Invitație la spectacolul vieții!

Noi, cei care suntem atât de amestecați cu grijile, atât de agitați și atât de programați pentru fiecare secundă, primim, astăzi, un cuvânt excepțional:

– Lăsați totul deoparte, viața este altceva decât ați crezut până acum!

În această perioadă de așteptare a sărbătorilor, în această perioadă în care ne străduim să ne pregătim pentru Nașterea Domnului, Mântuitorul ne dăruiește, prin Sfinții Părinți, o pildă extraordinară, ”Pilda celor invitați la cină”. Aceasta este pilda care întotdeauna ni se citește cu două duminici înainte de Crăciun, dar este una pe care până acum, eu personal am abordat-o, în cei 29 de ani de preoție, cu totul diferit de ceea ce vreau să vă spun astăzi.

M-am ocupat de fiecare categorie dintre cei invitați, că unul și-a luat țarină, altul și-a luat perechi de boi, altul și-a luat soție, fiind scuze pentru faptul că nu au venit, dar niciodată nu v-am vorbit despre faptul că invitația aceasta este invitația pe care noi o primim în fiecare dimineață, să participăm la spectacolul vieții. Când mi-a venit mie gândul acesta? Eu mă pregătesc de multă vreme! Pot să vă spun că de când am plecat la Seminar, acum 42 de ani, tot mă gândesc că voi găsi, până la urmă, o explicație și pentru această pildă, a mea personală și să v-o spun și dumneavoastră! Dar astăzi de dimineață, mi-am permis să mă trezesc la ora 4 fără un minut, cu un minut înainte de a mă suna telefonul, care de altfel nu mai sună de multă vreme la ora fixată pentru alarmă! L-am oprit și mi-am spus:

– Da! Mă cheamă Dumnezeu la o nouă zi! Mă invită și eu nu cumva să mă dau deoparte, să mai apăs cinci minute, să mai zăbovesc sau să mai fac altceva!

Am și plecat! M-am și ridicat din pat! Vin la spectacolul vieții! Și aici, la spectacolul vieții, în biserică, mulțimea de oameni care mă aștepta a primit, din partea mea, din cina la care îi invitasem! Nimeni nu s-a dat la o parte! De ce?! Pentru că nu m-am dat eu la o parte!

V-am invitat întotdeauna să vă încarc bateriile. Știu că e un termen tehnic pe care îl folosesc, îl cunoașteți, dar este de un realism extraordinar! Dar nu pot fi încărcate, dacă nu ai din ce să le încarci. Mă pregătesc tot timpul să am de dat. De unde credeți că am de dat?! Iau cu împrumut de la dumneavoastră și vă dau înzecit și de la dumneavoastră primesc încă o dată de o mie de ori și dau altora și se creează un perpetuum mobile de care noi am învățat că nu există! Energetic există! Atunci când câmpul acesta de binecuvântare începe să funcționeze, există un perpetuum mobile. Se mișcă tot timpul. De ce?! Pentru că îl mișcă Dumnezeu. Astăzi, pentru cei care m-au așteptat la spovedit, mă mișcase Dumnezeu înainte și am venit aici întâi să îmi fac eu rânduiala mea, Proscomidia și apoi am avut de dat.

Ei bine, astăzi vreau să vă vorbesc despre întâlnirea noastră cu miracolul vieții. Dumnezeu a făcut cină mare!

Se spune că un oarecare a făcut cină mare. Și la ceasul cinei a trimis pe Fiul Său, pe slujitorul Său, să cheme la cină. A spus:

– Toate sunt gata!

Și, așa cum spune evanghelistul Luca, ”de parcă toți au fost înțeleși”, unul a spus că și-a luat pământ, altul și-a luat perechi de boi, altul și-a luat soție și toți s-au scuzat că nu pot să ajungă. Acestea sunt categoriile de oameni pe care Dumnezeu le cheamă. Dar, după ce a constatat că nu vine niciunul, cel care făcuse cină nu s-a mulțumit și a spus:

– Duceți-vă și adunați din piețe și din târguri pe toți, ca să vină la mine!

Și după ce s-au adunat, au spus:

– Stăpâne, i-am adunat pe toți, dar mai este loc!

Și atunci a spus:

– Mergeți la colțuri și garduri, luați toți neputincioșii și ologii și aduceți-i la mine, căci cei care au fost invitați, dintre ei nu va gusta nimeni cina mea!

