Un timp pierdut este un timp în care ne văităm

Este fantastic să constați că cele 24 de ore ale zilei sunt suficiente, super-suficiente, dacă le folosim pentru ceea ce putem schimba, adică pentru noi înșine!

Dacă ne vom văita în continuare că nu e una, că nu e alta, că factura a crescut și așa mai departe, nu facem altceva decât să intrăm într-o stare de depresie pe care nu poată să o mai vindece nimeni, pentru că este un lucru care pornește din noi.

Este un soi de necredință foarte lustruită, această așa-zisă depresie și la un moment dat, nu mai știm ce e cu noi, ne apasă ceva. De ce? Pentru că nu suntem atenți, noi am vrea să dăm vina pe altcineva, să dăm vina pe Primărie, să dăm vina pe servicii, să dăm vina pe una și pe alta. Nu, totul este la noi, dacă vrem să facem ceva, trebuie să facem ceea ce ține de noi! Și ceea ce ține de noi este un lucru pe care noi îl putem folosi într-un fel sau în altul. Adică, ține de mine să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme, ca să îmi rezolv anumite probleme și jumătatea aceea de oră să țin minte să o mai adaug, săptămâna asta, la încă două, trei zile făcute tot așa și sunt deja două ceasuri pe care le putem face cadou cuiva, să le dăruim cuiva care chiar are nevoie de timpul nostru.

Poate că nu avem bani, poate că nu avem îmbrăcăminte, poate că nu avem alte lucruri, dar timp avem, pentru că timpul gestionat cum se cuvine este al nostru! Un timp pierdut este un timp care nu îți lipsește ție, nu ție îți face în primul rând deservicii, ci face deservicii în primul rând gândurilor tale, care în loc să își adune de colo, de colo, câte o posibilitate de a ajuta pe cineva, începe să se vaite. Un timp pierdut este un timp în care ne văităm. Un timp pierdut este un timp în care cu siguranță că nu știm să gestionăm lucrurile pentru că poate că nici nu am învățat la școală. Dar de ce să dăm vina pe școală?! Acum suntem oameni mari, putem să ne autoeducăm, putem să învățăm ceva de la o zi la alta!

Vă învățam acum vreo două săptămâni cum că suntem datori ca măcar de două ori pe zi să anunțăm creierul nostru că este în regulă. Mi-au mărturisit câțiva fii duhovnicești că această mică lecție și acest antrenament a ajutat foarte mult. Pentru mine era suficient numai unul singur să îmi mărturisească că l-a ajutat așa ceva, dar mi-au mărturisit foarte mulți, săptămâna aceasta, că atunci când creierul nostru primește de la noi mesajul că este în regulă, nu mai intră în panică și chiar este în regulă. Și o să spuneți:

– Da, dar ce este în regulă atunci când șeful tăbară numai pe mine?!

– Este în regulă, înseamnă că ești cel pe care chiar poate să se bazeze!

– Dar ce e în regulă atunci când cineva îmi încalcă drepturile?

– Te antrenează!

Vreau să vă propun un mic antrenament. Dacă e gălăgie în jurul vostru, aveți de ales între a vă certa cu toată lumea sau a vă vedea de propriile gânduri. Dacă dați telefon la 112, o să vă dea Poliția Locală, nu vă recomand absolut deloc să vă pierdeți în hățișul acesta așa-zis legal, pentru că nu se rezolvă absolut nimic și vă mai faceți și o grămadă de dușmani, pentru că primul pe care îl anunță Poliția Locală este cel în cauză, nu dumneavoastră și respectivul vă va purta pică tot restul vieții. Deci, aveți această variantă pe care nu v-o recomand, dar alternativa este următorul lucru: să vă vedeți de propriile gânduri!

