O seară magică și o noapte de poveste

Am văzut, acum câteva zile, într-un magazin de jucării, un copilaș care mergea atingând câte o jucărie, la un etaj, mai mergea pe acolo, mai atingea o jucărie, după care își ridica ochii spre cer și l-am auzit murmurând că ar vrea ca acele jucării să ajungă în mod tainic la el sub brad.

Vă imaginați că asta suntem chemați să facem noi? Să îl ajutăm pe Moș Crăciun, pe Moș Nicolae, să împlinească dorința unui copil care era sigur, era convins, când a atins jucăria respectivă, că aceea deja a primit semnalul și adresa unde trebuie să ajungă. Asta e magia, asta este taina, asta este atmosfera pe care Sfântul Ierarh Nicolae ne așteaptă să o ducem în casele noastre, acum! Casele noastre sunt ceea ce mobilăm noi să fie. Sunt case de pace, dacă venim cu pace. Sunt case de bucurie, dacă venim cu bucurie, dar sunt și case în care ne putem chinui dacă nu suntem atenți și aducem gânduri de pe stradă, gânduri de la televizor, gânduri de îngrijorare care nu au nicio legătură cu realitatea. De ce să nu ne gândim la lucruri frumoase, acum, când așteptăm să vină și Nașterea Domnului, o sărbătoare deosebită, în care Pruncul niciodată nu are alt loc în care să se nască decât sufletul nostru?!

”Îndreptător credințelor și chip blândețelor”, acesta este chipul Sfântului Ierarh Nicolae.

După cum bine știți, bradul nu lipsește din Biserică pentru că el a fost creștinat ca prim obicei păgânesc, prin aducerea unor vești și urări în vestea cea mare a Nașterii Domnului.

Cu toții ne întrebăm de ce Biserica acceptă anumite formulări care în societate au devenit, de multe ori, limbaj de lemn, cum ar fi ”Luna Cadourilor”, ”Sărbători Fericite”. Biserica, de fapt, încearcă să boteze tot ceea ce este în afara ei. Îmi aduc aminte din istoria slujirii mele, în anii `90 eram chemați pe la școli, să le botezăm din numere în nume. Am avut marea bucurie să botez, alături de părintele Viorel (n.a. Picu), Dumnezeu să îl odihnească, Școala nr. 25, Cella Serghi și alte câteva școli din Constanța și încet, încet, acum îmi iau nepoata de la Școala nr. 28, Dan Barbilian. Asta înseamnă că numerele care reprezentau școlile ca o matricolă, în vechime, iată că devin, acum, un izvor și un model pentru elevii care le trec pragul și pentru dascălii care au și un mesaj: noi suntem dincolo de cifre. Ei bine, suntem dincolo de acest brad, suntem tot ceea ce însemna bradul până la Nașterea Domnului, suntem dincolo de tot ceea ce înseamnă așa-zisa poziționare a omului dincolo de sărbătoare și suntem în sărbătoarea însăși. Sărbătoarea înseamnă inclusiv a avea grijă ca obiceiurile să nu se piardă.

La început de veac creștin, în Dobrogea, găsindu-l pe Sfântul Andrei lângă peșteră, au venit copiii băștinașilor, cu ceea ce știau ei ca obiceiuri în perioada asta a Saturnaliilor, niște sărbători închinate Soarelui, pentru că, după cum constatăm, după 22 decembrie, prin Solstițul de Iarnă începe ca lumina să iasă la liman. Pe 22 decembrie este cea mai lungă noapte, iar de pe 23 lumina începe să învingă. În toate aceste constatări ale omului că lumina începe să își facă loc, copiii au început și ei să aducă niște obiceiuri, niște urări de bine. Veneau cu un pomișor, acum să știți că nu e neapărat în mijlocul Raiului vreun măr sau pomul acesta pe care îl vedeți este neapărat brad. Este pom, dincolo de toate este pom, adică face parte dintre arbuștii pereni și nu trebuie să ne intereseze neapărat dacă este pom fructifer sau nu. Dar poporul român care a constatat că peste iarnă, verde rămâne numai bradul sau molidul, a considerat că trebuie să păstreze și simbolistica aceasta a trecerii timpului fără să lase urme. De ce este bradul? Pentru că toate aceste mici ace ale bradului rămân verzi tot timpul. Nu știe nimeni când acele își fac un schimb, pentru că ele nu sunt aceleași, dar rămâne culoarea aceeași. Așa și omul, își schimbă și el gândurile, încet, încet trebuie să scoată varianta cea mai bună din el!

Dar pomul este împodobit. Cu ce este împodobit? Cu niște simboluri. Înainte vreme erau niște fructe, care nu puteau să fie în mod normal în pom, în perioada respectivă, erau niște obiecte pe care cei care foloseau urarea le foloseau în gospodărie. De ce? Ca să spună că acele obiecte sunt binecuvântate și îi urau gazdei care primea colindătorii, să primească tot gândul cel bun de la cel care ura ceva. Ei bine, când Sfântul Apostol Andrei a văzut acest obicei frumos de a colinda, nu a spus:

– Stați așa că voi sunteți păgâni, vă spun eu care e povestea!

Nu, a folosit materialul clientului! Acesta este geniul ortodoxiei, să folosești ceea ce primești! Și anume, a folosit toată urarea aceasta de bine și le-a explicat copiilor care l-au colindat și care urmau să le explice și părinților, într-un limbaj non-verbal, pur și simplu privindu-i, că ceea ce fac ei acum, vor face mai departe cu un mesaj, adică să vorbească despre Dumnezeu, să vorbească despre faptul că Dumnezeu este Cel care l-a făcut și pe om, a făcut și capra, și pomul, pentru că acestea erau personajele principale din colindele respective, ”Ța, ța, ța, căpriță, ța”, când veneau cu pomul acesta, și încet, încet au început să vorbească despre Dumnezeu care era creatorul tuturor celor invocate de copii în colindele respective.

Prezența bradului în biserici nu face altceva decât să folosească geniul ortodoxiei care înseamnă a folosi tot ceea ce am avut de la strămoși încoace. Noi suntem binecuvântați că încă dinainte cu 4000 de ani de Nașterea Mântuitorului, aici s-au găsit, lângă Axiopolis, Busturi ale Născătoarei. Noi eram deja introduși în atmosfera că va veni un Dumnezeu născut din femeie fără tată și din Tată fără de mamă din Cer și încet, încet, ceea ce era pregătit a început să vină. Apoi, avem Gânditorul de la Hamangia, omul care este făcut nu numai să muncească, ci și să gândească, nu trebuie să muncească din greu, dacă nu își poate potoli gândurile. Și, acest brad care se află aici, adus de Moș Nicolae, în cazul nostru, este cel care ne aduce aminte că în seara aceasta, fiecare copil are grijă să își lustruiască cizmulițele.

Poate nu știu ei exact de unde a apărut această tradiție, dar vreau să le aduc aminte celor care poate au uitat, poate mai vor să asculte o dată, voi povesti mereu lucruri o singură dată, pentru că am întotdeauna conștiința că orice povestire este întotdeauna altfel. Chiar dacă m-aș strădui să povestesc la fel cum am făcut-o anul trecut sau ieri, sau alaltăieri, sau cum povesteam astăzi cuiva, în fața camerei de luat vederi, nu voi reuși. De ce? Pentru că povestea este prin sine ceva de nespus prin aceleași cuvinte. Povestea trebuie să își îmbrace de fiecare dată un alt veșmânt.

Era Sfântul Nicolae din secolul al IV-lea, Ierarh în Mira Liciei. Când am fost prima dată în Mira Liciei, în 2008, în Demre din Turcia de astăzi, am găsit aceeași sărăcie ca pe vremea Sfântului Ierarh Nicolae, adică niște case aproape părăsite. Dacă nu te uitai mai atent, credeai că sunt părăsite, fără geamuri, niște case în care e drept că este cald, chiar dacă nu există geamuri, pentru că așa este clima! Și pe străduțele acestea ale satului Mira Liciei, plimbându-se Sfântul Ierarh Nicolae, către seară, a auzit plânsul a trei fete și a tatălui lor văduv, că nu mai aveau cu ce să se întrețină și trebuia să ia niște măsuri. Și atunci, spune Evanghelia, ”aur în destul tatălui lor i-a dat și fiecărei fete, în cele trei perechi de cizmulițe pe care le-a găsit la ușă, le-a pus câte un ban de aur, ca să nu fie nevoie să facă altceva pentru a-și câștiga existența”. De atunci a rămas această tradiție ca în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii să își lustruiască ghetuțele, ca să primească bănuțul Sfântului Ierarh Nicolae.

O să spuneți că suntem într-o situație în care pote că unii au mai mult, alții au mai puțin. Nimeni nu are suficient. Oricât de mult i-ai da unui copil, dacă nu primește ceva în seara aceasta, el se va simți părăsit, se va simți că nu este iubit, se va simți uitat, va simți că îi lipsește ceva, dulcele acela care vine să îi aline curiozitatea, în primul rând, că sunt și copii foarte mulți care numai dacă văd ceva, nici măcar nu despachetează, au curiozitatea să vadă ce este și atât! Noi trebuie să lucrăm la această curiozitate, nu la cine știe ce lucruri importante! Important este că un copil atunci când găsește ceva în ghetuța lui, își dă seama că îi pasă cuiva de el, că Sfântul Nicolae a trimis un gând cuiva de a-i prelungi brațul și de a așeza ceva în cizmulița lui.

Poate că însă, de multe ori, copilașul găsește și câte o nuielușă. De unde vine nuielușa aceasta? La Sinodul Întâi Ecumenic, atunci când Sfântul Ierarh Nicolae a auzit câte lucruri nedrepte și nedemne spunea Arie despre Maica Domnului, se spune că i-a dat o palmă lui Arie care i-a rămas semn pe față, tot restul vieții. Acum să nu credeți că este un îndemn la a ne pălmui unii pe alții! Nu, este un îndemn la a înțelege ceea ce înseamnă blândețea! Chipul blândeții atunci când a aflat că un adevăr atât de frumos și de subtil față de o femeie, față de Maica Domnului, a fost călcat în picioare, a trebuit să ia măsuri. Asta înseamnă dârzenie! Înseamnă să nu te lași așa, cu una, cu două, după tot felul de gânduri ale altora. Exact cum spuneau Sfinții Părinți. Era un Sfânt Părinte care totdeauna se lăsa ispitit de către alții și accepta să se spună despre el orice:

– Măi bețivule!

– Da, sunt bețiv.

– Măi păcătosule!

– Da, sunt cel mai păcătos.

– Măi ereticule!

– A, nu! Eretic nu sunt!

Când era vorba despre adevărul de credință, nu permitea să i se spună lucrul acesta. Asta înseamnă un balans între blândețe și dârzenie, dar la Sfântul Nicolae mai găsim și altceva. Sfântul Nicolae era omul cetății, știa să ia pulsul societății. Știa când cineva are o problemă și știa dacă nu cumva problema aceea este una comună. Ei, și la noi este la fel, dacă auziți vreo zarvă prin cetate, să vă gândiți unde este adevărul! Adevărul este în fiecare din noi, atâta vreme cât ne simțim liniștiți că putem să-i iubim pe toți la fel. Sunt foarte mulți oameni care nu gândesc neapărat ca noi și nici nu trebuie să gândim toți la fel, dar îngăduința celuilalt, îngăduința celui care nu gândește ca noi este o artă, arta pe care Sfântul Ierarh Nicolae ne-o transmite de fiecare dată, o artă care să ni-L arate pe Dumnezeu ca un model pentru noi.

Dacă Dumnezeu trimite ploaie și peste cei buni, și peste cei răi, trimite harul Său și peste cei drepți, și peste cei nedrepți, trebuie să facem și noi la fel. Înseamnă că trebuie să fim îngăduitori unii cu alții. Dar până când? Până când ne vom putea șlefui astfel încât capacitatea noastră de a-i îngădui pe ceilalți să se mărească și mai mult. Măsura lucrurilor este pacea din noi! Dacă noi simțim o stare de neliniște lângă cineva, liniștea nu este acolo, este la noi. Reparația nu trebuie să o facem în celălalt, ci în noi!

Acestea nu sunt lucruri teoretice. Să nu credeți că sunt lucruri de scris în cărți, sunt lucruri de simțit! Noi trebuie, dincolo de ceea ce citim și prin ceea ce ne instruim, să începem să trăim! Să-L trăim pe Dumnezeu! De multe ori, noi credem că Dumnezeu este la cheremul nostru și nu știm nici măcar să ne rugăm. În rugăciunile noastre, Îi sugerăm lui Dumnezeu ce să facă, Îi spunem lui Dumnezeu să ne dea una sau alta și deși Dumnezeu știe că a doua zi ne vom da seama că nu e în regulă, totuși, Dumnezeu ne dă. De ce?! Ne dă pentru că ne respectă libertatea noastră. Ei bine, avem și o responsabilitate în rugăciune, trebuie să cerem ceea ce este bine și pentru noi, și pentru celălalt. V-am spus că mă întâlnesc de multe ori în parc cu cineva care e cu țigara în mână și mă opresc lângă el:

– Nu vă supărați, dar așa cum aveți dreptul să vă simțiți în largul dumneavoastră și nu vă pot spune să nu fumați, avem și noi dreptul, dacă tot am ieșit în parc, să respirăm un aer curat.

Să știți că dacă îi veți spune cu tonul pe care vi l-am indicat eu, nu va riposta nimeni și, rușinat mai mult sau mai puțin, va stinge țigara. Dar după ce a stins-o, să nu cumva să continuați argumentația, pentru că în acel moment ați pierdut!

Trebuie să înțelegem că orice negociere este altfel decât am învățat la școală. La școala de diplomație, primul care începe o negociere pierde, așa e definiția. La Dumnezeu este alta, primul care face un pas câștigă, primul care deschide gura câștigă pentru că el propune, pentru că se pune la dispoziția celuilalt, își arată vulnerabilitatea! Asta înseamnă negocierea, dacă învățăm de la Dumnezeu, nu mă amestec în lucruri de diplomație foarte profunde pentru că știm că acolo, lucrurile merg după o altă logică, după logica celui care a dat definiția agresorului, să zicem, sau altceva. Nu mă amestec acolo, dar mă amestec în Teologie. Teologia este arta de a negocia cu Dumnezeu, făcând tu primul pas. Așa cum bine știm, o călătorie până la Lună începe cu primul pas, așa și către Dumnezeu, începe cu primul pas, spre noi! Dacă vrem să Îl găsim pe Dumnezeu, să știm că un pas spre noi este cel care poate duce la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu stă în Împărăția Cerurilor, iar Împărăția Cerurilor este în noi, nu e în altă parte! Nu o căutați afară! Nu căutați pacea la celălalt! Pacea e în interior! Și, în momentul în care plecați de aici de la biserică, de exemplu, cu o stare de pace, înseamnă că este bine. Și mai aveți o mare datorie: să nu vă gândiți despre cum gândesc alții! Pacea voastră va putea să transmită pace și ceorlalți, în măsura în care o respectăm cei în cauză!

Vreau să păstrați această stare de pace, să o duceți în casele dumneavoastră și să fiți convinși că cei care vă vor înconjura se vor umple și ei de pace din pacea pe care Sfântul Ierarh Nicolae, după secole la rând, ne-o trimite și nouă.

Este o seară profund liniștitoare și chiar cu riscul de a folosi un termen uzitat până la a-l șlefui ca limbaj de lemn, este o seară magică! De ce ne temem de termeni?! De ce ne temem de acest ”magic”?! E un cuvânt, contează foarte mult cu ce îl încărcăm. E adevărat că mulți l-au folosit și l-au terfelit în fel și chip, ”magia Sărbătorilor”, ”magia, magia, magia”, dar magia nu înseamnă a atinge cu o baghetă un obiect și a-l transforma în ce trebuie! Magia este intenția bună din noi, este un cuvânt prin care traducem ceea ce nu este de tradus, un cuvânt în care înglobăm tot ceea ce nu încape. Cerul nu poate să încapă într-o minte finită. Dumnezeu nu poate să încapă într-o singură zi, într-o singură noapte și acest termen poate să ne ajute să Îl aducem pe Dumnezeu întreg, El care nu poate să fie cuprins nici de Ceruri, în sufletul fiecăruia dintre noi și în fiecare dintre noi să fie întreg și tot Dumnezeu să ne întregească pe noi.

Sfântul Ierarh Nicolae este un ierarh al păcii, al blândeții și al dârzeniei, în același timp. Dacă știm să îi ascultăm momentele de pace, de liniște, dar și de dârzenie, cu siguranță că vom avea de câștigat tot ceea ce el a învățat, pentru că el nu a rămas într-un secol al IV-lea, în Mira Liciei! Nu a rămas acolo sau numai la Bari, unde îi sunt moaștele, ci a rămas într-un prezent continuu, în biserica noastră și va fi până la sfârșitul veacurilor. Este în sufletele noastre, atâta vreme cât noi încercăm să facem tot ceea ce simțim că este bine. Copiii noștri, când se gândesc la Sfântul Nicolae, se gândesc că Sfântul Nicolae este cel care generează gânduri frumoase pentru cei care vor să facă ceva.

A fost, într-adevăr, o seară magică la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, la Vecernia din Ajunul Sfântului Ierarh Nicolae! O atmosferă de pace, bucurie, iubire și de poveste depănată atât de frumos de părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a face din predica sa o nouă poveste din cele pe care le puteți citi aici. Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa: https://www.youtube.com/watch?v=Ez_E4nZIvCY! La Mulți Ani, sărbătoriților acestei zile minunate și tuturor copiilor de toate vârstele care știu să se bucure din plin de această zi și de cele ce vor urma!