Ajută-l pe celălalt să fie ca el, nu ca tine!

Cad frunzele. Toamna, toată toamna, cad frunzele, încă mai cad și acum, numai că nu mai cad din alea… puternice. Mintea mea, așa, mai comodă, trebuie să mă spovedesc, spune:

– Măi, dar bate vântul, cum am dat frunzele într-o parte, vin altele!

– Da, spune soția, ai spus bine, vin altele dar nu mai sunt astea jos! Hai să le luăm pe astea, că vin altele!

Asta mă așteaptă acum că e plină curtea de nisip, după furtuna din weekend. Gata, facem și asta! Da, dar dacă faci numai așa, cu gândul că ești pus la muncă sau că faci obligat, n-ai făcut nimic! Dar dacă o faci cu satisfacția că celălalt se bucură, deja faci cu folos!

Urmează Crăciunul, urmează să dăm jos perdelele de la geam, să schimbăm covoarele, locul mobilierului în casă. Cum facem? Facem ascultare. Eu vă vorbesc din punctul de vedere al celui care nu prea are o plăcere deosebită să facă lucruri de genul acesta, dar satisfacția mea cea mai importantă este că aștept ca la fiecare sărbătoare să fac lucrul acesta cu mai mare bucurie. Am început antrenamentele de mai multă vreme, de vreo 34 de ani, dar mă voi simți într-adevăr ajuns la un nivel destul de bun, nu spun nici măcar mediu, de înțelepciune, atunci când voi putea să fac lucrurile că așa trebuie să le fac până la capăt. Am zile în care simt și eu bucuria asta de a face pe placul celuilalt, fără să treacă prin furcile caudine ale gândirii omului care ar spune:

– Păi, de ce dăm cu mătura, că mâine iar se așează praful? Lasă că mai sunt două zile până la Crăciun, dăm atunci, înainte, și am scăpat!

Atunci când unul este mai activ decât celălalt, cu siguranță că se pune accentul să te ridici și tu la nivelul lui, al respectivului efort, nu să îl lași pe celălalt mai jos, ca să nu ai tu cu ce să te compari! Încet, încet, dacă m-aș fi străduit, dar m-aș fi străduit degeaba, în ce mă privește nu este valabil, unii se străduiesc, poate, să îl facă pe celălalt puțin mai lent, vă străduiți degeaba, fiecare om are un anumit ritm al lui și ritmul nu ține de nimic.

Eu unul am constatat niște cutume cu care probabil că soția mea a venit din familie sau e o grijă feminină pe care eu de multă vreme nu mă mai străduiesc să o înțeleg, trebuie să o accept cu bucurie, trebuie să îmi cultiv bucuria de a accepta. De fiecare dată când se spală la chiuvetă, imediat șterge cu prosopul și chiuveta și am întrebat și eu, după câțiva ani de zile, când am văzut că nu prea s-a prins de mine obiceiul ăsta:

– Măi, dar are totuși o logică, ceva?

– Da, acești stropi care nu se văd lasă niște urme, mai ales aici, la noi în zonă, este o apă calcaroasă.

Nicio problemă, am făcut și eu mai departe. Mi-am făcut norma, dar spun:

– Da, îmi place, dacă asta înseamnă că ai grijă de tot ceea ce este pe la baie, pe aici, este în regulă, că eu dau numai așa…

Ei, între timp am fost mai atent când plecăm. Măi tată, te duci într-o zonă de cinci stele, șapte stele, primul lucru pe care îl face după ce se spală pe mâini, imediat șterge și chiuveta. Spun:

– Nu te supăra, dar le-ai luat pâinea fetelor astea de la curățenie. Le-ai luat pâinea, ce faci?!

– Nu, dacă eu, șapte zile, zece zile cât stăm pe aici, nu fac la fel ca acasă, îmi ies din mână! Nu pot să fac așa ceva!

Și am învățat și eu că așa se face. Tot ceea ce faci trebuie să faci până la capăt!

Eu cred că încet, încet, dacă am putea să conviețuim lângă cineva care este hiperactiv, până la urmă ne-am strădui, știți ca ăla care a propovăduit cuvântul 30 de ani într-o zonă aridă, într-un trib, ce să mai spunem. După 30 de ani, un enoriaș, ca să îi spun așa, l-a luat deoparte și i-a spus:

– Uite care-i treaba. Ne-ai zăpăcit de 30 de ani de când ai venit aici, să nu furăm, să iubim, să una, să alta, cred că ai observat și mata că nu prea ne-am lăsat de obiceiurile noastre. Ai văzut că nu ai cum să ne schimbi!

– A, după prima săptămână mi-am dat seama că n-am nicio șansă, dar am avut o grijă, să nu mă schimbați voi pe mine!

Măcar dacă nu poți să aduci o îmbunătățire celuilalt, măcar să nu îl lași să te schimbe acela. Dacă nu ai reușit să fii mai atent să îți îmbunătățești puțin tot ceea ce înseamnă un mod de viață lângă celălalt, măcar să le iei pe cele bune, nu pe cele rele.

Trebuie și unele și altele. Dacă nu există celălalt, noi suntem datori să-l creăm. Cum poți să creezi un om activ? Încurajându-i activitatea.

Dacă ai doi copii și îl vezi pe unul că este numai cu creionul în mână și pe celălalt, numai cu praștia în mână, încurajează partea de activitate la unul și partea de creație la celălalt, pentru că așa poți să îi ții lângă tine, așa poți să îi educi, respectând fiecăruia ce știe să facă mai bine.

”Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Așa începe Troparul sărbătorii de astăzi, al Intrării în biserică a Maicii Domnului și mă aflu în fața dumneavoastră cu o minunată floare care se numește crăciuniță. Poate îmi spune cineva de unde a știut această crăciuniță să înflorească astăzi, pentru că astăzi încep Catavasiile Nașterii Domnului, deja la Utrenie le-am cântat, și mă inspiră această crăciuniță asupra faptului că toate își au un program. Toate cele create de Dumnezeu au, în sine, absolut tot ce trebuie. Și noi suntem creația lui Dumnezeu, cea dintâi și cea mai dragă, numai că noi, din păcate, am uitat că în noi se află și acest program de a face toate la timpul potrivit.

Dar să învățăm și de la crăciuniță. Ea a început să înflorească, are niște boboci foarte mici care m-au inspirat pe mine, astăzi, când la Utrenie era o catavesie ”Hristos se naște, slăviți-L”, să-mi aduc aminte că în fiecare an, această floricică, ea nu crește mai mult pentru că mai cade de pe pervaz, dar se așează la loc și își revine, să mă întreb mereu:

– De unde știi, măi fato, când să înflorești?

Pentru că a venit vremea! Pentru fiecare lucru vine vremea, și pentru ascultare, și pentru a aduna frunze, și pentru a șterge chiuveta, este o vreme, numai că noi, astăzi, trebuie să învățăm să o respectăm. Astăzi, Maica Domnului intră în Templu, dincolo de toate canoanele și cutumele. Intră în Sfânta Sfintelor. În Sfânta Sfintelor, când a văzut Zaharia, Arhiereul, că intră până acolo, nu a spus:

– Hei, stai, gata! Trebuie să resfințim Templul pentru că nu e treabă corectă!

Cutuma-i cutumă, tată, nu te joci, așa e de când lumea! A considerat că a venit vremea și iată că a venit vremea: începutul Mântuirii noastre! Există în tot comportamentul nostru și câte o cheie care se numește excepție! Dacă eu sunt de obicei contemplativ, azi vă promit, deși e zi de sărbătoare, mă duc să încep cu nisipul din curte, asta a fost ca o spovedanie. Pentru că numai atunci când faci o excepție, faci diferența! A, dacă aș face lucrul acesta la fiecare sărbătoare, nu ar fi bine! Știți, ca acela care se ducea la biserică în fiecare duminică și patronul era foarte nemulțumit, că patronul are orarul lui, asta este! Și i-a spus:

– Nu te supăra, dar eu am citit acolo, la voi (că și-a făcut temele, ca să îl atace cu ceva din interior!), mata te duci la biserică, da? Nu scrie acolo că dacă boul tău a căzut într-o groapă, te duci să îl scoți? Sau dacă animalul tău nu a băut apă de mult, să te duci să îl adăpi?

– Da.

– Ei, așa e și cu tine! Dacă tu ai avea o situație din asta, nu-i așa că nu te-ai duce la biserică măcar o dată pe lună, cum ar fi programul ăsta la mine de nu vii jumătate de zi?

– Da.

– Ei, atunci îți pun și eu o întrebare. Dacă ai avea un animal ca ăsta și nu te-ar lăsa nicio duminică să te duci la biserică, ce-ai face?

– A, aș scăpa de el, pentru că aș face o dată, de două ori într-un an e suficient!

Vedeți? Tot ce intră în categoria excepție este acceptat, dar când începe să se ticăloșească acea excepție și să dărâme cutumele din temelie, deja trebuie să luăm măsuri. Nu cutumele să le dăm de-o parte, ci ceea ce devine ca regulă dintr-o excepție acceptată.

”Astăzi este începutul mântuirii neamului”. În praznicele închinate Maicii Domnului avem aceeași Evanghelie. La toate praznicele, că e naștere, că e adormire, că este, iată, intrarea în biserică, toate praznicele sunt însoțite de Evanghelia în care Sfântul Evanghelist Luca ne spune că ”într-una din zile, Iisus a poposit în casa Martei și a Mariei. Marta avea o soră care se numea Maria și care stătea jos, la picioarele lui Iisus și asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăț mare și s-a dus la Mântuitorul și a zis:

– Învățătorule, nu Ți se pare că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, dar, să îmi ajute.

Și El, atunci, a spus:

– Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe, însă un singur lucru trebuie. Maria și-a luat partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Și o femeie din popor, apropiindu-se, a strigat cu glas mare și a zis:

– Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt!

Dar Mântuitorul a zis:

– Așa este dar fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc pe el.”

În Evanghelia de astăzi se întâlnesc toate categoriile pământului, dintre care două sunt cele mai răspândite, adică unii foarte activi și alții foarte contemplativi. Fiecare își prezintă această Evanghelie ca trăgând jar pe turtă proprie. Cei contemplativi își dau coate și spun:

– Ați auzit? Noi ne-am ales partea cea bună, care nu se va lua de la noi! Noi suntem Maria, care stă la picioarele lui Iisus și contemplăm și ascultăm cuvintele și le sorbim! Voi, ăștia care vă agitați să faceți tot felul de lucruri, n-aveți decât să vă agitați în continuare, n-ați ales partea cea bună!

De cealaltă parte, însă, sunt și cei care se agită, într-adevăr și care fac posibilă o anumită întâlnire! Fac posibile lucruri care, chiar dacă noi nu le luăm în seamă, să știți că ele există! Ce-ar fi dacă un boxeur pe care îl vedem în ring că se confruntă cu adversarul, nu ar avea în spate o întreagă echipă de antrenori, de medici, de nutriționiști, de impresari? N-ar fi nimic. Sportul este un sport de echipă, oriunde s-ar afla. A, că se întâmplă să fie confruntarea individuală în unele sporturi, iar în altele de echipă, asta este altceva! Inclusiv un șahist are în spate o echipă întreagă! Are în spate o echipă care îi spune cum să dea randament mai bun, cum să performeze, pentru că sunt legate lucrurile de așa natură încât în sport nu poți să fii de unul singur. Chiar și unui șahist îi este de folos ca înaintea unui meci să aibă o pregătire; în afară de pregătirea lui temeinică vizavi de partea profesională a jocului, este o pregătire asupra sănătății, o nutriție cum se cade și totul intră în atribuitele unei echipe. Ce-ar fi un cor, dacă ar avea numai coriștii, pur și simplu, și dirijorul? Nimic. Trebuie să aibă pe cineva care lipește afișe, care pregătește stația de amplificare, care îi transportă de colo, colo, ca ei să aibă mintea numai la ceea ce știu ei mai bine să facă.

În tot cazul, dintre cele două categorii, trebuie să mai punctăm încă o dată care este adevărul pe care Mântuitorul l-a spus:

– Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe, dar un singur lucru trebuie.

Să nu credeți că i-a spus Martei s-o lase mai moale, ca să zic așa, ”lasă că o să stăm și o să contemplăm”, pentru că dacă ar fi stat toți să contemple, la sfârșitul zilei s-ar fi pomenit cu ucenicii care ar fi spus cum au spus și altă dată:

– Învățătorule, se face seară. Dă-le drumul, ca să-și găsească de mâncare!

Deci, cineva trebuie să se ocupe. Și atunci, Mântuitorul le-a spus:

– Nu au nevoie să plece, dați-le voi să mănânce!

Aici se întâmplă și Marta, și Maria. Cel care ascultă trebuie să o facă până la capăt, după cum și cel care slujește, s-o facă până la capăt. Mântuitorul când a spus ”un singur lucru trebuie” a spus un lucru pentru noi, nu pentru Marta, pentru fiecare dintre noi. Trebuie să luăm în serios ceea ce am început, adică să ducem la bun sfârșit tot ceea ce am început. Ce înseamnă acest reproș pe care Mântuitorul l-a făcut Martei? Este exact partea pe care Marta nu a luat-o în seamă: asumarea! Când ne asumăm să facem ceva, nu tragem de mânecă pe celălalt, să facă toți ca noi. Dar noi nu suntem la fel! Dacă noi ne-am asumat să slujim, să o facem până la capăt! Marta și-a asumat să slujească, dar la un moment dat, i s-a părut că este lăsată singură. Păi, și-a asumat de una singură, nu cred că s-a dus la soră-sa să-i spună:

– Măi, soră-mea, uite care e treaba! Nu sta gură cască, cum stai de obicei!

Pentru că nu avea niciun drept să facă lucrul acesta! Din păcate, noi însă am rămas la fel. Cel care nu este ca noi este tras de mânecă:

– Măi, se face așa, se face pe dincolo!

Nu, asumarea înseamnă ca eu să fac ceea ce știu să fac mai bine, să îl ajut și pe celălalt să fie ca el însuși, nu ca mine! E greu, pentru că unul dintre cele mai dificile lucruri pe care să le avem în față este să înțelegem că datoria noastră nu este să îi schimbăm pe ceilalți, este să ne schimbăm pe noi. Știu că sună teoretic, urât de tot sună teoretic, dar practic este tot ceea ce înseamnă implicarea emoțională asupra faptului că Dumnezeu care ne iubește pe toți, care trimite ploaie și peste cei buni, și peste cei răi, ne învață că Împărăția Cerurilor este în noi și dacă este în noi, trebuie să îi chemăm pe ceilalți în noi, în sensul de a ne asuma că ăștia suntem noi și bucățica asta de Împărăție este în noi și s-o arătăm și celorlalți. Nu trebuie să spunem:

– Mâinile la spate, scoateți pe bancă ce aveți în ghiozdane.

Nu. Asta e treaba mea, a fiecăruia. A duce lucrul până la capăt, cred că ăsta este mesajul pe care praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului ne învață. Dacă ne-am apucat să facem ceva, trebuie să ducem lucrul acela până la capăt. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că dacă ne-am apucat să contemplăm, trebuie să înțelegem că din această contemplare, noi trebuie să și mâncăm! Adică să nu așteptăm ca atâta vreme cât noi am contemplat, altul să lucreze pentru noi. Înseamnă că trebuie o cumpătare în toate. Nu trebuie să îi chemăm pe toți, ce-ar fi însemnat acum dacă ar fi fost invers:

– Măi, Marta, vino încoace, aici! Uite, când ne mai întâlnim noi cu Învățătorul la noi în casă?! Nu vezi? Stai aici!

Și atunci, cu siguranță că s-ar fi ivit un conflict. Se zicea:

– Păi da, dar noi suntem gazde și pentru a fi gazde, trebuie să pregătim oamenilor ăștia ospățul, altfel, după ce ascultă și după ce ne bucurăm, la sfârșit o să ne uităm și noi una la alta, ce să facem.

Dacă s-ar fi întâmplat să fie Marta ca Maria sau Maria ca Marta, să știți că ar fi intrat într-o monotonie. Mântuitorul ar fi intrat, dacă erau două de-alde Marta, într-o zonă perfectă, fără nicio picătură în jur și vorbea la pereți, ca să intrăm așa, foarte direct, în subiect, dacă ar fi fost amândouă ca Maria, vorbea, era ascultat frumos și când să bea un pahar cu apă, nu avea de unde.

Lumea este împărțită în categorii și dacă știm să îl respectăm pe celălalt, cu siguranță că vom ajunge la un rezultat comun. Dacă Marta ar fi reușit să o îngăduie pe sora ei Maria, cu siguranță că la sfârșitul zilei, tot ceea ce a pierdut din convorbirea cu Mântuitorul, din tot ceea ce a expus Mântuitorul și mai ales emoția care s-a creat, cu siguranță că Maria, care L-ar fi ascultat cu atenție, ar fi putut să îi împărtășească lucrul acesta și Martei. Dar nu mai poți să mai împărtășești cuiva lucruri frumoase, dacă în momentul în care tu îți făceai treaba ta de a contempla și de a putea să redai oricând ceea ce ai auzit, ai fost scoasă din priză și dusă în partea ailaltă. Asta înseamnă că cei care contemplă, dacă o fac până la capăt, dacă o fac cu toată posibilitatea lor și dacă dau și performanță în așa ceva, cu siguranță că cei care trebăluie, pentru că trebuie să fie din ambele categorii în lume, după ce și-au terminat treaba și simt nevoia de a fi în primul rând motivați că au făcut ceva, cu siguranță că vor împărtăși ce a făcut fiecare.

Imaginați-vă că vă duceți acasă și găsiți totul în regulă, în spatele acestei constatări există oboseala celui care a rămas acasă, și întoarceți situația invers. Când vezi masa așezată, toate așezate la un loc, tu te apuci și spui, iertați-mă, ca mitocanul:

– Știi ce, dragă? Eu am mâncat și acum mă duc că am întâlnire cu băieții.

Chiar dacă ești un contemplativ și nu îți place să participi la ceea ce soția ta a făcut cu atâta efort, tu trebuie să știi că toată constatarea frumoasă a unui rezultat al muncii ei este satisfacția ta. Cu așa ceva se hrănește cel care lucrează și răsplătește pe celălalt care știe să primească. Marta și Maria există în fiecare casă. Marta și Maria, însă, încă își dispută partea cea bună, crezând că numai așa este bine.

Astăzi ne-a învățat Maica Domnului, prin praznicul ei, că ”un singur lucru trebuie”! Ce? Să nu cârtești. Atât. Să nu cârtești, nu că unul face într-un fel și altul în alt fel. Eu v-am dat numai un exemplu ca să înțelegeți în primul rând că sunt un om viu și, din alt punct de vedere, să înțelegeți că Marta se putea împăca cu Maria, numai că nu au avut răbdare una cu alta. Acum, nici Maria nu cred că a insistat, știind-o pe soră-sa cam ce ADHD are de când s-a născut ea, probabil, nu a putut să-i spună:

– Măi, mai stai locului!

Marta și Maria, două surori într-una singură, două surori în aceeași casă, doi oameni care trebuie să înceapă să se respecte din ce în ce mai mult.

De aceea, astăzi, mulțumim Maicii Domnului că ne-a oferit acest prilej de a ne bucura să constatăm și pe la noi prin casă ce se întâmplă, ce putem îmbunătăți, fiecare să ne categorisim dacă suntem de-ai Martei sau de-ai Mariei, fiecare să înțelegem că, de fapt, ceea ce face celălalt este mult mai important decât ce facem noi, pentru că noi nu am putea să facem în locul respectivului ceea ce face el; reciproca nu e valabilă niciodată. Important este ca noi să ne șlefuim atât de tare încât Maica Domnului, la anul, pe timpul ăsta, să ne arate că această crăciunică înflorește din nou, că lucrurile sunt normale și că toată viața merge înainte.

Predica părintelui Marius Moșteanu la Intrarea în biserică a Maicii Domnului, rearanjată după înregistrarea audio a Veronicăi Cristina Radu, pe care o puteți găsi integral pe https://youtu.be/mWbWn8HRPCY. Le mulțumesc ambilor pentru îngăduința de a mă lăsa să promovez mesajul acestei predici în viziune proprie.

Foto Pixabay