M-am gândit care este proporția între cei chemați și cei care au beneficiat de cină și nu aș fi putut să vin în fața dumneavoastră să vă dau o explicație, dacă nu m-ar fi ajutat Maica Tereza, care a spus că în lume este foamete nu pentru că nu avem pâine pentru săraci, ci nu avem cu ce să îi săturăm pe cei bogați! Cele trei, patru categorii invitate erau cei bogați, care aveau de toate! După care vedem noi că sunt chemați atâția, în două serii, prima serie a fost după ce slujitorii s-au dus în târguri și pe străzi și nu s-a umplut sala de masă, după care au mers la colțuri și la garduri, adică:

– Uitați-vă și la cei la care nu se uită nimeni și aduceți-i la mine, căci din cina aceasta nu va mai gusta nimeni dintre cei care au fost invitați!

Asta înseamnă că ponderea celor care au fost chemați și pe care nu îi mai numim în niciun fel este exact cum este astăzi în economia mondială: puțini au cel mai mult de cheltuit și la cheremul lor și foarte mulți au cel mai puțin și de fiecare dată nu le ajunge din economia mondială. Nu le ajunge pentru că nu există să se împartă la atâția! Celorlalți însă nu le ajunge pentru că întotdeauna cel care are o afacere de 100 de milioane de dolari, vă imaginați că vrea să mai aibă încă una cu cel puțin 200! Nu o să le ajungă niciodată! Cel care însă e la colțuri și la garduri se mulțumește cu tot ce primește și dacă astăzi mănâncă, bine, dacă nu, iarăși bine, știe că Dumnezeu a fost în Ținutul Carantaniei, 42 de zile, și ca om, nu numai ca Dumnezeu și nu a murit de foame și să știți că asta îi ține într-o anumită stare de moralitate pe cei care nu au și știu că pot să rabde și atunci rabdă! Nu este în fișa postului meu să vă spun până când rabdă, dar eu vreau să vă mai spun un lucru. Toate aceste socoteli ale noastre de dimineață, că o să facem una, două, trei sau patru lucrări. Primim invitații și cei care ne trezim într-un palat, și cei care ne trezim într-un bordei, dar tot într-un singur pat, poate să fie poleit cu aur, dintr-un singur pat suntem chemați să ne trezim!

Am mai spus și altă dată și am câțiva cârcotași pe care iar vreau să îi încerc să nu mă lase în pace, despre cea mai mare pedeapsă pe care gândesc eu că ar da-o Dumnezeu unui om care și-a făcut zece case, ca să nu vorbim despre cazuri patologice care au 517 apartamente în zone rezidențiale din tot Bucureștiul. Ar putea Dumnezeu să le spună că în fiecare seară sunt așteptați să se odihnească, câte un timp, în fiecare pat din fiecare dormitor din fiecare locuință pe care o au. Gândiți-vă la asta! Nici cei care au două case nu se simt prea confortabil!

Dar, revenim la ale noastre. Primim toți această chemare la a participa la spectacolul vieții. Ce facem cu ea? Păi, mare lucru nu facem! Ni se pare că mai avem de făcut ceva, ni se pare că invitația aceasta poate să fie puțin amânată!

– Lasă că mai am timp.

Invitația este inclusiv asupra faptului că trebuie să ne întemeiem o familie! Invitația este inclusiv asupra faptului că vrem să ne mai terminăm o școală! Este o invitație! Invitația aceasta este însă una pe care trebuie să o onorăm! Onorarea a tot ceea ce înseamnă viață știți ce reprezintă pentru noi? Înseamnă bucuria de a constata că putem să răspundem. Nu ne cheamă altcineva decât Dumnezeu, care ne cheamă la viață și ne-a dat un an, ne-a dat doi, ne-a dat atât de mult și noi ce facem?! Noi amânăm, ne permitem să amânăm! De ce ne permitem să amânăm?! Pentru că nu realizăm că suntem chemați la spectacolul vieții care începe chiar dacă noi nu suntem în sală! De multe ori, să știți, spectacolul vieții a început într-o sală în care noi aveam bilete în rândul întâi și aici trebuie să fac o mică paranteză, când mă duc la un concert cu Tudor Gheorghe, întotdeauna constată că sunt cinci, șase locuri goale pe rândul întâi și spune:

– Da, nu le mai dau invitații! Sunt cei de la Primărie, niciodată nu ne-au onorat!

Am citat din clasici în viață. Locurile acelea goale cumpărate cu bani mulți de alții, adică achitate de Dumnezeu și de jertfa Fiului Său, sunt acum locuri goale în tot ceea ce înseamnă spectacolul vieții care se desfășoară frumos. Noi ce facem acum? Hai să traducem pentru zilele noastre! Ne pregătim de Crăciun, dar de ce nu înțelegem un lucru? Cei care ne apucăm de gospodărie, să facem, să dregem, uităm că spectacolul nu este la Crăciun, ci este în fiecare zi! Ce ne facem când constatăm lucrul acesta? Măcar să ne oprim!

”- Stai, nebune, că în noaptea aceasta se va lua sufletul tău și toate ale tale ale cui vor fi?”

Poate cineva dintre dumneavoastră să îmi garanteze că va fi de Crăciun într-un loc sau într-altul?! Nimeni din biserică! Eu unul, personal, nu pot să spun! Da, dacă îmi îngăduie Dumnezeu să mai particip la spectacolul vieții, voi fi aici, dar nu pot să vă garantez! Și atunci, dacă nu vă pot garanta, de ce să nu trăim frumos?! De ce să nu considerăm că fiecare deșteptare de dimineață este, pentru noi, o invitație la spectacolul vieții?!

Se desfășoară un spectacol al vieții pe care din păcate nu îl cunoaștem pentru că nici măcar nu am avut curiozitatea să intrăm în sala de spectacol a vieții. Și știți unde e? În libertatea noastră! Nu este în cutume, nu este în zone în care răspundem că facem un lucru pentru că așa se face. Spectacolul vieții se desfășoară!

Opriți-vă puțin și întrebați-vă dacă una din zilele care urmează puteți să v-o permiteți ca să înțelegeți ceea ce vă spun eu. Să spunem că poate e mult dar măcar un ceas dintr-una din zilele până la Crăciun, treziți-vă când a trimis Dumnezeu un deșteptător! Poate că de multe ori, deșteptătorul pe care Dumnezeu îl trimite este numit insomnie, țineți minte și asta! Poate că deșteptătorul este depresie sau anxietate!

Cu insomnia am mai rezolvat-o dar să vă mai aduc aminte despre ceea ce a mărturisit Papa Ioan Paul al II-lea. Când avea insomnie după ce a fost ales Suveran Pontif, s-a dus la înaintașul lui, care i-a spus:

– Da, și eu am avut aceeași problemă și m-am dus la înaintașul meu, care mi-a spus că el nu a avut la cine să se ducă. Papa Ioan XXIII mi-a spus că s-a rugat la Dumnezeu foarte mult și după ce s-a rugat, i-a trimis Dumnezeu un răspuns, într-o noapte, o noapte în care el se perpelea. I-a spus:

– Giovanni, pentru ce te consideri tu atât de important?!

Asta este insomnia! Nu ne lasă să dormim faptul că noi ne considerăm importanți! Să facem pacea mondială! Să facem tot ceea ce credem noi că nu a putut să facă vecinul! Să facem noi tot ceea ce credem noi că nu a putut să facă altcineva! Mai putem să numim asta insomnie?!

Să trecem la depresie. Ce numim noi depresie? Din punct de vedere neuronal, atunci când creierul nostru constată că noi avem hiperactivate niște circuite în neocortex, în occipital, parietal stânga, dreapta, totul este… flacără! Știți ce face creierul nostru care este făcut să supraviețuiască? Spune:

– Ia-i curentul că ăsta face numai prostii!

Să mai numim asta depresie, când este aliatul nostru numărul unu?! Hai să fim puțin serioși! Adică, pe noi ne ajută construcția noastră și noi luăm două hapuri la patru ore, hap, hap, hap, hap, și mergem mai departe! Până la ce??? La burn  out! Ne-am prăjit! Unii ne-am prăjit și nu știm! După cum bine știți, unii mor la 35 de ani și sunt îngropați la 85!

Anxietate: starea omului pe gânduri:

– Hmmm, ce-oi face eu, mâine? Nu mai e nimic de capul meu! Acum zece ani făceam cutare, acum 15 ani cutare…

Și cazi, așa, într-o stare de nu mai poți să corectezi nimic, ceea ce neurologii consideră că este vorba despre anticipație, în partea de neocortex unde se hiperactivează zona de visare, unde este un blocaj, dacă tu visezi tot timpul și nu știi să îți updatezi visele și nu știi să spui:

– Măi, stai așa că dacă nu ți-a ieșit una, nu ți-a ieșit alta, nu ți-a ieșit un an, doi, trei, înseamnă că nu e bine, hai să o luăm de la capăt, să o luăm încet!

Chiar îmi aduc aminte de cineva care mă chema în fiecare an, la început de an universitar, să facem rugăciunile de început de an și după șase, șapte ani mi-am dat seama:

– Măi, dar ce Facultate face ăsta, că și Medicină dacă făcea, până acum mă anunța măcar că dă la rezidențiat! E ceva în neregulă!

Și m-am dus în continuare și abia în al zecelea an a îndrăznit să îmi spună:

– Părinte, nu te supăra, am văzut că facem rugăciunea asta că ne cheamă mama și o facem neapărat la 1 octombrie dar nu ai una și pentru sfârșit de Facultate? Că am început acum zece ani dar nu am terminat-o.

Așa se întâmplă în neocortexul nostru, atunci când visările noastre merg dar nu au o finalitate și atunci, ce face creierașul nostru care este făcut pentru supraviețuire? Nu e făcut numai pentru performanță, să știți, că pentru performanță trebuie antrenat, o să vă spun imediat despre ce este vorba! Creierul spune:

– Stop! Ăsta a început să viseze cai verzi pe pereți!

Ți-a spus ”Stop” dar dacă te duci la un neurolog sau la un psihiatru, spune:

– Anxietate! Rețetă!

Și îți dă 15 pastile de trei ori pe zi, le-ai luat, chipurile ai scăpat, dar burn out-ul e pe tine! Nu te apucă sezonul următor că asta este!

V-am dat exemplele acestea ca să înțelegeți că, de fapt, noi suntem dependenți de niște definiții. De exemplu, dacă în zilele noastre, cineva vrea să se ducă la psiholog, care chiar își are rostul lui, Doamne ferește, nu îi mănânc eu pâinea, nu o mănâncă nici el pe a mea, nu este o problemă, chiar mă bucur, pentru că încăpem toți pe o bucată!

A venit o doamnă la psiholog, au făcut niște ședințe și după câteva săptămâni, psihologul a spus:

– Doamnă, nu vă supărați! Până acum am lucrat cu conștientul. Să știți că de săptămâna viitoare trebuie să începem să lucrăm cu inconștientul.

– A! Nu vine bărbatul meu niciodată!

Altă dată s-a dus la psiholog un pacient și la un moment dat, psihologul l-a întrebat:

– Dar pentru ce ați venit?!

– Domnule, să știți că eu personal nu am nimic, chiar nu am nicio problemă, sunt împăcat cu toată lumea, dar, știți, m-a trimis dintre rude…

Atunci, psihologul a pus mâna pe caiet și a spus:

– Și de când aveți simptomele astea, că nu aveți nimic?!

Cam acolo a vrut să îl aducă! Acolo este spectacolul vieții, în caietul de notițe al psihologului, în spovedania duhovnicului, acolo este taina vieții! Când îți dai seama că stând la o coadă, tu ești un nemernic prin faptul că acolo chiar sunt probleme și pe tine te-a trezit din somn faptul că nu ai promovat nu știu ce examen și vezi că aici, oamenii vin conștienți că poate să fie ultima dată! Am avut și astăzi un caz când nu am putut să fac ceea ce am simțit, nu am putut să îi dau vestea că ne vedem pentru ultima dată, dar fiind conștient, m-am comportat ca și când ne vedem prima dată. Și atunci, de ce să nu vă încurajez eu, când știu că alții au alte probleme și că adevăratele probleme sunt pentru cei care nu știu, la bună vreme, să răspundă la invitația la Cina cea de Taină?! Nu știi azi, nu știi mâine și la un moment dat se instalează o boală așa-zis incurabilă pe care nu poate nimeni să ți-o prezinte ca pe un antrenament, ca pe un antrenor, pentru că am încercat și lucrul acesta, mi-a ieșit doar cu câțiva dar cu foarte puțini față de masa de oameni care se luptă, pentru că atunci când ajungem la diagnostice care înseamnă gradul III, gradul IV, deja este prea târziu. Prea târziu pentru ce? Nu e prea târziu pentru minunea vieții, e prea târziu pentru cineva care să spună:

– Nu e prea târziu!

Degeaba o spun eu din afară, am spus și altora, trebuie să avem grijă ca durerea să nu se instaleze, trebuie să facem înainte cu un pas! Când e pasul acesta? Este acum. Pasul acesta este acum, nu este mâine! Pasul pe care trebuie să îl facem înainte să se instaleze ceva grav este invitația și răspunsul la invitația la cină, invitația care este în fiecare zi la spectacolul vieții pe care noi o primim și ne batem joc de ea. Cum? Prin faptul că spunem că mai avem de făcut cutare, prin faptul că nu suntem atenți să ne vizităm cu cineva pentru că spunem că o să ne vedem de Crăciun, că… atunci o să stau! Vă spune cineva care acum patru ani, de Crăciun eram pe patul de spital! Dar mi-a dat Dumnezeu și atunci bucuria să spovedesc vreo șapte medici și încă nu am aflat cine au fost pentru că era în perioada aceea în care aveau măști, aveau tot felul de protecții și nu am vrut să împiedicăm protocolul. Dar să știți că și atunci am răspuns la invitația la cină, pentru că m-am rugat să slujesc. Și am slujit printr-o taină, a spovedaniei și a dezlegării. Înseamnă că pe la colțuri și pe la garduri, de pe pat de spital am reușit să ajung pentru că m-a chemat cel care mi-a dat invitația la cină!

Am primit o invitație! Știți ce trebuie să facem? Să nu mai amânăm! Amânăm prin faptul că intrăm prea mult în gospodărie, amânăm prin faptul că ne pregătim de Crăciun, pentru lucruri care acum ne stresează, pentru lucruri pe care acum le considerăm împotriva noastră și când ajungem de Crăciun, ajungem epuizați. Dacă Dumnezeu este atât de bun și vă dă o epuizare în zilele în care așa-zis sunteți liberi, să vă aduceți aminte că nu este epuizare, este un antrenament pe care Dumnezeu vi-l dă, este un soi de mângâiere:

– Măi nebunaticule, eu ți-am spus să te oprești la bună vreme! Uite, acum nu te duc la spital dar te țin, așa, într-o stare de inactivitate, ca să îți dai seama și tu că ai drămuit prost timpul.

Haideți să drămuim puțin timpul care este al nostru! Haideți să înțelegem puțin cum stau lucrurile! Dacă tot avem de gând să facem ceva frumos de Crăciun, vă propun să vă gândiți că de Crăciun puteți să fiți odihniți. Va fi ceva superb! Nu o să mai aveți insomnii, pentru că dacă vă propuneți ca până la Crăciun să faceți curat în 20 de case, o să aveți insomnii în fiecare seară. Nu mai știți unde ați pus instalația de spălat geamuri și vă treziți cu ochii mari și spuneți:

– Insomnie!

Nu, nu, vă spun eu:

”- Giovanni, de ce te consideri așa de important?!”

Nu pot fi spălate geamurile acelea și după Crăciun?! Adică vreți să spuneți că după Crăciun o să se așeze praful de trei degete? Nu. Nu vă mai bateți joc de sărbători! Nu v-am spus asta niciodată, dar acum a venit vremea. Treziți-vă! Viața vă așteaptă la un spectacol pregătit de-a gata, nu de dumneavoastră! E pregătit spectacolul de Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii noastre contează dar din păcate, noi le numărăm pe ultimele! Ca la orice concurs care durează trei ore, în ultimul minut credem că putem face ce nu am putut în ultimele două ore și 59 de minute. De ce? Pentru că așa suntem educați.

Din păcate, timpul ne este prezentat ca fiind mai valoros la sfârșit. De ce nu înțelegeți o dată pentru totdeauna că bătrânețea se aranjează frumos la tinerețe? Eu îmi aduc aminte de un părinte profesor, Ioan Popa, de la Seminar, care ne-a prins că făceam un duș rece, că în 1982 nu aveam apă caldă și a spus:

– După 50 de ani o să vă aduceți aminte de fiecare strop din dușul acela.

Dar ne-a spus-o cu blândețe, pentru că putea să ne scadă nota la purtare și nu mai aveam voie să dăm la Facultate! Doar ce împlinise 51 de ani:

– Atât am vrut să vă spun. După 50 de ani, atunci când cărați un bagaj, o să simțiți cum umărul vă cere dreptul!

Despre asta este spectacolul vieții! Spectacolul vieții are multe acte, nu știm la câte putem să stăm, dar știm că trebuie să fim în sală atunci când începe. De ce suntem în altă parte?! Pentru că nouă ni se pare că în altă parte trebuie să fim. E o defazare totală!

Astăzi, măcar astăzi, jumătate de zi cât a mai rămas sau măcar până ajungem acasă, să vă faceți, așa, un plan! Până la Crăciun v-ați propus să vă faceți ceea ce nu ați făcut în ultimii trei ani. Nu sunteți nedrepți?! Măcar mai tăiați din ele! Măcar încercați ca următoarea dimineață să porniți cu gândul că v-a mai chemat Dumnezeu o dată la cină și să vă duceți din prima, să nu așteptați să vă ia de la colțuri și de la garduri!

Eu știu multe destine care încep în tinerețe în locul întâi, adică își iau cinci perechi de boi, adică cinci mașini și spre bătrânețe nu îi mai bagă nimeni în seamă decât dacă nu cumva trimite cineva de la Azil și spune:

– Ia-l și pe ăla de lângă cimitir, că stă de 20 de ani acolo, copiii nu îl mai cunosc, aduceți-l și pe ăla!

Același om care la începutul vieții și-a bătut joc de el, pentru că a crezut că o să stăpânească lumea, cum se spune! Nimeni nu stăpânește lumea sau toți stăpânim lumea, dar lumea de astăzi, nu cea de mâine, nici cea de ieri, ci lumea de astăzi! Toți suntem stăpânii lumii și suntem stăpânii biletelor pentru sala în care se joacă spectacolul vieții! Haideți să mergem cu toții! Acolo este Hristos, în locul acela în care Hristos ne cheamă să nu amânăm! Și știți de ce nu trebuie să amânăm? Pentru că noi suntem stăpânii prezentului! Era odată ”Stăpânul Inelelor”, uite, s-a dus și Dan Grecu, Dumnezeu să îl odihnească, dar noi suntem stăpânii prezentului, suntem stăpânii a tot ceea ce este astăzi, în noi. De noi depinde dacă ne vom scuza sau dacă vom merge la cină și dacă înțelegem măcar astăzi semnalul, vă imaginați că până la Crăciun putem să fim total alți oameni, care vom avea deja zece zile de deșteptare și de reluare a spectacolului vieții! Pentru că nu este același spectacol! În fiecare secundă se schimbă ceva!

Eu când m-am dus prima dată la Paris și am văzut ”Feerie”, mi s-a spus că deja este al 13-lea an și se schimbă. Am înțeles că nici acum nu s-a schimbat spectacolul ”Feerie”. Dar, dincolo de toate, spectacolul vieții nu are nevoie să își schimbe afișul! Am văzut atunci, când am fost prima dată, oameni în căruț, nonagenari cel puțin, care puteau numai să mai plângă din când în când, probabil că își aduceau aminte de tinerețe! Și erau purtați cu mare grijă, dar oamenii aceia să știți că nu erau prima dată în sala de spectacol! Îți trebuie un antrenament ca să ajungi să te ducă altcineva acolo și ție să îți placă!

Spectacolul vieții este fantastic! Lăsați-l să se desfășoare așa cum este! Nu mai fiți regizori, nu Îi mai dați lui Dumnezeu sugestii în tot ceea ce înseamnă rugăciune! Lăsați-L pe Dumnezeu să se desfășoare și lăsați-vă și pe dumneavoastră să vă desfășurați pentru că este foarte, foarte frumos să înțelegem că stăpânul care ne-a invitat la cină, prin naștere ne invită la cină, este bucuros că nu ne-am dus cu argumente. Nu de argumente este nevoie, nu de scuze! Știți că cel care vrea să rezolve o problemă, găsește soluții, cel care nu, înființează o comisie!

Vă mulțumesc mult de tot că m-ați primit în sufletele dumneavoastră, să vă spun și eu din experiența aceasta măruntă. E adevărat, poate că spuneți că este a unei dimineți, nu este a unei dimineți, ea a început cred că din 12 februarie 1965. Cred că momentul nașterii este cel care ne arată biletul:

– Prezintă-te în fiecare zi la spectacolul vieții!

Vă povesteam cu ceva timp în urmă cum am reușit, cu ajutorul părintelui Marius Moșteanu, să mă aflu la bibliotecă și la biserică în același timp. Acum, ascultând această predică la ”Pilda celor invitați la cină”, am simțit că biblioteca s-a mutat la biserică, într-o bucurie perpetuă. Îi mulțumesc părintelui Marius pentru că pot să redau aici cuvintele sale, pentru a da mai departe această bucurie a invitației acceptate la spectacolul vieții. Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=YvcoMXBCI9Y și, nu în ultimul rând, îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografie.