Dragii mei, știți ce entuziasmată vă anunțam cu ceva timp în urmă invitația de a ne întoarce la noi înșine lansată de doamna noastră de poveste, cum îmi place mie să o numesc pe doamna Ani Cășărică, profesor psiholog, psihoterapeut, realizatoarea emisiunii ”Povești de poveste” de la Dotto TV, dar și inițiatoarea proiectului Arhitectura Sinelui, fondatoarea Academiei Sinelui, dedicată explorării identității, emoțiilor și echilibrului interior. Chiar așa, prin strădania sa, ne (re)aduce la viață cetatea, pentru că reușește să ne prezinte oameni al căror mesaj se așterne asupra noastră ca polenul unor flori minunate pe care mai apoi, noi, cei prezenți la conferințele organizate de dumneaei, îl presărăm asupra celor întâlniți pe cale, înmiresmând și luminând orașul.

Astăzi este prăznuirea Tăierii capului Sfântului Proroc, Înainte mergător și Botezător Ioan. Întrucât jurnaliștii nu au ratat niciun prilej de sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului fără să întrebe dacă se spune sau nu se spune ”La Mulți Ani”, vă spun de pe acum că eu, astăzi, am să spun ”La Mulți Ani” tuturor celor care poartă numele Sfântului Proroc Ioan. De ce anume?! Pentru că momentul în care se naște în Cer un sfânt este cel al plecării de aici. Unii au plecat cu capul tăiat, alții de lungimea zilelor, alții au plecat martirizați în tot felul, dar nașterea în Cer este numai și numai după ce s-a încheiat socoteala pe acest pământ.

Un băiețel de 4, 5 ani, s-a strecurat cu delicatețe printre frați, surori și veri, mame, tați, bunici, mătuși și unchi, ajungând în fața tuturor celor care ascultau predica ”Vindecării slugii sutașului”. Da, s-a întâmplat în Biserica Sfântul Nicolae din Băneasa, București. Micul mare suflet s-a oprit cuminte în fața părintelui Marius Moșteanu, care ne povestea despre noi, despre Iisus și despre vindecare prin credință, îngăduință, acceptare, iubire. Un băiețel stând drept ca o lumânare aprinsă de lumina vie a dorinței de a asculta o poveste rostită de un bunic mi-a părut copilul din părintele Marius, privind fascinat, bucuros în tainică tăcere, la cel ce a devenit. 

Cad frunzele. Toamna, toată toamna, cad frunzele, încă mai cad și acum, numai că nu mai cad din alea… puternice. Mintea mea, așa, mai comodă, trebuie să mă spovedesc, spune:

– Măi, dar bate vântul, cum am dat frunzele într-o parte, vin altele!

– Da, spune soția, ai spus bine, vin altele dar nu mai sunt astea jos! Hai să le luăm pe astea, că vin altele!