Avem în mintea noastră un potențiator de zgomote și un inhibitor de zgomote. Dacă ne vine un gând bun, avem posibilitatea să îl potențăm, să facem din gândul acela bun, o sută sau un milion de gânduri mai frumoase. Dacă însă e un zgomot care ne deranjează, să știți că tot la noi există posibilitatea de a ne suprima acel gând și a ne lua cu altceva. Vă dau un exemplu. Dacă veți vedea, într-un parc, o mamă stând cu copilul, ori alăptându-l, ori pur și simplu ținându-l în brațe, nici nu va auzi pickhammer-ul care a venit să sape acolo un trotuar pe care alt Dorel acum o săptămână l-a așezat frumos și o să mai vină alt Dorel peste încă o săptămână, să îl spargă din nou. Mama nu va auzi nimic din tot acest zgomot care se întâmplă afară, dar dacă se întâmplă să se uite în altă parte și copilul să scâncească la jumătate de decibel, cu siguranță că imediat va auzi și va lua măsuri. Asta înseamnă că avem posibilitatea de a gestiona zgomotele.

În muzică, de exemplu, în cea simfonică instrumentală și în cea corală, sunt două posibilități de solistică. Să faci ca dirijor să se audă o voce sau un instrument în calitate de solo, există două posibilități: una ar fi să faci ca solistul sau instrumentul solo să cânte mai tare și să acopere, ceea ce la un moment dat este foarte obositor nu numai pentru cel care execută, ci și pentru cel care ascultă, sau ar mai fi posibilitatea de a lăsa restul corului sau restul orchestrei mai încet, astfel încât să se audă, fără să facă vreun efort suplimentar, vocea sau instrumentul solistic.

Aceste aranjamente pe care le putem face țin de noi. Ținând de noi, trebuie să avem puțin atenția așezată către a cerne între ceea ce ține de noi și ceea ce nu ține de noi. Sunt foarte multe lucruri care nu țin de noi! Nu o să ne pierdem energie ca să smulgem potențiometrele de la toate instrumentele muzicale care în jurul nostru ne creează disconfort auditiv, ci pur și simplu ne vom instala, în noi, tăcerea de a ne controla, de a fi mama aceea cu pruncul în brațe. Și noi avem un suflet în brațe, de ce uităm de sufletul acesta? De câte ori nu scâncește sufletul nostru, mult mai încet decât gălăgia de afară?! Să ne așezăm urechea către a auzi scâncetul acela al sufletului din noi, de micro-decibel și atunci, cu siguranță, se va așeza starea de pace și de liniște, încât nu va mai năvăli asupra noastră tot ceea ce înseamnă zgomot al zilei sau al vremurilor pe care le trăim.

Asta înseamnă că dacă noi o traducem puțin neuronal, e foarte simplu: dacă știm să ne facem niște ”cărări” frumoase în mintea noastră, cu siguranță că nu mai este nevoie să depindem de Dorel care acum dă cu pickhammer-ul, ca să îi spunem:

– Măi nene, dar i-ai întrebat și pe cei de la RAJA dacă nu cumva au și ei vreo țeavă spartă, ca să vină și ei să repare și după aia să pui trotuarul înapoi?

Nu vă pierdeți vremea! Dorel este neobosit, niciodată nu vă va da satisfacție! El își va vedea de treaba lui, pentru că treaba lui este să verifice dacă știți să vă opriți urechea de la zgomotul exterior! Este antrenorul nostru! Nu există un antrenor mai tare decât Dorel, în societatea mondială, pentru că noi avem nevoie de antrenament. Și noi ne antrenăm aici! Astăzi, la slujbă, de exemplu, cred că 90% din timp era un Dorel care avea un flex, nu știu dacă avea neapărat nevoie de el sau ascuțea cuțitele vecinei, acum a tăcut, nu asta e problema, dar mă așteptam să găsesc o cauză pentru asta. Și am găsit-o chiar în timpul slujbei, mi-a venit răspunsul în timpul slujbei și mi-am spus:

– Ei, înseamnă că mai ai să te antrenezi să nu auzi nimic!

Și cine mă poate antrena? Dorel, care va veni și joi, la slujbă, cu pickhammer-ul! Și până când se va întâmpla treaba asta? Nu până când repară el strada, că astea nu sunt străzi de reparat, ci până când îmi repar eu modul de a vedea lucrurile, perspectiva din care eu privesc! Și în momentul în care eu devin un om independent de toanele lui Dorel, atunci cu siguranță că mă apropii de Hristos! Trebuie să știți că a te apropia de Hristos începe să se simtă după un antrenament îndelungat, ține toată viața!

Să știți că istoria nu se schimbă absolut deloc. Trebuie să știm din ce perspectivă o vedem, ca să ne dăm seama că suntem pregătiți pentru ceea ce credem noi că trăim ca noutate în generația aceasta. Niciodată nu au fost lucruri noi, ci au fost abordări noi. În secolul al IV-lea, de exemplu, în timpul în care au trăit Sfinții Trei Ierarhi, era o situație în care se regăsesc și astăzi mulți dintre noi. Și anume, doar ce trecuseră acele perioade ale martirajelor și chiar se spune că la Sinodul Întâi de la Constantinopol, de la Niceea, în 325, s-au întâlnit și cei care au schingiuit, și cei schingiuiți. Erau vremurile în care, vedeți, ca și acum, istoria își dădea mâna, așa, printre generații. Cei care cu câteva săptămâni sau ani înainte fuseseră printre schingiuitori, acum erau foarte buni prieteni cu cei pe care îi schingiuiseră. Vi se pare cunoscut? Cam așa se întâmplă și astăzi. Ce s-a schimbat de atunci? Nimic, pentru că după un anumit timp, după 325, când și-au dat mâna ”lupul cu mielul”, cum spune Evanghelia, a venit anul 361, când Iulian Apostatul s-a lepădat iar de credință și iar au devenit prigoniți și prigonitori, iar s-a împărțit lumea în două și nu a trecut mult, în 374, a venit Valens, care și-a dat seama că arianismul ar fi, așa, mult mai elitist și s-a aruncat într-o latură a unor dogme pe care Arie, neînțelegându-le bine, le-a deturnat.

Ne regăsim foarte mult în acele vremuri. Ca să înțelegem ce era atunci, constatând, în vremurile acelea, că nu există ceea ce numim noi, astăzi, asistență socială, Sfântul Vasile cel Mare a organizat ”bolnițe” sau spitale, sau așezăminte în care cei neajutorați să poată să își găsească o mângâiere și care apoi, după numele său, s-au numit Vasiliade. Nimic nou sub soare! Și o să spuneți:

– Da, părinte, dar avem, la Primărie, Sectorul Social!

Nu este așa, pentru că acum vreo două zile, o enoriașă de-a noastră, chiar o fiică duhovnicească, a dat telefon la 112 și a cerut să vină cineva, pentru că îi este frig și foame. Și Poliția Locală s-a adunat și a spus:

– Ce facem cu femeia asta?

Vedeți, nici măcar nu le-a dat prin cap să sune pe la vreun Serviciu Social, pentru că așa ceva există doar pe hârtie! S-a luat hotărârea să pună mână de la mână Poliția Locală și să ajute biata femeie. După care, aseară s-a luat o hotărâre în grupul nostru, al Peninsulei, să asistăm mai atent pe cei care au nevoie și se vor face niște liste și se vor purta dialoguri foarte, foarte amănunțite cu cei care într-adevăr au nevoie. Așadar, paralelismul acesta social a existat mereu! De ce să ne văităm noi, acum, că nu merg lucrurile?!

Lucrurile merg sau nu merg, în funcție de implicarea noastră. Dacă vreți ca vecina să o ducă bine, duceți-vă și, știind-o singură, stați de vorbă cu ea, o jumătate de oră sau 45 de minute. Dar a sta de vorbă nu înseamnă a vă duce peste ea să îi dați sfaturi, nu de asta are nevoie, are nevoie să își descarce sufletul! Și o să vă spună din copilărie, pentru că știți că după 80 de ani încolo, în fața noastră nu mai este altceva decât copilăria, ziua de ieri nu mai există, nu mai știm ce am făcut ieri, dar ce am făcut când aveam 7, 8 ani sau 14 ani sau când am fost prima dată îndrăgostiți o să spunem cu punct și virgulă. Ei, acele lucruri vrea cineva să le spună! Și, dacă facem acest experiment frumos să ne intre într-o permanetizare de obicei, o să și uite persoana la care ați venit că îi e frig, o să și uite că de fapt e decuplată de la RADET și degeaba ține mâna pe calorifer, o să uite că îi e foame și pur și simplu o să se găsească la vârsta despre care dă mărturie, de la câțiva ani. Și începe să vă povestească și dacă veți avea răbdare să stați de vorbă o oră cu cineva, pe această temă, o să constatați că și dumneavoastră o să uitați de prețul kilowatului, o să uitați că este frig, o să uitați de toate. De ce? Pentru că încărcarea aceasta energetică este extraordinară, dialogul, faptul că sunteți la dispoziția cuiva, nici nu știți ce bucurie îi puteți face! Și o să spuneți:

– Dar nu prea avem ce să le oferim.

