Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Text transcris și adaptat după înregistrarea audio a predicii părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța

”Învățătorule, ce să fac să moștenesc viața cea veșnică?”

Cred că este o întrebare care stăruie și în mintea fiecărui creștin, dar este o întrebare la care trebuie să fim foarte atenți cum a răspuns Mântuitorul.

Ne spune Sfântul Evanghelist Luca: ”Într-o zi a venit la Iisus un om oarecare și L-a întrebat:

– Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața cea veșnică?

Și atunci, Iisus l-a întrebat:

– De ce îmi spui bun? Bun este unul singur, Dumnezeu. Ai citit poruncile. Să nu desfrânezi, să nu furi, să nu faci mărturie mincinoasă și să respecți pe tatăl tău și pe mama ta.

Și el I-a răspuns:

– Dar pe toate acestea le-am făcut din tinerețile mele!

Și Mântuitorul i-a spus:

– Un singur lucru îți lipsește. Vinde tot! Împarte săracilor și vei avea comoară în Cer și vino și urmează-Mi Mie!

Și se spune că s-a întristat omul acela, pentru că era bogat foarte. Și Mântuitorul, adresându-se celor de lângă El, a spus:

– O, cât de greu va intra un bogat în Împărăția Cerurilor, pentru că mai lesne este cămilei să intre prin urechile acului decât unui bogat să intre în Împărăția Cerurilor!

Și cei care erau în preajmă L-au întrebat zicând:

– Atunci, cine poate să se mântuiască?

Și Mântuitorul le-a răspuns:

– Aceasta este cu neputință la oameni și este cu putință la Dumnezeu.”

Foarte optimist este acest final, că ne străduim, deși știm că nu avem cum să ajungem la nivelul de a ne mântui dacă nu pune Dumnezeu imediat mâna pe noi, ca să ne ridice. ”Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”. Dar, de-a lungul anilor ne-am propus să vorbim despre bogăție și sărăcie așezate așa, într-un balans, să vorbim despre tânărul bogat, să vorbim despre păzirea poruncilor și întotdeauna parcă rămânea ceva să mai spunem. Rămânea să mai înțelegem ceva.

Și astăzi înțelegem ceva, trebuie să marcăm, totuși, faptul că este, cel puțin în ultimii 28 de ani, prima duminică în care, deși este frig afară, nu a mers centrala. Nu aș fi crezut, personal, că vom putea face față, dar eu acum mă simt foarte, foarte bine și îi rog să mă ierte pe cei care au îndurat frigul, dar eu aproape că m-am simțit vinovat când zâmbeam cu atâta nonșalanță și vroiam să vă îmbrățișez pe cei pe care vă vedeam ceva mai zgribuliți dar numai atât puteam să fac, să vă zâmbesc, eu chiar m-am simțit deosebit de bine, astăzi! Înseamnă că trebuie să înțelegem că dacă mintea este puțin mai sus, cu siguranță că ajungem să moștenim și Împărăția Cerurilor, dacă Dumnezeu ne îngăduie.

Acum 17 ani, de exemplu, am învățat o altă lecție, pentru că așa s-a întâmplat ca duminica aceasta să cadă fix după Sfânta Ecaterina, care a fost sâmbătă. Acum 17 ani ieșeam prima dată din țară și am slujit la Paris și toată noaptea dintre sâmbătă, 25 noiembrie și duminică mi-am petrecut-o cu mintea și cu pixul în hărți. Nu era GPS-ul, atunci, nu era Waze-ul, ar fi fost mai simplu acum, dar experiența mea unde era? Și vreo trei ceasuri m-am străduit, vă imaginați, nu că eram prima dată în Paris, eram prima dată plecat din țară! Și mi-am făcut temele și după vreo trei ceasuri, gata, mergem! Dar mi-am luat și o marjă de rezervă! Și am plecat noi și am ajuns la ora 7, vă imaginați, dimineață deja eram în fața bisericii, am fost primii care am intrat în biserică și a fost pentru mine ceva care îmi va rămâne în memorie, măcar cum rămâne ziua de astăzi fără căldură, peste următorii 17 ani.

M-au lăsat să le spun câteva cuvinte, erau vreo 400 de români adunați, erau și pe stradă, era ceva fantastic! Erau oameni care mi-au dat de înțeles că România nu este numai cea din țară, oriunde se află un român este toată România cu el. Și mi-aduc aminte că la sfârșitul slujbei, după ce s-a încheiat totul, părintele avea o listă și spunea:

– Cine are o bormașină?

– Cine mai are niște var?

Și se adunau doi câte doi, trei câte trei.

– Cine are vreun văr prin țară care e zugrav? Dați alarma că ne trebuie cinci zugravi pentru o lucrare.

Așa se adunau oamenii și își plănuiau lucrurile! Și la cuvântarea pe care am ținut-o eu, atunci, printre altele, le-am spus că niciodată nu știm cât bine avem la dispoziție:

– Uite, de exemplu, eu, dacă eram acasă, plecam dimineață la biserică, fără să mă uit pe hărți, fără să cercetez cine știe ce itinerarii și ajungeam, spovedeam, îmi făceam slujba și totul era în regulă. Niciodată nu m-am gândit că înainte de o slujbă trebuie să îmi pregătesc temele, câteva ore și după aia să mă trezesc cu noaptea-n cap, să-mi exersez bruma mea de franceză și să am pretenția să mă înțeleagă cei cu care vorbeam, deși eu vorbeam ca la școală, ori în Paris nu se vorbește ca la școală, în niciun caz! Mă străduiam să vorbesc gramatical și în toate timpurile (verbelor) și cu ”si conditionnel”, să le pun în practică și când am vrut să spun despre o stație de metrou, Montreuil, s-a uitat omul așa, la mine, de am crezut că nu am spus bine și într-adevăr, a pronunțat diferit: ”Mantrai” în loc de ”Montreoi”. N-am știut că se pronunță într-un fel, dar mi-a rămas de atunci în minte că foarte multe lucruri pe care le facem cu ușurință nu ne dăm seama de ce le facem cu ușurință; pentru că le facem în fiecare zi sau în fiecare săptămână. Dar, când Dumnezeu ne așează lucrurile să facem ceva deosebit, atunci ne dăm seama că de fapt, noi știm să facem multe dar nu suntem conștienți de cât de multe facem.

Ei, bine, iată că am ajuns la subiect. Zece porunci dintre care Mântuitorul citează patru, înaintea celui care vroia să ajungă în Împărăție, poate că sunt împlinite de către noi, dar acum avem o întrebare profundă și intimă:

– La ce ne folosește împlinirea poruncilor?

Iată că celui care a venit astăzi să întrebe cum să facă să intre în Împărăția Cerurilor nu i-a folosit la nimic, deși împlinise poruncile și el. Probabil avea în fiecare zi câte o bifă la fiecare poruncă:

– Pe asta am făcut-o, pe asta o fac mâine, pe asta am făcut-o alaltăieri.

Și era omul cu tabelul după el și bifa. Probabil că dădea și cu cărămida în piept:

– Nu sunt desfrânat, n-am furat…

Și când i-a spus ”un singur lucru trebuie”, să nu credeți că se adăuga lucrul acela. Nu se adăuga, era esența fiecărei porunci în parte: ”Vinde toate ale tale și împarte săracilor și vei avea comoară în Cer”. Cum adică ”vinde-le pe toate”? Este vorba despre atașamente. Scapă de atașamente, ca să fii tu. Nu ești tu, tu ești contabilul, atunci când bifezi un program! Tu ești judecătorul, atunci când spui ”Aș fi făcut mai bine, dar n-a meritat cutare”! Tu ești cel care te așezi și spui că ești tu, dar nu ești tu, ești atașat de ceva, atașat de bunuri sau atașat de idei!

Dacă ești atașat de bunuri sau de idei, n-o să poți intra în Împărăția Cerurilor. De ce? Pentru că Împărăția Cerurilor este în tine. Care tine? Acel tine care nu mai are atașamente, care este prin sine. Cel care împlinește poruncile, trebuie să le împlinească el, nu să le împlinească în calitate de contabil sau de judecător, așa cum am spus și nu poate să le împlinească el, dacă nu se detașează de tot ceea ce a acumulat. Ați văzut că și la un mesaj, când aveți o creație proprie, un mail, scrieți acolo frumos, dar dacă nu este o creație proprie, la sfârșit vă cere ca atașamentul acela să fie trimis sau nu. Asta înseamnă că e ceva străin, orice atașament este ceva străin. Atașamentul era, în cazul de față, bogăția, dar să știți că atașament poate să fie și sărăcia, la fel de păguboasă, după cum poate să fie și la fel de virtuoasă! Nu prin sine un atașament înseamnă ceva, ci pur și simplu prin modul în care știm să folosim aceste atașamente. De exemplu, un om sărac cârtitor nu cred că poate să fie mai presus de un bogat nemilostiv. Un sărac smerit și asumat cred că poate să fie egalul unui bogat milostiv care știe cât, când, ce și cui să lase din averea lui.

Astăzi, Mântuitorul ne spune foarte tranșant: ”Vinde tot și împarte săracilor”. Dacă omul acela, despre care Evanghelia ne spune ”oarecare”, în altă Evanghelie se spune ”un om bogat”, dacă omul acela a cerut să intre în Împărăția Cerurilor, chiar că aproape este de neînțeles de ce nu a acceptat și un preț. Unul poate intra în Împărăția Cerurilor cu un preț mai mare, altul cu un preț mai mic, după cum vă duceți la stadion, unii la lojă, alții la peluză, fiecare lasă ce are! Dacă omul acela era plin, dăm la o parte bogăția, să spunem că dacă lăsăm bogăția să discutăm despre ea, cu siguranță că la un moment dat ni se pare că ”nu sunt eu cât acesta, n-am eu atâta cât să mă consider bogat”, nimeni nu se consideră bogat pe fața pământului, dacă vorbim despre el, spune că el nu e bogat pentru că e unul mai bogat decât el. Dar lăsăm bogăția materială și să luăm cumva bagajul cultural, cutumele! Pe acestea ne poruncește Mântuitorul să le lăsăm deoparte! Să lăsăm deoparte tot ceea ce ne poate trage în jos! De exemplu, orice tradiție pe care începem să o facem de dragul tradiției, orice lucru pe care îl facem numai la suprafață devine un bagaj, nu mai devine o cultură din mintea noastră, cultura trebuie să fie tot ceea ce uităm după ce am învățat, ce a rămas după ce am uitat tot ce am învățat, asta e cultura! Înseamnă că un om cu adevărat cultural nu este un om plin de bagaje. Cultura nu înseamnă bagaje, cultura nu înseamnă biblioteci, înseamnă ce a rămas după ce ai citit fiecare carte din bibliotecile pe care le-ai citit. Și atunci nu mai devin atașamente, sunt ale tale! Mântuitorul îl vroia pe om, pe el, nu cu ce avea pe lângă el, pentru că și în lumea de dincolo la fel trecem. Dacă tu ai vrut să dobândești Împărăția Cerurilor, nu îți dai seama că trebuie să mergi de unul singur? Tu și cu tine! Dar dacă tu ai tot felul de bagaje după tine, normal că nu ai cum să ajungi în Împărăția Cerurilor.

