”Ochii cu care te uiți sunt ochii care te privesc”

Astăzi, dacă v-ați uitat în calendare, cei care s-au pregătit să îl prăznuiască pe Sfântul Nectarie de la Eghina au mai aflat că Biserica ține ca în duminica a XXIV-a după Rusalii să ne aducă în față o realitate, de data aceasta, nu o pildă, nu o parabolă, nu un cuvânt de învățătură, ci pur și simplu, un fapt de viață! Din viața cui? Din viața noastră!

Aflându-se în Capernaum, Mântuitorul a fost întâmpinat de Iair, mai-marele sinagogii. Sinagoga din Capernaum era condusă de cărturari și mai-marele lor era Iair, care avea o fiică de 12 ani și acesta I-a cerut Mântuitorului să vină pe la el pe acasă pentru că fiica lui este pe moarte, este așa de bolnavă încât numai El poate să o vindece.

În timpul acesta în care mulțimile Îl îmbulzeau pe Mântuitorul, o femeie din popor, care avea scurgere de sânge de 12 ani, s-a atins de poala hainei lui Iisus și s-a vindecat, numai că Mântuitorul s-a întors și a întrebat:

– Cine este cel care M-a atins?

Acum vă imaginați cam cum ar fi să ieșim noi la cădit și să întrebăm după aceea care s-a atins de noi! Păi, dacă ne-am dus în mulțime, normal că am fost atinși, dar acum, Mântuitorul ne învață ceva foarte interesant: sunt mai multe feluri de a te atinge de cineva și asta nu ține numai de o persoană, ține de acel cineva pe care îl atingi și mai ține de ceva, de credința celui care atinge pe celălalt că cel pe care l-a atins poate să îi dăruiască o stare de pace, o stare de bine și o vindecare totală.

Acum fac o scurtă paranteză. Îmi aduc aminte că acum vreo 25 de ani, dacă nu și mai bine, mi-a povestit cineva cam care era statutul unui medic militar. Acest venerabil colonel, Dumnezeu să îl odihnească unde este acum, îmi spunea:

– Părinte, numai când îl vedeam și nu eram la unitate, îl vedeam că trece strada pe partea cealaltă, șase luni nu mă mai durea nimic!

Și o să mă întrebați:

– Măi, nebune, ce i-a făcut acela?

Păi, i-a făcut! Statutul în care crede cel care își pune nădejdea în tine face 99,99% din toată lucrarea! Dacă te duci la un medic și începi să îi dai sugestii și începi să îi spui să facă tratamentul într-un mod mai comod, degeaba te-ai atins sau te-a atins el!

Așadar, atingerea are două aspecte: trebuie să creadă și cel care atinge în cel pe care îl atinge, dar și cel atins trebuie să dobândească o autoritate pe care să și-o clădească profesional cu ceea ce este profesional de făcut, și spiritual cu ceea ce este spiritual de făcut și, mai ales, să fie un iubitor de oameni, ca să poată să transmită această energie!

Închizând această paranteză, mergem mai departe cu povestea vindecării. Petru, care avea mai mult curaj pentru că între iudei era o cutumă ca acela care era mai mare să aibă dreptul de a vorbi, I-a spus Mântuitorului:

– Nu Te supăra dar mulțimile Te îmbulzesc și acum Tu întrebi cine este cel care Te-a atins?! Bineînțeles că Te-a atins cineva!

– Nu, nu, M-a atins cineva pentru că am simțit o putere care a ieșit din Mine!

Înseamnă că cel care este atins de celălalt simte o putere atunci când o eliberează către celălalt, dar nu o simte că pierde ceva, ci o simte prin faptul că el câștigă ceva. Dacă dăruiești, vei dobândi! Dacă dai ceva, imediat se plinește locul, pentru că definiția de la hirotonie spune ”Dumnezeiescul har care pe cele de lipsă le plinește”, adică dacă ai dat înseamnă că îți lipsește ceva și dacă îți lipsește ceva, plinești și primești de o sută de ori mai mult!