Dar credeți că de ceva material are cineva nevoie?! Nu. Eu vă spun din modesta mea experiență. Oamenii au nevoie să își spună păsurile și să se întâlnească cu copilul din ei și să își aducă aminte de promisiunile pe care și le-au făcut când erau tineri, să își aducă aminte de ei și, mai ales, să își aducă aminte că trăiesc! De aceea, putem oricând, fără niciun ban în buzunar, să fim la dispoziția celuilalt cu ceea ce nimeni nu îi poate oferi! Nu pot să fac un om fericit, dacă mă duc și îi spun pur și simplu că îl ajut cu ceva material, altfel decât l-aș face fericit în momentul în care îi spun:

– Uite, am venit să stăm de vorbă, să-ți aduci aminte de lucruri frumoase și să îmi spui și mie cam cum era când erai dumneata acasă la părinți.

Atunci, vă imaginați că energia celor de care își aduce aminte persoana respectivă este în încăperea în care se deschide o astfel de discuție! Vor învia generațiile, pentru că vă va povesti despre bunica, despre bunicul, despre părinți, despre frați, despre surori, despre cum au așteptat pe cineva să vină din război, despre cineva care nu a mai venit, despre cineva de care se știa că a murit și a apărut peste 10, 15 ani, venind din Siberia! Chiar credeți că lumea s-a schimbat de atunci? Chiar credeți că Sfântul Vasile cel Mare este, așa, într-un colț și el putea atunci să armonizeze viața socială prin Vasiliadele pe care le-a construit pentru că nu exista UAT-ul?! Credeți că primăriile acum vin să egalizeze oamenii?! Nu, fraților! Ceea ce au făcut Sfinții Vasile, Grigore și Ioan trebuie să facem și noi, acum.

”Pe vasele luminii, pe fulgerele cele mult strălucitoare”

Pe acești mari dascăli ai lumii și ierarhi, cum ați auzit în formularea pe care o folosim la Sfânta Liturghie, îi prăznuim astăzi, pe Vasile cel Mare, pe Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul sau pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur. Cei trei sfinți mari dascăli ai lumii și ierarhi, trăitori în secolul al IV-lea, ne învață cum să trăim noi, astăzi, pentru că ei rezolvând modul de viață din secolul al IV-lea, ne transmit și nouă cum să ne purtăm astăzi. O să spuneți:

– Da, dar nu mai sunt aceleași condiții!

Dacă vrem să înțelegem care a fost într-adevăr geniul Sfinților Trei Ierarhi, nu vă uitați în istorie prea mult, uitați-vă în zilele noastre, când avem tot ce ne trebuie, antrenori peste tot! Va să zică, astăzi, de Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, să plecăm măcar cu o învățătură pentru care ei sunt sigur că se bucură că ne-au transmis-o! Ocupați-vă de ceea ce puteți schimba, ocupați-vă de propriul suflet și de propriul dialog cu ceea ce se întâmplă în fiecare dintre noi și cu siguranță că ceea ce se întâmplă afară nu mai este problema noastră! Sfinții Trei Ierarhi aveau un drum, se spune despre Sfântul Vasile și Sfântul Grigore, de la școală la biserică și acasă, astea erau drumurile lor. Noi trebuie de acum înainte, măcar jumătate din zi cât a mai rămas până în seară, să ne antrenăm în ceea ce privește zgomotul, în ce privește problemele noastre și să discernem între ceea ce ține de noi și ceea ce nu ține de noi și cât timp ne rămâne după ce nu mai consumăm energie cu ceea ce nu putem schimba.

Acesta este textul ”reașezat” al predicii la Sfinții Trei Ierarhi, rostită de părintele Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pe 30 ianuarie 2023. Mulțumesc părintelui pentru predică și pentru îngăduința de a putea așeza într-o ordine diferită mesajele cuprinse în aceasta. Înregistrarea predicii o puteți găsi pe

https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=EOeH05EDIsI, pentru care îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu.