim, că nu e în Israel, că nu este în Gaza, este în biserică! Fiți atenți, Mântuitorul ne-a dat o libertate, dar o libertate prin responsabilitate! Asta este noutatea pe care o aduce Mântuitorul! Așa, să fim zen și să gândim pozitiv și să facem tot felul de lucruri, este o capcană extraordinară!

Da, știu că toată lumea, trăgând jar pe turta sa, pe românește, ar găsi și prilej să plece de acasă, de a avea cinci bărbați! E un… argument!

– Mântuitorul s-a dus la o femeie care avea cinci bărbați! Ce, oi fi eu mai proastă?! Se poate?

Toți și-ar găsi câte ceva în Evanghelia de astăzi, după cum și în teoria gândirii pozitive, toată lumea spune că gândește pozitiv. Gândim pozitiv, dar nu cu mâinile încrucișate! Gândim pozitiv făcând pozitiv, traducând tot ceea ce avem de tradus în viața noastră! Și atunci, hai să ne întoarcem la ale noastre!

Se spune că un preot era dintr-o familie de preoți, deja era la a cincea generație de preoți din tată-n fiu, din tată-n fiu și enoriașii care erau fiii celor pe care îi păstorise tatăl sau bunicul celui care era acum constataseră că bunicul, tatăl și fiul nu semănau deloc și cel mai mult așteptau foarte curioși cum va propovădui fiul, care nu semăna nici cu bunicul, nici cu străbunicul, iar cu tata nici atât. Și au așteptat până când și-a terminat studiile, tatăl s-a apropiat de pensionare și l-a instalat pe el, cel mai tânăr. Și fiul și-a început un cuvânt de prezentare în care nimic mai mult, nimic mai puțin, a spus așa:

– Mă bucur că sunt identic cu tata și cu bunicul și cu străbunicul!

Rumoare!

– Păi, cum adică identic?! Noi n-am constatat asta!

– Da, pentru că nici tata nu semăna deloc cu bunicul, nici bunicul nu semăna deloc cu străbunicul și nici eu nu semăn cu niciunul dintre ei! Deci, sunt identic!

Vedeți că asta înseamnă noutatea? Să nu semeni celorlalți dar esența să fie aceeași! Mesaje sunt multe, dacă deschidem televizorul și Doamne ferește să fie la ora 5, five o’clock la englezi înseamnă ceai, la noi înseamnă știrea cu mortul de la ora 5, sunt tot felul de informații. Aceste informații sunt apa, cu asta ne hrănim! Organismul nostru care are nevoie de apă, are nevoie și de informații! Ei bine, vă mai întreb o dată: avem grijă cui cerem să bem apă? Asta a întrebat femeia samarineancă:

– ”Cum, Tu, care ești evreu, ceri de la mine, care sunt femeie samarineancă, să bei apă?!”

Să știți că nu apa era problema, că de altminteri, nu mai este nevoie să vă spun că apa nu a clipocit nici în găleată, nici în ciubăr, nici în căușul mâinii cuiva! Apa a fost pretextul! Așa este și informația, pretextul! Dacă știm și suntem puțin atenți, despicăm puțin lucrurile, informația prin sine nu este nimic, ci prin ceea ce scoate din mine!

V-am mai spus și altă dată, un mesaj scris sau vorbit nu este important prin ceea ce aduce ca informație, ci prin ceea ce scoate din mine! Am avut o cuvântare despre feminitate și maternitate, anul trecut, la Biblioteca Județeană, și după poveștile mele cu tot felul de întâlniri emoționale, mamă, fiică, soție și așa mai departe, până când au ajuns acasă, cei care au ascultat au scris câte un mesaj total personalizat cu ceea ce își aduseseră și ei aminte, datorită cuvântării mele! Fiecare își adusese aminte altceva, unul de mamă, altul de soție, altul de prima întâlnire, altul de emoția despre care mi-am și permis să spun de a atinge cu genunchiul, ușor, ușor, genunchiul colegei de bancă, mai ales vara! Sunt niște fiori pe care nu o să îi mai întâlnim dacă nu este în stare cineva să propună un subiect de genul acesta și sunt sigur că măcar zece la sută dintre noi își aduc aminte de prima atingere și vor rămâne cu ea. Important mai este ce am spus eu?! Nu! Important este pentru fiecare în parte ce a reușit să scoată din fântâna aceasta adâncă din care Mântuitorul a solicitat să I se dea să bea apă!

Noutatea pe care o aduce Mântuitorul este că nu în informație stau lucrurile, ci în ceea ce scoate informația din noi! Eu, de exemplu, nu am ratat, spre disperarea doamnei mele, niciun mort de la ora 5, pentru că eu îmi traduc ce se întâmplă acolo, de ce este această morbiditate! Eu trebuie să o spun și oamenilor! Mă întâlnesc cu oameni care se uită la așa ceva și nu pot să fiu un pudibond și să spun că… noi numai ne rugăm!

Vedeți, Mântuitorul a cerut să bea apă, dar doar nu credeți că Îi era sete! Credeți că Mântuitorul era bătut de soare în cap și Îi era sete?! În niciun caz! Și totuși, a cerut apă! A cerut apă nu să bea, ci să proceseze niște informații cu femeia samarineancă, să îi demonstreze că El, care este evreu, îi cere unei femei samarinence, pentru că a deschis granițele, că nici aici, nici în Garizim, nici lângă fântâna lui Iacov, nici în Ierusalim nu este neapărat să fii ca să îți audă Dumnezeu rugăciunea, ci pretutindeni! Apa este pretutindeni. Dacă aici ar fi răcoare, acum, v-aș demonstra cum cuvântul lui Dumnezeu se poartă pe deasupra apelor prin aburul care ar ieși din gura mea! Iese și acum, dar nu îl vedeți, dar atunci ar fi vizibil! Și atunci vă veți da seama că limbajul nostru este apa, este dus de apă! Când spune Sfânta Scriptură a Facerii ”Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, dacă veți avea de acum înainte conștiința și convingerea că orice cuvânt pe care îl spuneți este purtat de un abur pe deasupra, ați mai îndrăzni ca acel cuvânt să fie o minciună? Nu cred. Ați mai îndrăzni să nu drămuiți foarte bine acel cuvânt și să nu fie foarte sincer? Nu am mai îndrăzni. Dar ce lipsește? Lipsește convingerea, fraților! Lipsește o cutumă că… așa se face, adică:

– Nu înțeleg de ce mă întrebi pe mine, când de fapt, între noi, dialogul s-a rupt, s-a dus?!

E o cutumă că:

– Voi vă închinați acolo la Ierusalim, noi ne închinăm aici că ne-a lăsat Iacov o fântână din care au băut și copiii lui, și turmele lui. Și noi spunem că e mai bine că aici este Elohim și voi spuneți că e în partea cealaltă.

Vedeți că se rupe dialogul dar dacă am avea convingerea că tot ceea ce spunem, dar absolut tot ce spunem este purtat pe deasupra apelor întocmai cum s-a purtat Dumnezeu pe deasupra apelor în prima zi a Creației, cuvântul ar însemna altceva! Vasăzică, inclusiv Tatăl s-a purtat pe deasupra apelor și acum ne-a dat nouă să experimentăm faptul că și cuvântul se poartă pe deasupra apelor și nu numai Cuvântul, a doua persoană a Sfintei Treimi, ci și cuvântul care pleacă din gura noastră în limbaj ca să ne înțelegem unii cu alții. Atunci, haideți să ne înțelegem!

Ce contează? Contează de unde luăm apa sau contează că apa poate să fie un prilej de a sta de vorbă cu cineva?! De a sta de vorbă cu cineva despre care toată societatea spune că nu ai ce învăța de la el, așa cum e în Pedagogie, de exemplu, acum deschid o mică paranteză, pentru că mă preocupă. În viața școlarului există autoritate pe orizontală și autoritate pe verticală. Pe verticală sunt părinții, bunicii, cei în vârstă, profesorii, directorii și așa mai departe, iar pe orizontală sunt colegii. Și atunci, în Pedagogie se recomandă să te cobori să vezi despre ce este vorba, că dacă îl aștepți să urce el sus, nu o să urce niciodată! Știți că japonezii au un principiu pedagogic conform căruia există două minute de pace în orice situație. Dacă ai nevoie ca un copil de-al tău sau un nepot de 2, 3, 4 ani să te asculte, îi spui degeaba să vină, dacă el este pe tabletă sau este în camera cealaltă și face ceva! Te duci lângă el, două minute și stai lângă el, timp în care vezi ce face el și faci la fel ca el în aceste două minute, după care îi spui:

– Hai să facem împreună ceea ce vreau eu, că eu am făcut ce ai vrut tu.

Nici nu trebuie să îi spui cu cuvintele acestea că el se va ridica și va face. Bun și atunci unde vreau eu să ajung? Se recomandă să cobori puțin din verticala autorității la orizontala colegilor, ca să nu se mai ia după așa-zis ”golanul clasei”, dar fără să îi spui că ”ăla e un golan și nu o să ajungă nimic de capul lui”, pentru că altfel nu că nu te ascultă, dar o să îl aprecieze pe acel… golan încât nu o să facă decât ce îi spune acela, nu voi! Unde am vrut eu să ajung? Principiul este postulat astăzi: aveți grijă cui cereți să beți apă! Mântuitorul nu s-a dus la Sinediu, să ceară de acolo, de la cei mai mari, cei mai autoritari! Nu. S-a dus nu către orizontală, s-a dus către străfunduri, către lumea despre care cutuma spunea că nu are voie nici să o privească, dar să mai și vorbească cu ea.

Uitați-vă și în cărți de genul acesta, dacă vreți să știți de toate, traduceți-le! E adevărat că vă veți plictisi la primele pagini, nu vă spun decât treizeci, patruzeci de pagini să citiți dintr-o carte care nu vă atrage, dar trebuie să o faceți! De acum înainte sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră când va vedea o carte pe care bănuiește că nu o poate savura, se va gândi la cuvintele mele și va spune:

– Totuși, Mântuitorul a făcut ceea ce nu se făcea. Hai să încerc!

Dacă am fi convinși, ar fi bine. Eu acum sunt convins, dar pentru mine este o presiune foarte mare pentru că eu vreau să fiu convingător, etapa următoare, după ce te-ai convins pe tine, trebuie să fii convingător! Știți ce înseamnă să fii convingător? Înseamnă să fii vulnerabil, înseamnă să te predai, înseamnă să fii străveziu, să se vadă prin tine, să se vadă numai emoția! Să rămână din Cuvânt numai aburul care îl poartă, să rămână din Cuvânt litera mare a lui ”C” cu care începe Cuvântul cel întrupat, persoana a doua a Sfintei Treimi! Asta înseamnă să fii convingător și în momentul în care cineva este convins de către altcineva convingător, tot ceea ce a gândit cel care devine convingător se va împlini. Este medicul acela care vindecase singurul caz de paralizie neuronală. De ce? Îl convinsese pe pacient că poate. De ce? Pentru că pacientul s-a văitat că nu poate și el l-a convins.

Asta vreau să vă fac de acum, să vă conving! Măcar să încercați, că ar fi păcat! Eu mai mult decât am încercat, deja am obișnuințe în ceea ce v-am spus! Încercați, că nu este greu decât până când se instalează programul! Pentru cei care vor să reinstaleze niște programe, da, este vorba despre 21 de zile. 21 de zile nu înseamnă de astăzi până în 21 de zile, poate să însemne și toată viața, că fiecare zi în care nu am reușit ceva ne trimite să o luăm de la capăt. Dar nu aici este problema. Dumnezeu nu ne așteaptă în spatele celor 21 de zile, ne așteaptă pe cale în fiecare zi, pentru că El aduce ceea ce ne-a rămas nouă și nu am făcut, aduce aici. Aș vrea să fiți convinși de asta. Eu sunt.

Da, cred că asta m-a atras de la bun început la cuvântările părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, anume că mă trezesc, mă trimit în trecut ca să mă simt vie acum și aici! Poveștile personale te fac inevitabil să te întrebi cam ce anume făceai în 1993 sau în 1995, când părintele a îndrăznit să citească Evanghelia în loc să o cânte, mai cu seamă că sunt convinsă că lumea din biserică abia aștepta să îl asculte cântând și i-ar fi fost mai comod să se conformeze. Diferența o face faptul că părintele caută să reinterpreteze, să recreeze și să adapteze poveștile sfinte, cum îmi place mie să le numesc, coborându-le de pe verticala cunoașterii absolute pe orizontala căutătorilor de cunoaștere dornici să evolueze. Interacțiunea cu ceilalți vine însă mai lesne prin dialog, fie el și virtual, iar mesajul, așa cum spune părintele, te afectează dacă îl lași.

Sigur, sunt minunată la a da citate, dar mărturisesc că tocmai de aceea am ales acest titlu și această reașezare a mesajelor părintelui Marius din cuvântarea de astăzi, pentru că mie încă… îmi dă cu virgulă în a pune în aplicare, a traduce în fapte cele ascultate, scrise și (re)citite. Canonul cu aplicarea celor citite într-o carte (re)citită reușesc încă să îl țin, acum sper să extind această aplicare și la alte mesaje pe care cu drag le subliniez în povestea părintelui. Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvântările aici, reașezate tocmai parcă pentru a arăta ce anume au scos din mine dar și pentru a vă da ideea, celor ce le citiți, de a le reașeza în propria simțire și trăire. Îi mulțumesc Veronicăi Radu pentru înregistrarea cuvântării, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=hsxVJ4BnKpM.

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru acest har al scrisului, povestitului și traducerii, care după cum vedeți se cam… înmulțește, dar mai ales, Îi mulțumesc pentru bucuria tainică ce mă cuprinde ori de câte ori mă pregătesc de scris aceste povești ale părintelui Marius și reușesc să le dăruiesc spre citit celor care ca și mine le personalizează, făcându-le ale lor prin răscolirea în lada de zestre a amintirilor și trăindu-le actualizat zi de zi. Vă mulțumesc din suflet că împărtășiți bucuria mea de a asculta și de a citi cuvântările părintelui Marius și de a vă apleca atenția asupra poveștilor mele, când știm foarte bine cu toții cât de prețioasă este fiecare secundă din eternul acum.