Să păstrăm numai emoția artistică, pentru examene!

Îmi aduc aminte de un copilaș care, întrebat fiind care este primul pas pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele, a răspuns cu o logică de copil dar foarte adevărată:

– Întâi trebuie să păcătuim, ca să aibă Dumnezeu ce să ne ierte!

M-a întrebat cineva, odată, dacă pot să îi dau dezlegare să facă un anumit lucru și i-am spus:

– Nu, Ortodoxia nu lucrează cu păcate nesăvârșite! Du-te, o faci pe… barba ta și după aceea, discutăm!

Adică, ce ar însemna să dăm dezlegare pentru una sau pentru alta?! Nu! Prima condiție ca să ne poată ierta Dumnezeu, să ne dea un sfat duhovnicul, este să plecăm exact ca fiul risipitor, să vedem cum este lumea, pe românește, s-o luăm în freză și să ne întoarcem! Și după ce ne-am întors, vom vedea care este situația din partea cealaltă a vieții, adică nu din partea zilei de mâine spre astăzi, ci din partea zilei de astăzi spre mâine, pentru că aceasta este tema pe care mi-am propus-o pentru ziua de astăzi!

Iată-ne în cea de-a treia duminică după Învierea Domnului, o duminică în care sunt prăznuite Mironosițele Femei, așa scrie în calendar, așa scrie rânduiala. Ani la rândul v-am vorbit despre una, despre alta, însă astăzi aș vrea să vă vorbesc despre o temă puțin atinsă și altă dată, doar că acum aș vrea să vă vorbesc chiar pe față despre ea, anume, despre ziua de mâine.

Imaginați-vă Femeile Mironosițe care și-au făcut griji, care nu au dormit vreo două nopți și jumătate, pînă s-a făcut a treia zi, când aveau voie să se ducă la mormânt, imaginați-vă că făcându-și atâtea probleme, ele nu s-au mai gândit și cum vor căra mirul până acolo și cum vor face ce aveau de făcut! Nu! Deja, piatra aceea nu era de dat la o parte și totuși s-au dus! Aici este marea taină a examenelor noastre, a limpezirii vieții noastre!

Vă imaginați că această zi de mâine ne poate doborî, dacă stai așa și te gândești din pat:

– Ooo, dar ce grea va fi ziua de mâine!

Și o să spunem:

– Păi, bine, dar care este atitudinea, atunci?!

Dacă femeile care se gândeau s-au dus acolo și nu mai era cazul să facă ceva, pentru că piatra deja fusese dată la o parte, ce trebuie să învățăm noi din asta?! Trebuie să învățăm că atunci când avem un necaz în față, nu trebuie să îl tratăm ca și când ar fi în fața noastră, ci în spate! Nu ne spune Dumnezeu, foarte clar, prin Mântuitorul:

– Cereți ca și când ați primit și veți avea!?

Dacă tu te duci la examenul respectiv mulțumind lui Dumnezeu că l-ai și luat, cu siguranță că deja, te afli în partea câștigătorilor! Dacă însă nu dormi noaptea și cunoștințele nu se mai pot sedimenta așa cum trebuie, dacă înmagazinezi în mod haotic, adică începi să iei materia la rând și pe la jumătatea ei îți dai seama că s-ar putea să fi uitat un capitol și te întorci, orice întoarcere când înveți este ca și o așezare a unor lăzi într-o magazie, cu eticheta la zid! În momentul în care vrei să mai scoți, nu știi ce ai băgat acolo! În momentul în care avem de parcurs o materie, trebuie să o parcurgem de la un capăt la celălalt. Femeile Mironosițe aveau de parcurs o distanță, de acasă până la mormânt. Nu s-au întors ca să mai cheme vreo doi, trei, nu s-au întors pe la jumătatea drumului ca să ia dinamită sau ceva care să dea piatra de la ușa mormântului! Nu! Au mers până la capăt! Așa trebuie să învățăm și noi cu orice necaz și orice examen pe care îl avem. Acum să nu credeți că toate examenele sunt necazuri, eu am dat doar un exemplu. Trebuie să trecem de faza aceasta a unor emoții distructive, noi trebuie să păstrăm numai emoția artistică, pentru examene! Să învățăm că dacă într-adevăr am luat materia o dată, nu trebuie să ne mai întoarcem așa, pe românește, ca Toma necredinciosul:

– Ia să văd dacă mai știu capitolul ăla!

Orice capitol pe care îl luăm la… destrămat să știți că este o mină antipersoană și când am pășit acolo, s-a terminat! Ți se pare apoi că nu mai știi nici celălalt capitol și așa mai departe!

Eu îmi aduc aminte că noi aveam foarte multe examene orale și la ușă mai stătea câte un cârcotaș care să ne… înțepe și începea să ne mai pună câte o întrebare. Bineînțeles, cum auzeai întrebarea, pentru al cărei răspuns nu îți spunea nimeni niciun cuvânt, aoleu, intrai în panică:

– Măi, dar pe asta nu o știu!

Și totuși, atunci când citeai bilețelul cu subiectele, îți dădeai seama că numai pe acelea le știai! De ce?! Pentru că mintea omului este făcută să marșeze atunci când este cazul! Foarte bine! V-am mai spus și altă dată, prima condiție pentru a trece un examen este să ne prezentăm la el!

Nu este ușor să vorbești despre ziua de mâine în fața unor oameni care au un desfășurător de la o Bancă, au un desfășurător de la niște rate pentru copii, pentru una sau pentru alta, care au un desfășurător, întotdeauna. Astăzi, totuși, am să vă aduc aminte că atunci când Mironosițele Femei au plecat în drumul lor spre Mormântul Mântuitorului, au avut în cap un singur lucru, și anume:

– ”Oare cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”

Eu v-am mai spus și în a doua zi de Paști despre un lucru foarte interesant, real, întâmplat în familia mea. Fratele meu cel mare a venit pe acasă după ce multă vreme a fost plecat departe și mama s-a gândit să îi încarce, așa, ca la copil, cele trei genți, două de 25 de kilograme și una de 50 de kilograme! Numai că copilul nu venise cu mașina, ci cu trenul și cum ar fi putut să le care cu două mâini?! Dacă Dumnezeu lăsa pe om cu trei mâini, poate că avea vreo șansă! Vă imaginați că el se aștepta să plece de la mama cu atâtea și și-a făcut tot felul de planuri, așa că toată săptămâna cât a stat aici, s-a gândit cam cum să facă! Și-a făcut un plan bine pus la punct, dar când a ajuns în tren, și-a dat seama că planul nu avea nicio legătură cu realitatea! Realitatea era că nu putea să le ducă decât pe rând și atunci, și-a adus aminte de povestea cu lupul, capra și varza! Le-a luat întâi pe cele două mai mici, zis mici, le-a dus vreo câteva zeci bune de metri și când să se întoarcă să o ia pe cea mai grea, nu mai era acolo! Dar în mintea lui, s-a gândit:

– Măi, dacă mi-o fi furat-o cineva, ar fi putut fugi chiar așa de tare?

Bineînțeles că nu și, ridicându-și privirea, a văzut doi frați care o cărau în partea… cealaltă, așa că, ce i-a venit lui să le spună:

– Măi copii, nu vă supărați, veniți în partea asta! Veniți încoace!

Și el bineînțeles că a luat-o încet, încet înaintea lor și frații după el, cu geanta, transpirați bine, au dus-o până la trenul celălalt și așa a ajuns fratele la destinație cu toate gențile! Acum, problema era următoarea: de ce s-a mai străduit să facă vreun plan și pentru ce nu a putut să doarmă cu o noapte înaintea plecării, de grija a ceea ce va face mâine?! Despre acest lucru vreau să vă vorbesc astăzi.

Suntem sub timp, numai dacă lăsăm și timpul deasupra noastră. Timpul este sub noi, suntem cu picioarele pe pământ, deci trecutul, prezentul sunt sub noi, dar dacă nu lăsăm și timpul de deasupra noastră, înseamnă că timpul nu ne poate presa, pentru că oricât m-ar contrazice frații ingineri, o menghină nu poate să aibă numai o singură falcă, ci trebuie să aibă două! Nu poate să te preseze nimic, dacă nu are posibilitatea să o facă din două părți! Și atunci, de ce ne gândim noi de astăzi pe mâine ce să facem?! Ați auzit de expresia ”trăiește de azi pe mâine”? Trăitul de azi pe mâine are legătură cu o viziune foarte, foarte îngustă vizavi de viață, adică omul care nu își face un plan foarte clar despre ce va face anul viitor, ci trăiește de azi pe mâine, adică… va vedea ce va face! Hei, nu la această superficialitate ne învață Mironosițele Femei, astăzi, ci la a trăi o viață frumoasă și la a trăi fără grija zilei de mâine!

Grija zilei de mâine este asupra noastră numai dacă o băgăm în seamă. Adevăratele minuni nu sunt cele pe care le credem noi. De exemplu, când Mântuitorul l-a rugat pe Petru să își depărteze corabia de la țărm și să arunce mreaja, acesta a făcut ca ascultare, deși stătuse degeaba toată noaptea în baltă și nu prinsese nimic. Acum a aruncat totuși mreaja și a prins pești atât de mulți, spune Sfântul Evanghelist Ioan, 153 de pești mari, și totuși, deși erau atât de mulți, mreaja nu s-a rupt! Și acum stăm și ne întrebăm care este minunea, că a pescuit atât sau că nu s-a rupt mreaja?! Pentru viața noastră să știți că este un mesaj extraordinar. Ne rugăm la Dumnezeu să ne dea și Dumnezeu ne dă, dar noi nu știm că, de fapt, nu pentru ceea ce ne dă ar trebui să fim mulțumitori, ci pentru faptul că am putut să folosim ceea ce Dumnezeu ne-a dat! E valabil inclusiv pentru zilele vieții noastre! Dacă ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ani mulți, cam pe la jumătatea vieții ne apucă niște neputințe care ne fac să ni se pară anii din ce în ce mai mulți, deși noi I-am cerut ani mulți! Unde este minunea, că Dumnezeu ne-a dat ani mulți sau că Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să îi ducem?!

Întotdeauna, grija zilei de mâine dezleagă acest mare mister al minunii! Mironosițele Femei, atunci când plecau spre Mormântul Mântuitorului, deja își făceau griji cine le va prăvăli lor piatra de la ușa mormântului. Deja își mai făcuseră niște griji, anume, de unde să ia niște mir de nart de mare preț, ca să facă îmbălsămarea, dar problema aceasta o rezolvaseră, găsiseră mir ca să ungă Trupul Mântuitorului, așa că acum se gândeau cine le va prăvăli lor piatra de la ușa mormântului!

Și noi facem la fel. Când ne apropiem de vreun examen, începem:

– Aoleu, cum o să trec examenul ăsta?!

Sau o să spuneți:

– Bine, bine, dar azi e 26 și îndată se încheie luna și pe 30 nu am plătit rata la Bancă! Ce o să facem?

Măi copii, să știți că aici este o realitate, dar nu este un adevăr! Ziua de 30, care este un adevăr, o să treacă și fără să o plătiți! Vom vedea cum vine scadența, dar să ținem minte un lucru: orice necaz este o realitate, dar nu un adevăr! Așa cum spunea părintele Galeriu, Dumnezeu să îl odihnească:

– Moartea, tată, este o realitate, dar nu este un adevăr!

Este numai o parte pe care o vedem noi, adevărul este altul și cred că așa este și cu grija zilei de mâine, este o realitate, dar nu este un adevăr! Viața noastră este peste acest timp și dacă vrem într-adevăr să înțelegem ziua de mâine, trebuie să ne gândim la un lucru: de ce să ne gândim înainte de vreme?!

Chiar eu, când eram la Seminar, îmi permiteam o glumă cu colegii. Stăteam noaptea ca să mă mai pregătesc, dar niciodată nu am citit lecția și colegii îmi spuneau:

– Măi Mariuse, vezi că a ajuns pe la jumatea Catalogului! Cred că mâine…

– A, păi învăț mâine dimineață!

Acum, dimineață mă trezeam și mai rămâneam cu câte un capitol de prin Kant sau Hegel, ce citeam eu pe acolo, nebuniile mele care credeam că o să îmi facă foarte bine și multe lucruri chiar mi-au făcut bine, ca să înțeleg nebunia lumii și să mă feresc de ea, nu să mă tem! Aveam niște colegi foarte buni, care țineau la mine și dimineața îmi spuneau:

– Marius, vezi că e dimineață!

– Lasă, măi, că mai avem și pauze!

Nu era o amânare, dar era o realitate pentru că eu mi-am propus să învăț în stilul de a răspunde imediat, în cinci, zece minute după ce am învățat, ca să pot să șterg și să merg mai departe! Asta pentru că nu am considerat niciodată că ceea ce ne predau profesorii este neapărat ceva folositor în viață! Ne-au predat niște repere, foarte bune, dar acele repere erau niște adrese pentru cum trebuie să învățăm și ce trebuie să învățăm. Atitudinea lecției respective ne interesează! De exemplu, din Reformatori am învățat atitudinea pe care trebuie să o studiez mai departe și să îmi dau seama ce înseamnă învățăturile lui Luther și ale celorlalți, dar acum, dacă întreb pe cel care a luat numai note de 10 la aceste lecții, poate își mai aduce aminte vreo doi, trei ani din toată biografia, important ar fi să își amintească structura lecției respective!

Vasăzică, nu trebuie să amânăm dar nu trebuie să avem grijă excesivă în legătură cu ziua de mâine. Ziua de mâine va deveni cam așa: ne trezim de dimineață și avem la dispoziție două căi, ne supărăm pe ceas sau nu ne supărăm! Dacă alegem varianta să nu ne supărăm, deja pornim cu dreptul! După care ajungem la baie și ne dăm seama că s-a terminat spuma de ras și iar avem variante, să ne ieșim din fire și să ne stricăm ziua, ar mai fi și o variantă intermediară, aceea de a nu ne mai bărbieri, dar mai există și varianta cealaltă: păi ce, când nu aveam spumă de ras, nu știam ce se face cu săpunul?! Și așa ne mai găsim variante suplimentare. După care, dacă am terminat treaba asta, vă imaginați că nu mai este nici pastă de dinți, adică diavolul când ți le așează, ți le așează pe toate într-o dimineață! Să nu credeți că vă așează mâine dimineață ceva, lunea cealaltă altceva! Nu, toate odată! Bun, dăm numai cu periuța, vedem noi ce facem, când să ne îmbrăcăm, ori găsim o șosetă de un fel și alta de alt fel, ori se rupe șiretul la pantof, exact când am tras de el să îi facem un nod și atunci să vă aduceți aminte de mine, că diavolul în spate râde și așteaptă să vadă ce cale alegeți! Dacă alegeți calea cumsecade, înseamnă următoarele:

– Poate or să râdă de mine vreo doi, trei, dar de acum înainte pot să îmi iau și sandalele sau pot să plec în papuci, că tot nu rămân acasă!

Rămasul acasă este ca și boala. Dacă începe să te doară capul de dimineață și ai făcut pact și ai rămas în pat, te-ai terminat! Vreo trei zile nu mai ești bun de nimic! Când ai hotărârea de a pleca orice s-ar întâmpla, să știți că atunci e bine! Dacă știi că te așteaptă o zi în care urmează ca șeful să îți facă un perdaf numărul unu, să știți că cea mai bună variantă este să nu întârziați, ca să scăpați mai repede, pentru că orice minut de întârziere vă va atrage o pedeapsă și mai mare! Sau dacă spuneți că vă duceți mâine, vă imaginați că mâine se adună și furia de astăzi a șefului că nu a avut cui să se adreseze, în fața cui să zbiere și așa mai departe și se apucă șeful să acumuleze! Mâine dacă spuneți că tot nu vă duceți și o să vă duceți lunea viitoare, vă imaginați că devine din ce în ce mai greu! La fel este și când aveți ceva pe suflet, dacă spuneți că mâine o să spuneți iar mâine se transformă în poimâine, nu e bine. Nu trebuie să facem așa, orice clipă pe care o avem în plus este o povară în plus! Aceasta este grija zilei de mâine prost înțeleasă! Cât despre rate, mă mai risc să vă mai spun o dată, deși v-am plictisit de atâtea ori, este ca și cu acel vecin care avea bani de dat și nu dormea noaptea. L-a întrebat soția de ce nu doarme și i-a răspuns:

– Pentru că nu am să îi dau banii vecinului!

– Aaa! De-asta nu dormi tu?!

Și a deschis geamul și a strigat tare:

– Măi vecine, măi, să știi că al meu nu are de unde să îți dea banii ăia!

Și a închis geamul.

– Ce făcuși, femeie?!

– Am rezolvat problema!

– Care problemă?

– Acum nu mai doarme el!

Măi copii, dacă o vedem așa, să știți că nu ne mai sperie ziua de 30 ca să vină scadența la Bancă. Trebuie să ne formăm în cap anumite principii, pe care să le și ținem! Ce este ziua de mâine?! Cui aparține ziua de mâine?! Noi putem să adăugăm staturii noastre un cot sau vieții noastre o secundă?! Chiar îmi aduc aminte de părintele Arsenie care spunea:

– Măi tată, am fost la căpătâiul atâtor muribunzi, dar toți, la unison, cereau să mai trăiască o zi! Ce-or mai face, tată, în ziua aia?!

Ziua aceea trebuie trăită la început, pentru că altfel, riscăm să o reportăm aiurea, atunci când nu se cade! Ziua de mâine este ziua de astăzi, dacă vrem să o înțelegem. Noi trebuie să trăim astăzi totul, și trecutul, și prezentul, și viitorul! Eu personal, când mă rog în Sfântul Altar, văd în același timp și Altarul Catedralei, la care am slujit ca diacon, doi ani și jumătate, văd și mâna ierarhului care prin succesiune apostolică mi-a trimis harul prin hirotonie, văd și schela în toată biserica, atunci când eram în șantierul de pictură și văd și următoarea schelă, peste vreo treizeci, patruzeci de ani, când vom spăla de fum această pictură! Asta înseamnă slujire, adică trăim acum tot ceea ce am trăit înainte și tot ceea ce visăm noi că va fi cu ziua de mâine și cu celelalte!

Mă bucur tare mult că am putut să aduc în amintire și lucruri pe care vi le-am mai spus, dar mi-am permis pentru că am vrut să dezbat această problemă a zilei de mâine. De fapt, ziua de mâine poate să fie desființată. Ziua de mâine este trăită astăzi frumos, dacă știm cum să o pregătim. Dacă nu ne vom mai gândi ”Oare cine ne va da nouă piatra de la ușa mormântului”, cu siguranță că o vom găsi dată la o parte. Dar cu o condiție, să ajungem în fața mormântului, adică să plecăm de acasă, pentru că am mai găsit și altă atitudine:

– A, părinte, păi ce să fac, că eu nu am găsit de muncă de atâta vreme?!

– Măi, dar ai căutat?

– Păi, ce să caut dacă…

– Măi, ai căutat? Când ai căutat ultima dată?

– Păi, nici nu mai știu!

– Poate te caută ea, dar nu te găsește!

Problema zilei de mâine este o problemă reală, cu care ne vom confrunta toată viața, dar problema adevărată, nu reală, este problema de astăzi. Astăzi se săvârșește ziua de mâine! Se spune că o mamă nu există până când nu naște și odată cu copilul se naște și mama. Eu am rămas dator de acum câteva luni să vă spun rezultatele finale, ca să spun așa, voi fi bunic de fetiță! Bucurie mare, pentru că având două fete, deja mi-am făcut ucenicia și știu cum se face! Dar să țineți minte că mă voi naște bunic atunci când mi se va naște nepoata! Asta înseamnă ziua de mâine să o trăim frumos, să ne gândim la lucruri frumoase și să ne raportăm la lucruri frumoase, pentru că trebuie să plecăm de acasă și să găsim piatra dată la o parte de la ușa mormântului!

Mâine dimineață, dacă vom pleca de acasă cu dezinvoltură, cu bucuria unui început de săptămână nou, atunci cu siguranță că este plecarea de acasă și când ajungem la serviciu, găsim piatra dată de la ușa mormântului, adică găsim stana de piatră din șeful, să spunem, sau din colegul care ne deranjează, o găsim dată la o parte. Și ce înseamnă că e dată la o parte?! Înseamnă că am învins și înseamnă că mesajul Femeilor Mironosițe este pentru noi, să mergem până la mormânt, să vedem că Hristos de fapt a Înviat, acesta este mesajul: ”Ajunge zilei greutatea ei”!

Dragii mei, iată că au trecut unsprezece ani de la această cuvântare a părintelui Marius Moșteanu din 26 aprilie 2015, care s-a născut bunic în acel an, odată cu nepoata Anelise, cea care apoi le-a deschis calea și celor doi nepoți, Aris și Ioannis!

Din nou cred că mesajul părintelui m-a ales pe mine și nu eu pe el, pentru că acesta este unul plin de viață, de viață trăită de părintele și împărtășită nouă, fie la momentul respectiv, fie datorită înregistrării pentru care îi mulțumesc sincer Cristinei Veronica Radu și pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=aNHmiHRYTXQ. Fără această înregistrare, povestea mea nu ar fi existat! Abia în iarna acelui an de grație 2015 am pășit pentru prima dată în chilia părintelui, iar prima cuvântare a sa pe care am ascultat-o a venit ca balsamul pentru suflet de care nu știam că am nevoie și care, iată, acum mă ajută să vă dăruiesc bucuria unor amintiri personale. Asta face părintele prin poveștile sale de viață, împrăștie praful de pe ale noastre, ne ajută să ne gândim unde eram și ce făceam la momentele evocate de el și apoi ne ajută să presărăm un strop de praf magic peste întreaga cetate, cu sufletele frumos așezate pe cale. Drumul de acasă la biserică este aidoma drumului Femeilor Mironosițe care au plecat de acasă spre Mormântul Mântuitorului, pentru a-I descoperi Învierea! Cum spunea părintele într-o altă cuvântare a sa, întotdeauna ne întoarcem schimbați, oricât de scurtă sau de repetitivă ar fi plecarea noastră, iar întâlnirea cu zâmbetul și cuvântul părintelui Marius chiar face diferența în sufletele noastre!

Mesajul părintelui Marius este mereu actual și este mereu pentru noi, nu pentru alții, ci pentru noi cei care mai avem nevoie de câte un… refreshment din când în când sau pentru noi cei care venim prima dată în Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și ascultăm cuvântarea sa. Tot scriind eu despre ”ziua de după”, iată că mă aflu și eu într-o astfel de zi, cea de după întâlnirea cu părintele Marius! Îi mulțumesc din suflet pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici, cu mesajele reașezate, de această dată, așa cum am rezonat eu cu ele. Îi mulțumesc pentru această călătorie în echipă începută acum unsprezece ani, plină de zâmbete, îmbrățișări, răbdare și susținere, care îmi umple sufletul de bucurie și de curajul de a merge mai departe.

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit posibilitatea de a mă bucura scriind, povestind și dând vești bune tuturor celor care, cu suflet de copil, visează frumos și trăiesc încă și mai frumos, pentru că întotdeauna, Dumnezeu ne ia prin surprindere și cu un… bonus pentru purtare frumoasă! Îmi place să cred că v-am făcut să zâmbiți și vă mulțumesc din suflet că v-ați făcut timp să citiți povestea mea, într-o duminică furtunoasă dar frumoasă, la mal de mare și nu numai! Vestea bună este că abia acum am înțeles o vorbă din bătrâni care spune că trebuie să dai necazurile la spate, adică să le tratezi ca și cum le-ai depășit deja!