”Ce să fac să moștenesc viața cea veșnică?” Să știți că această întrebare ne este adresată și nouă. Și nu ne-o adresează altcineva, putem să o exersăm noi, măcar în seara aceasta, nu vă cer mai mult de o jumătate de zi să vă gândiți la lucrul acesta. Dacă ar fi să dau ceva în schimb pentru Împărăția Cerurilor, ce aș putea să dau eu în schimb? Să ne gândim fiecare. Avem un atașament prin faptul că ținem la ceva, că ținem la o idee de care nu putem să fim siguri că ne ajută într-un fel sau într-altul să facem lucruri minunate. De exemplu, a ține la un mod de a-ți educa copiii sau nepoții sau pe altcineva este un bagaj. Orice patimă pe care o punem într-un lucru că se face numai așa este un bagaj. Vă imaginați un bucătar care va face toată viața lui, numai așa, plăcinta cu mere numai cu scorțișoară! Nu ar putea să progreseze, ori Mântuitorul nu vrea să rămânem plafonați, să facem rețeta altuia! Știți că au scris istorie numai oamenii care nu au fost acceptați de istorie de la început!

Vă vorbeam la început despre Paris. Păi, în 1900 când s-a înălțat Turnul Eiffel, toată lumea a crezut că este un monstru:

– Ne-a stricat orașul! Gustave ăsta ne-a făcut să intrăm într-o hartă a urâtului!

Și acum, Turnul Eiffel este cel mai vizitat monument din Paris. Așa este cu fiecare dintre noi. Știți ce fel de om poate să schimbe lumea? Omul pe care lumea nu l-a schimbat! Cum poate să te schimbe lumea? Forțându-te să faci ce vrea ea! Dacă nu vom reuși să ieșim din aceste atașamente educaționale, sociale, politice, nu putem să mergem mai departe. Am sta două mii de ani:

– Ia să vedem, măi, ce-a făcut ăsta, aici? Păi, a cerut asta. Desfrânarea, nu, astea le-a făcut din pruncie…

– Păi și tot ce am acumulat eu trebuie să dau ca preț pentru asta?

Da, pentru că trebuie să dai ca să mergi mai departe. De exemplu, am fost o dată, o singură dată am fost, în Dubai, la un safari și când am ajuns, au plecat de pe șosea mașinile aliniate una după alta și când au intrat pe nisip, primul lucru pe care l-au făcut a fost să ne scoată afară și au scos niște iatagane, așa, și am spus:

– Hait, până aici ne-a fost!

Și s-au dus spre roți, că nu aveau șurubelnițe oamenii, și au dezumflat cauciucurile până la jumătate. De ce? Pentru că erau prea pline cu aer pentru nisip și nu ar fi putut să înainteze. Așa suntem și noi, prea plini de aer sau de părerea că nu ar fi aer, tot de aer suntem plini și nu putem să înaintăm prin nisip, viața asta este un deșert și dacă vrem într-adevăr să înaintăm, trebuie să facem un efort de a înțelege care sunt protocoalele. Protocolul este de a goli mai întâi, ca să poți să mergi mai departe. Cred că astăzi, Mântuitorul nouă ne spune ”Vinde toate ale tale și împarte-le săracilor și vei avea comoară în Cer și vino și urmează-Mi Mie”.

– Și unde vom ajunge?, se întreabă cârcotașii de serviciu. O să ajungem acolo unde vrem să ajungem. Când facem ceea ce trebuie, ajungem unde trebuie. O să ajungem în Împărăția Cerurilor pentru că Împărăția Cerurilor nu este departe, este în noi! Din păcate, însă, noi am fost educați să o căutăm în altă parte, să o căutăm în zone care să ni se pară că sunt într-un anumit fel. Nu, astăzi, Mântuitorul l-a îndreptat pe cel care a vrut să intre în Împărăție l-a îndreptat spre sine:

– Vezi că ai prea mult și grijile alea pentru multul pe care îl ai nu te lasă să vezi că de fapt, Împărăția este în tine.

Nu a spus Mântuitorul ”Împărăția Cerurilor este în voi”? Dacă am fi în stare să auzim lucrul acesta, am fi ca îngerul acela care tot timpul suflă într-o cenușă până când dă la o parte cenușa să găsească jarul. Jarul din noi, focul din noi este Împărăția Cerurilor, care, însă, nefiind experimentată, este acoperită de cenușă. Încet, încet, s-a făcut un strat, două, trei, ni se pare că avem posibilitate să zburăm, avem una, avem alta, dar astăzi când Mântuitorul a spus ”vinde tot”, știți ce ar fi putut să însemne pentru omul acela? Să se întoarcă în el și să sufle, să sufle cenușa! Tot ceea ce nouă ni se pare că ar fi valoros nu este decât o cenușă pe care dacă o suflăm ca să ajungem la esență, Împărăția Cerurilor este în noi! Ce era să spună:

– Măi nebunule, ce cauți în afară? Ce Împărăție vrei să îți fac?!

Și l-a luat încet, încet:

– Păzește poruncile! Da, adică ai construit în tine, ai sufletul tău care a făcut ceva, numai că ai respectat poruncile dar nu le-ai respectat cu sufletul tău, le-ai respectat trăgând de bagaje, trăgând de colo, colo și sub povara bagajelor pe care le-ai cărat, focul acela a rămas din ce în ce mai mic și s-a transformat într-un jar foarte, foarte mărunt și cenușa deja l-a acaparat. Suflați în cenușa focului care a fost odinioară, focul care v-a ajutat să împliniți poruncile, să fiți copii cuminți, să respectați pe părinții voștri, cum vine porunca a cincea din Decalog, este un foc pe care, din păcate, l-am sufocat cu tot ceea ce înseamnă grijă, luând idei de colo, de colo, așezând tot felul de notițe în capul nostru, fără ca acele idei să scoată din noi ceea ce avem noi! De exemplu, dacă citiți o carte și, nu știu dacă mai sunt acum dispuși oamenii, să se mai întâlnească și să mai discute despre ce carte au citit, veți constata că ceea ce ați citit dumneavoastră și ați fost foarte entuziasmați, prietenii sau colegii or să spună că i-a lăsat rece pasajul respectiv și ei au citit alte lucruri în aceleași cuvinte care pentru tine au însemnat altceva. Ce înseamnă asta? Fiecare carte este valoroasă pentru ceea ce scoate din fiecare. Niciodată să nu credeți că dacă un prieten de-al dumneavoastră, citind o carte, vă scoate altă idee, nu este valoroasă. Este foarte valoroasă pentru el, dar nu încercați să luați ideile lui și să i le puneți pe ale dumneavoastră:

– Bă, de fapt, ăsta așa a vrut să facă!

Nu, pentru că fiecare om, fiecare lucrare scrisă este una care trebuie să scoată din el, altfel știți ce facem? Devenim bibliotecile acelea despre care v-am mai spus, cu colecții de cărți frumoase, cartonate, așezate pe culori, pe enciclopedii, care însă, dacă te apropii de ele, nu au folia protectoare ruptă după 15 ani de la achiziționare! Sunt biblioteci seci! Dar din păcate, bibliotecile acelea sunt cărate în spate de omul care spune:

– De abia aștept să ies la pensie, să citesc!

Nu o să citești, îți trebuie antrenament în toate! Alții spun:

– Astea-s pentru nepoții mei!

Nepoții tăi trebuie să știi că au în bagaj ceea ce ai tu în cap! Dacă tu nu ai în cap biblioteca asta pe care ai dat atâția bani și te-ai străduit ca în fiecare săptămână să nu pierzi vreun număr, că, vezi Doamne, coperțile aveau niște numere, pentru că ele au rămas doar numerele de pe coperți, atât, măcar aceste cărți ar fi trebuit să fie în capul tău și nepotul tău avea în capul lui ceea ce ai și tu în capul tău! Asta înseamnă să vinzi tot și să dai săracilor! Să dai la o parte coperțile cărții și să îți asumi tot ceea ce interiorul cărților poate scoate din tine și atunci ai scăpat de bagaj. Dacă cineva mi-ar spune că s-a pierdut Scriptura și nu mai pot citi absolut nimic, niciodată, din Scriptură, vă spun că aș fi mulțumit cu ceea ce a scos Scriptura din mine până acum! Asta înseamnă să scăpăm de bagaje! Știu că sună puțin ciudat pentru dumneavoastră. Ați scăpat de bagajul unei cărți atunci când nu trebuie să vă mai duceți la ea să citați din ea într-un anumit fel. Atunci ați scăpat de bagajul cultural pe care, din păcate, îl țineți cu mare preț și dacă cineva vă întreabă ceva, argumentați de acolo. Nu argumentați de acolo! Pentru că argumentele sunt valabile pentru cei care le-au scris, pentru noi cei care am citit, trebuie să fie valabil ceea ce a scos din noi acel mesaj!

Măcar în drum spre casă, să nu uitați un lucru, Împărăția Cerurilor este în noi, este în pacea pe care o aducem în casă, este în bucuria de a constata că dintr-un raft de bibliotecă, acele cărți au rămas în suflet și puteți să le dați cuiva, să le mai citească și alții, nu le mai păstrați! Ele sunt importante pentru ceea ce au scos din dumneavoastră și au lăsat acolo! Asta înseamnă să mergi după Hristos după ce dai tot, ”Vinde tot, împarte săracilor, o să ai comoară în Cer, adică în cap, și vino și urmează-Mi Mie”!

Urmarea lui Hristos înseamnă fără bagaje de mână, înseamnă tot ceea ce ai în cap. Atunci când se întâmplă ceva în avion, primul lucru de care stewardesele trebuie să aibă grijă este să anunțe, să le aducă aminte pasagerilor că vor pleca din avion fără niciun bagaj. Sunteți pregătiți pentru asta? Da, în caz de pericol, nu luați bagajele! Asta ne cere Hristos, astăzi! De ce luați bagajele? Trebuie să supraviețuiți cu ceea ce aveți în cap, toate amintirile pe care le aveți, cu toate emoțiile și trăirile. Asta înseamnă că deja coborâm de la 12.000 de metri și ajungem cu toată încărcătura pe care am avut-o în conștiința că după un drum în care ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că niciodată nu știi când ești în aer, dacă mai cobori pe pământ, atunci îți dai seama că ai înțeles ceva. Toată Dogmatica și toată credința ortodoxă lasă bagajul deoparte și întreabă-te dacă poți trăi așa și dacă vă spune cineva, așa, foarte bine șlefuit, că nu poți trăi, contraziceți-l! Poți trăi cu foarte puține lucruri. Ce ar fi însemnat să fii înconjurat de bagaje, dar pe fundul oceanului?

Noi suntem astăzi chemați să lăsăm bagajele, ca să putem să Îl urmăm pe Hristos. Să lăsăm bagajele pentru că ele ne țin pe loc, nu pot să ne introducă gândul în noi, acolo unde găsim Împărăția Cerurilor. Așadar, mergeți cu Împărăția Cerurilor din voi spre case, acolo veți găsi Împărăția Cerurilor din casă și fiecare dintre cei pe care îi găsiți în casă are Împărăția în el! Acolo trebuie să găsim și acolo este răspunsul la întrebarea ”Ce să fac să moștenesc viața veșnică?”. Să mă duc acasă liniștit în sufletul meu și în casa în care mă așteaptă alte Împărății ale Cerurilor.

Înregistrarea audio a predicii părintelui Marius este pe https://www.youtube.com/watch?v=VdobjTtIHqk, cu mulțumiri pentru autoarea înregistrării, Veronica Cristina Radu.