Ei bine, când a văzut femeia că nu a fost trecută cu vederea, a recunoscut și pricina pentru care s-a atins de poala hainei lui Iisus și a mărturisit că de 12 ani se tot caută prin doctori și nimeni nu a putut să o vindece, iar acum, după ce L-a atins, s-a și vindecat! Mântuitorul i-a spus:

– Mergi în pace, credința ta te-a mântuit!

Între timp, însă, în momentul în care s-a vindecat femeia, a venit veste din casa lui Iair că a murit fetița lui și nu mai este cazul să supere pe Învățătorul să se ducă să ce?! Să facă… procesul verbal că nu mai are suflare?! Nu era cazul. Dar El a spus:

– Nu vă temeți, voi merge și se va vindeca.

Și oamenii au început să își dea coate, vă imaginați:

– Ăsta, săracul, a luat-o pe câmpie! Noi știm sigur că a murit! Ce facem?!

În momentul în care a intrat în casă, Mântuitorul Și-a constituit din nou un grup de intimitate, în care să se desfășoare. De aici trebuie să învățăm altceva: nu merg gloatele peste tot! Trebuie să avem o măsură în toate! Și-a ales pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, pe tatăl fetiței, Iair și pe mama ei și până să îi dea afară pe toți, unii au început să râdă, dar Mântuitorul le-a spus:

– Nu, nu a murit, ci doarme.

I-a scos pe toți afară și a spus:

– Fetiță, deșteaptă-te! Ridică-te!

Și fetița s-a ridicat, iar Iisus i-a dat-o mamei sale și i-a spus să îi dea să mănânce. Și a înviat-o!

În cei 30 de ani de pastorație v-am spus multe despre tot ceea ce am avut ca stări de a explica această vindecare, în puține cuvinte și modeste gânduri. Chiar o dată îmi aduc aminte că v-am făcut o legătură între cele două vindecări de astăzi, înviere și vindecare, dar acum vreau să fiu puțin mai direct vizavi de vârsta pe care o avea fetița și perioada de ducere a bolii de către femeia căreia îi curgea sânge. 12 ani! S-a gândit cineva că poate să fie vorba despre unul și același caz, practic?! Câți dintre noi, dacă vedem un sicriu al unui copil, înconjurat de multă durere, nu spunem cât de nedrept este Dumnezeu sau unde a fost Dumnezeu atunci când s-a întâmplat, că pe unul îl ține până la 90 de ani și acum la 12 ani s-a încheiat o viață frumoasă?! Toți suntem gata să judecăm mai aspru sau mai dulce, după cum este distanța față de rubedenia care se întâmplă acolo, dar tot ceea ce trebuie să înțelegem astăzi este diagnosticul femeii. Poate v-ați întrebat de ce Biserica este atât de obtuză când interzice femeii ca în acea perioadă din lună să intre în biserică și să atingă icoanele. Aflăm astăzi, că tot vin din spital și trebuie să știți că m-am încărcat cât am stat acolo, ce este din punctul de vedere… medicalo-teologic această stare a femeii. Este una singură: ratarea unei sarcini. Știu că sună ciudat, ratarea unei sarcini. Acest răspuns l-am dat la o solicitare foarte, foarte directă a unui coleg foarte cârcotaș care mi-a spus:

– Vine un bețiv în Săptămâna Patimilor și îl dezleg și îl împărtășesc și vine o fetiță nevinovată de 17 ani, care nu a avut tangențe cu nimeni și nu pot să o împărtășesc pentru că este în acea perioadă. De ce?!

Și i-am răspuns:

– Pentru că acea fetiță, așa cum o numești tu, de la 12 ani începe să rateze sarcini.

– Ești nebun?!

– Nu! Că nu este cazul unei sarcini la 12 ani, asta este altceva, dar ratarea este aceeași!

Trebuie să fim foarte atenți cu această situație pentru că este una de la care trebuie să învățăm! În momentul în care ți se dă o șansă, trebuie să știi să o primești, indiferent că ești pregătit sau nu ești pregătit, chiar dacă lucrurile merg într-o parte sau în alta. Sunt cutume, acum, Slavă Domnului, auziți un preot care vă spune că Slavă Domnului, există nuntă cu botez, că până acum, dacă ați ști câte avorturi erau din cauza aceasta, că nu o mai cuprindea rochia de mireasă și o să vadă la anul de o altă sarcină, dar abia după trei sau cinci ani de tratamente și cu tot felul de povești poate mai reușește. Ratarea unei sarcini este o temă pe care v-o dau așa, în mintea dumneavoastră, orice vârstă ați avea, ca să fiți puțin mai înțelegători, să nu credeți că ”popimea” a făcut vreo normă aiurea, ci pur și simplu vrea să ne conștientizeze că viața e lângă noi și nouă ni se pare că nu e!

”N-a murit, ci doarme!” 12 ani de zile, femeii aceleia i s-a dat această tragedie, ca să ce?! Ca să aflăm noi că în paralel cu ea, o femeie, cu 12 ani înainte, nu a ratat sarcina dar uite că și aici era la fel de aproape de eșec și de rateu! Numai Hristos ne poate scoate din eșec și din rateu! Așa cum a salvat sarcina de acum 12 ani, pe fiica lui Iair, a salvat și următoarea sarcină pe care sunt sigur că nu a mai ratat-o cea care avusese scurgere de sânge 12 ani și tot umblase prin doctori. Ce face diferența? Credința! În momentul în care a auzit de Hristos, femeia aceasta și-a pus toată nădejdea că numai dacă va atinge poala hainei Lui, se va vindeca! Simțea că maternitatea poate să treacă prin multe aspecte și credința aceasta că dacă Îl atinge numai, se va vindeca, chiar a vindecat-o!

Câți dintre noi nu ne atingem de sfinte moaște, de sfinte icoane, trecem prin Sfântul Altar la sfințirea Catedralei?! Diferența credeți că stă în sfintele moaște atinse sau în sfintele icoane sau în Altarul Catedralei?! Nu, ci în convingerea noastră că dacă ne atingem, ne vindecăm! La noi este cheia!

Nu puteam să vă vorbesc despre această situație, fără să vă spun ce importantă experiență am avut eu, săptămâna pe care am încheiat-o! Îmi pare rău că ieri nu am putut să vin la slujbă (n.a. Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril), încă sunt în convalescență și încerc să îi răspund domnului doctor, așa, ca la școală! M-a rugat așa:

– Părinte, știți că nu aveți voie să…

Și mi-a prezentat una, două… șapte interdicții, printre care și cea de a cânta!

– Nu aveți voie nici să cântați, pentru că operația este într-o zonă foarte, foarte delicată, în care vibrația trebuie să fie controlată.

I-am promis că nu o să cânt, ceea ce am și făcut. Cei care au fost la slujbă și-au dat seama că nu am cântat. Atunci când cânt, mi-am impus să îmi alimentez organismul cu aer prin diafragmă, ceea ce mi s-a spus că este imposibil și chiar este imposibil, chiar și fizic nu aș putea, și atunci trag aer numai până la jumătatea plămânului, ca să nu deranjez ceea ce este sub el și ce s-a întâmplat acolo în cinci ore de operație. Și nu am cântat, m-am rugat și atât! Nu credeam că pot vorbi! Operația durând cinci ore, tubul acela de aducție a aerului, așa numita alimentare mecanică, să spun așa, mi-a făcut niște răni și nu am vorbit bine câteva ceasuri bune, ca să nu spun zile și astăzi credeam că nu o să pot, dar nicio problemă, am spus că vin și se poate sluji și așa, după care mi s-a spus că nu am voie să stau în picioare, ceea ce nici nu am făcut, eu am spovedit și m-am rugat! Nu pot să spun că am stat în picioare! Domnule, stai în picioare, stai în picioare, dar eu acum nu stau în picioare, ci eu predic, deci întotdeauna, tot ceea ce am făcut a fost acoperit de ceva! Asta o spun pentru domnul doctor, ca să îi aduc la cunoștință procesul verbal cu ce am făcut! De avut grijă cu ce mănânc, asta nu e o  problemă, că nu mănânc nimic. Dar mi-a spus:

– Da, dar nu aveți voie să nu mâncați până la ora 12!

Ceea ce nici nu am făcut pentru că m-am împărtășit, adică am acoperire pentru toate! Sunt acoperit! Operația fiind laparoscopică, mi s-a explicat că se face astfel nu ca să ne încurcăm acolo, să nu avem loc de… scule în abdomen, că nu este nimic, îl ținem cinci ore umflat și ne facem treaba, dar măcar nu mai tăiem și este mai bine așa. Și chiar a fost mai bine așa, dintr-un punct de vedere, din altul mai puțin dar important este că acolo mi-am dat seama că sunt viu!

În 48 de ore, acum să nu șușotiți pe la colțuri și pe la garduri, am spovedit oameni, peste 40, care nu au cum să ajungă la biserică! Vă spun să nu îi judecați! Știu că în… tagma noastră este foarte ușor de a da tot felul de canoane sau de a sugestiona, dar oamenii aceia nu au când să vină! Dacă vă fac un grafic de la liftiere, infirmiere, brancardiere și de la asistente, rezidente și doctori, vă spun că nu au cum să ajungă, fizic nu au cum și uite că m-am dus eu acolo, ca un nebun care se spovedește, așa, la poziție orizontală, nu mi s-a întâmplat să nu am epitrahil dar credeți că eu nu sunt convins că Taina e Taină?! Eu sunt convins că ceea ce am făcut acolo este chiar spovedanie! Oamenii s-au descărcat, se cunoștea pe ei! Cea mai mare bucurie am avut-o să constat că doi oameni care nu își vorbeau, după ce s-au spovedit, a doua zi i-am văzut îmbrățișându-se! Mi-am spus că gata, Taina e Taină, cu siguranță! Și am mai învățat ceva. Nu știm la ce să ne uităm, avem preconcepții!

”Nu a murit, ci doarme”, asta mi-a sunat în cap! Ni se pare că a murit, ni se pare că orașul acesta a murit, ni se pare că este prea anost, ni se pare că Poliția Locală nu își face datoria… Ni se pare, ni se pare, ni se pare până când te trezești din operație la ora 11 noaptea și auzi cum se descarcă niște dale de beton sub fereastra ta, bine, la etajul cinci, dar apropo, știați că Maternitatea a ajuns la etajul trei? Nu v-a spus nimeni asta! De ce?! Pentru că nu dă bine! Dacă este un șantier antic și de demult în Tomis III, gropița aceea mereu o să o dea toți jurnaliștii, dar nu v-a spus nimeni ce lucrări extraordinare se fac în curtea spitalului! Da, probabil că numai un nebun se putea bucura ca la 11 noaptea să învețe înjurături noi! Să știți că partea aceasta de construcții este la îndemâna unor oameni atât de bine puși la punct cu Filologia încât, dincolo de toate cele, îi învață și pe cei care au venit mai departe și nu știu nici engleză, nu știu nici limba lor din țara de unde au venit prea bine, dar încep să le bâiguie pe ale noastre, ei cred că sunt binecuvântări, probabil! Dar bucuria mea era dincolo de asta, că se lucrează, măi fraților! Și m-am gândit, Doamne, ce frumos! Duminică deja mă vedeam aici, mă vedeam înconjurat de oameni, spunându-le că orașul ăsta nu a murit, ci doarme, Primăria doarme, orașul n-a murit, mă duc și îl fac viu! Nu v-a spus nimeni cât de important este acest șantier, cât de mare și cât de bine întreținut este încât în trei zile am văzut evoluția de la planșeul peste etajul doi că începuse deja scheletul metalic pentru ceea ce înseamnă placă și cât de profesionist era lucrat! Și oameni care nu stăteau chiar dacă aveau poziții de conducere și aveau clipboard-uri și mai scriau câte ceva, nu stăteau! Mergeau de aici și până acolo, apropo, și înjurăturile acestea se aud foarte bine pentru că nu au toți stație să spună mai încet, ci trebuie să le audă ăla de la un kilometru distanță! Dar, se lucrează, acesta este mesajul meu!

Și pentru că mi s-a recomandat ca aseară să fac niște pași… numărați și așezați, totul în regulă, am făcut niște pași. Foarte interesant, văd la gardul unei locuințe frumoase un trandafir, chiar am făcut și o poză, o să o transmit dacă vreți, și în mintea mea, când l-am văzut, am spus ”Iată supraviețuitorul”, pentru că nu mai este perioada  trandafirilor, dar arăta așa de frumos! Și atunci m-a lovit altceva: dacă eu l-am văzut așa de frumos, nu cumva se uită și el la mine și salută supraviețuitorul din mine?! Ochii cu care te uiți sunt ochii care te privesc! Conștiința pe care o ai după ce te-ai întâlnit cu creația lui Dumnezeu este totul! Conștiința aceea poate să lucreze în tine, să schimbe totul! Am văzut oameni și am stat de vorbă cu oameni care nu au cum să ajungă la biserică, așa cum am spus și pe care nu i-am judecat și care au același suflet și știu ce spun! Să nu credeți că suntem cu un cot deasupra sau cu un cot dedesubt vizavi de faptul că, vezi Doamne, noi am venit duminică de duminică la biserică sau când am putut am ajuns la biserică! Dumnezeu a lăsat tuturor o biserică. Dacă ar putea să vadă ce am văzut eu în curtea spitalului, în clădirea Maternității ca pe o biserică închinată Acoperământului Maicii Domnului, cred că acești oameni sunt la biserică mai mult decât cred ei și mai mult decât credem noi, care ne uităm la ei! Trebuie să știm ce vedem în lumea aceasta! Asta pentru că ne-am despărțit de Mântuitorul să mergem în casa lui Iair, astăzi, și am aflat ceva: ce vi se pare vouă nu este așa! Și pentru că trebuie să mai dau un răspuns domnului profesor, îi spun că nici nu am condus mașina, am stat numai în dreapta, frumos, așa, pe spate, cum m-a învățat și dimineață la 4.15, am stabilit cu un fiu duhovnicesc care vroia să deschidă biserica, să vină să mă ia, numai că până a venit, eu am ieșit puțin să iau ceva aer și în fața casei mele: ”Dub, dub, dub, dub, dub”! Motor, nu muzică, motor, un motor în patru timpi de puteai să numeri pistoanele, adică un motor obosit, care începe să cânte! Și am bătut la geam, un geam aburit de am spus:

– Aoleu, cine știe ce o fi aici!

Eu eram îmbrăcat în reverendă, cu crucea, un mare X pe mine, și din mașina respectivă s-a uitat o fătucă, așa, la mine, a făcut niște ochi mari, a băgat repede în marșarier, a dat-o înapoi și a plecat. Acum trebuie să fac un mic adagio. E posibil ca în vara aceasta să mai fi coborât eu de vreo câteva ori, să îi fi bătut în geam și să îi spun că ne deranjează zgomotul, dar mă gândesc așa: totuși, vezi un om la 4.15 dimineața, îmbrăcat, și tu nu dai geamul jos să vezi că poate vrea altceva?! Poate vroiam să mă ducă undeva, poate aveam o neputință! Dar nu, a spus în sinea ei:

– A venit ăsta ca să mă învețe pe mine că îmi bate motorul?!

Și atunci m-am gândit că trebuie neapărat să vă spun lucrul acesta: avem tot felul de păreri! Părerea ei și cred că nu are de unde să afle adevărul, este convinsă, sunt sigur de asta, că eu am venit să o mustru! Dar eu vroiam pur și simplu să o întreb dacă vrea să mă însoțească și pe mine până urc panta, să ajung și eu mai spre oraș și eventual să îi urez o zi plăcută, își dădea ea seama că nu îi spuneam eu că trebuie să plece, oricum pleca, nu era nicio problemă, dar părerea ei era că eu am venit numai să o mustru. Vedeți? Aveți grijă și cu părerile pe care la un moment dat avem posibilitatea să le vizualizăm în celălalt! Mie efectiv mi-a fost foarte, foarte ciudă că nu am reușit, eu am crezut că nu am o figură așa hidoasă ca să o sperii, dar cred că nu am reușit, am luat-o ca pe un eșec, asta e! Gândul meu nu a născut, deci este ca un fel de eșec pe care mi-l asum, dar eșecul acesta pe convingerea ei că eu de fapt vroiam numai să o mustru se întâlnește oarecum și asta e, eu rămân cu eșecul meu, ea e sigură că nu are niciun eșec, bine că a plecat, că venise nebunul ăla iar să îi spună ce îi mai spusese cine știe când, că are un motor care o să îi joace feste într-o bună zi. Dar, nu v-am spus asta doar ca să mai adaug câte o întâmplare din viața mea în bagajul cu care plecați acasă, ci pur și simplu mergeți acum spre casă cu următorul gând: gândul meu a fost acela când am văzut trandafirul și am salutat supraviețuitorul și când imediat el mi-a răspuns că de fapt, el se uită la un supraviețuitor, m-am gândit că dacă eram în mașină, nu puteam să mă întâlnesc cu el! Gândiți-vă să mai faceți și lucruri dincolo de iureș și vă spune un om care știe ce înseamnă iureș! Gândiți-vă că mai avem nevoie ca măcar din când în când să ne mai oprim. Și o să spuneți:

– Bine, dar ne-ai mai promis dumneata că o să te mai oprești și nu te-ai oprit!

Vi se pare! M-am oprit de mult. M-am oprit din iureșul acesta, chiar dacă vi se pare că mă mișc mult, eu mă mișc altfel, mă mișc de acum în interior, nu pe lângă, acum o să mă mișc pe stradă și întotdeauna când ajung la supraviețuitorul acela frumos, de culoare galbenă, așa cum o să vedeți în poza cu el, am să îi mulțumesc că mi-a dat posibilitatea să am și un argument să nu mă mai grăbesc, pentru că dacă ne grăbim, ni se par tot felul de lucruri. Ni se par lucruri moarte. De ce?! Pentru că viteza cu care noi înaintăm face ca tot ce se întâmplă în stânga și în dreapta să ni se pară mort! ”Nu a murit, ci doarme!”, acesta este mesajul zilei de astăzi, să nu credeți că a murit ceva, nu a murit, numai doarme! Dacă vreți să înțelegeți că și somnul este o terapie, mai lăsați-l să mai doarmă puțin, dar nu vreau, treziți-vă! Pentru că ce a dormit nu este stânga și dreapta, este propriul suflet care merge hipnotizat de la o chenzină la alta, de la un început de lună la altul, de la un era să spun semestru dar acum nu mai este, este modul, la altul și doarme ca un somnambul, se deplasează fără să știe și cine îl vede așa, spune:

– Hai să îl vindecăm pe ăsta!

– A, ăsta a murit!

”Nu a murit, ci doarme!” este mesajul zilei cu care vreau să plecați acasă și dacă ați avea răbdare, să spunem că sunteți veniți aici cu mașina și nu puteți să o luați pe jos ca nebunii, cum am luat-o eu, zilele acestea, că nici acum nu o să mă duc acasă în stânga, mă duc tot în dreapta dar nu cu volanul pe dreapta, până mâine seară sunt în canon, faceți o tură de cinci minute, nu vă spun mai mult și vă promit ceva. Nu veți mai vedea bordurile rupte și sparte, o să vedeți altceva! O să simțiți în nări că Dumnezeu vă iubește cu un aer frumos, nobil! Măi, boier e Dumnezeu când dă o atmosferă extraordinară! Dacă știți la ce să vă uitați, vă rog eu frumos să vă uitați la lucrurile frumoase! Eu când povestesc acum, că am mai avut posibilitatea să mai povestesc pentru că de câteva zile sunt în refacere, când povestesc cât de mult mi-a plăcut la spital, cine mă aude spune:

– Dumneata ai o lampă care… Cum să îți placă la spital?!

Mi-a plăcut la spital pentru că acolo am văzut că oamenii sunt vii și sunt oameni care pot să stea de vorbă cinstit cu tine, sunt oameni care au trecut prin multe și sunt oameni care se bucură pentru clipa pe care o trăiesc și noi nu o băgăm în seamă, noi o numărăm la zilele de lucru, noi o reconfigurăm ca să facem ceva sau altceva! Și sunt oameni care spun:

– Ei, eu deja am depășit trei ani de la diagnostic, cinci ani, opt ani!

Noi putem să spunem de la ce diagnostic am depășit atâta vreme? Nu, pentru că ni se pare că a murit, ci numai doarme! Ce frumos e la spital să vezi forfota aceea în care toată lumea își face treaba! O să spuneți că nu este așa. Nu vă las să spuneți că nu e așa! Dacă spuneți și gândiți că nu e așa, chiar așa va fi! Nimeni nu va trece pe lângă dumneavoastră! Pe lângă mine, toată lumea forfotea și erau oameni care chiar m-au surprins, care nu știau de mine! Constănțeni get beget nu știau că de 30 de ani sunt aici (n.a. Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța)! Nici nu am pretenția, Doamne ferește, să știe toată lumea de mine! Și am putut să stau de vorbă 45 de minute cu cineva, erau asistentele, intrau și ieșeau, și la un moment dat au strigat un nume și omul când și-a auzit numele, a spus:

– Da, eu sunt!

– Haideți, domnule, că vă cheamă la EKG, să intrați la operație după aceea!

Și apoi mi-au spus mie:

– Părinte, iertați-mă, dar am crezut că este venit în vizită la dumneavoastră. De când îl cunoașteți?

– De când l-am văzut acum 45 de minute.

– Nu se poate! Am crezut că sunteți prieteni de-o viață!

– Păi, da! Asta este viața de azi în 45 de minute, de-o viață!

– Nu se poate! Noi eram convinși că nu este pacient, dar până la urmă, căutându-l în tot etajul, am spus să încercăm să îl strigăm după nume!

– Și bine ați făcut!

Un om care necunoscându-mă a spus:

– Dar, dumneata pe ce planetă trăiești?!

Adică, să vezi un om bucurându-se că e în spital, trebuie să fie de pe altă planetă! Și a spus că ar vrea să iasă din spital cu aceeași atitudine pe care o am eu. Și i-am dat binecuvântare, convins fiind că o să aibă parte de aceeași bucurie. Acum o să aflu, că în zilele următoare se operează și voi avea încă un fiu duhovnicesc și, mai ales, încă un prieten, că el să știți că era convins că dacă l-am atins, gata, totul este perfect! Și eu sunt convins de lucrul acesta!

Atingeți-vă măcar cu gândul de celălalt care e lângă dumneavoastră! Atingeți-l cu convingerea că nu de la dumneavoastră care l-ați atins s-a vindecat, ci și celălalt a primit ceva, pentru că Mântuitorul când a simțit că a ieșit o putere, a venit de la Tatăl altă putere, cu mult mai mare! Cel ce dă, primește mai mult! De aceea, vă mulțumesc foarte mult că mi-ați îngăduit această spovedanie… post operatorie, aș putea să spun. Da, a fost o operație foarte interesantă, o operație la care nimeni nu ar fi crezut că poate să o ducă până la capăt pentru că cinci ceasuri este foarte mult pentru medicina laparoscopică, mai ales atunci când afli că diametrele… șantierului sunt mult mai mici ca orificiul pe care ți-l poate lăsa o pensă, dar Dumnezeu face minuni! Vă imaginați că pentru un cârcotaș dacă spuneam, și cu asta vreau să închei, că aș fi sugestionat eu ceva, bineînțeles că nu ar fi ieșit bine. A vrut domnul profesor să îmi dau și eu cu părerea și i-am spus:

– Domnule profesor, una și cu una fac două, nu am să îmi permit să vă fac sugestii pentru că vă încurc. Când v-am sugestionat eu acum trei săptămâni să mă operați, ieșea prost, pentru că nu puteam să lipsesc în zilele în care eu chiar v-am rugat să faceți operația și bine că nu ați ascultat. Acum nu am să vă dau nicio sugestie.

Știți că a plecat îngândurat? În sensul frumos al cuvântului! Dar i-am lăsat și libertatea, și responsabilitatea de a lua singur decizii pentru că nu mai avea cum să mă mai întrebe ce să facă, atunci când eu eram cu capul pe spate și în lumea cealaltă, pentru că la un moment dat, cea mai bună soluție era să scoată aparatele și să dea cu bisturiul! Dar nu a făcut-o, pentru că începuse într-un fel și a spus că ceea ce începe, aceea să ducă până la capăt. A durat cam mult, cinci ceasuri nu e chiar așa de colo! Dar ce este important? Că m-am întâlnit cu mine însumi, cu liniștea, cu bucuria de a constata viața, cu mărturia pe care v-o dau că orașul acesta nu a murit, nici măcar nu doarme, să știți, dacă o iau după betonierele de la 11 noaptea, nu a murit și nici nu doarme! Nu m-a deranjat deloc faptul că… sonorul era așa de tare, că așa cum v-am spus am învățat definiția unor părți foarte anatomice tradusă într-un limbaj de constructori. Dar, cel mai frumos lucru a fost acela că Dumnezeu mi-a arătat că orașul acesta chiar este frumos, este un oraș în care se construiește, un oraș în care avem medici și nu e nevoie să luăm acceleratul de București. E cea mai mare bucurie pe care o constat și v-o spun și dumneavoastră. Ce Viena? Ce București? Am avut tot ce puteam să obțin nu doar la București sau la Viena, ci oriunde în lumea aceasta! De ce? Pentru că a fost și dorința mea de a mă apropia să ating poala realității din orașul acesta și într-un Minister al Sănătății pe care pe nedrept lumea îl vorbește de rău. Încercați să gândiți frumos și veți avea parte de oameni frumoși, vă spune un om care a avut parte fix de oamenii pe care i-a vorbit de bine toată viața. Vă mulțumesc mult!

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvântarea de astăzi despre Învierea fiicei lui Iair, dar mai ales pentru că ne învață să găsim frumosul și în momentele dificile, în locurile prin care trecem în viteză și în oamenii pe care ne grăbim să îi… categorisim. Îi mulțumesc pentru copilul din dumnealui care a știut să meargă mai departe cu constatarea frumuseții trandafirului supraviețuitor, imaginând un dialog cu acesta cu un răspuns pe măsură din partea trandafirului, ”surprins” într-o fotografie de excepție pentru care îi mulțumesc părintelui, de asemenea! Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=YC77dJrJx6c. Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut răbdarea să parcurgeți această poveste de viață și să vă lăsați inspirați de ea. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru gândul cel bun de a scrie aceste rânduri și pentru puterea de a-l materializa aici.