Play-back din suflet pentru Lucian Iancu

Este un privilegiu să scriu o mică biografie a marelui actor constănțean Lucian Iancu, povestită chiar de duhovnicul său, părintele Marius Moșteanu, la slujba de înmormântare oficiată de acesta. Două povești ale unor oameni frumoși, împletite de Dumnezeu într-una singură. Le redau aici, cu emoția și timiditatea acelei fete de liceu care eram în 1984, când am făcut figurație la filmul ”Lansarea”, din a cărui distribuție a făcut parte și Lucian Iancu. Era un film în regia lui Dan Necșulea, o poveste de dragoste în lumea constructorilor de nave, filmat cu un an înainte de marea… lansare spre libertate a maestrului Lucian Iancu, care ne-a trezit pe toți la viață.

Într-o lume atât de frumoasă, într-un iureș care a rămas afară, e adevărat că eu aș fi ultimul îndreptățit să vorbesc despre Lucian Iancu, sunt oameni care l-au cunoscut într-un fel, dar eu sunt omul care îndrăznesc să spun că i-a cunoscut sufletul, l-a îmbrățișat, l-a onorat și i-a spus ceea ce nu credea că va ajunge să îi spună vreodată, că măcar pentru om, înseamnă mult.

Pe Lucian Iancu l-am întâlnit de câteva ori, dar înainte de a-mi fi fiu duhovnicesc și de a avea eu marea șansă să îi spun cât îl iubesc, era sfârșitul anilor 90, începutul anului 2000 și pregătea niște spectacole prin zona Cazinoului, de la Catedrală.

Începea spectacolul pe la ora 7.30, 8.00, când începea să plece soarele la culcare și atunci am văzut câtă forfotă pe lângă un om care dădea indicații tuturor dar niciodată nu dădea nicio indicație celui care nu îi cerea! Asta înseamnă autoritate! Nu înseamnă să bați cu pumnul în masă. Veneau toți să întrebe ce să facă, cum vede situația respectivă și dacă nu cumva e dat volumul prea tare sau prea încet, pentru că el a fost cel care a propus Teatrului să se joace playback. La început, artiștii au fost foarte, foarte revoltați:

– Cum adică să facem noi așa ceva?

– Da, pentru că din punct de vedere tehnic, dacă vrea cineva să vă înregistreze și nu e lângă voi, nu aude nimic. Dacă cineva vrea să urmărească spectacolul, nu poate nimic. Încercați întâi ca mine și dacă nu e bine, îmi asum și facem ca voi, dar întâi faceți ca mine.

Și atunci, când au văzut toți că aceasta este strategia tehnică și artistică, au început să primească playback-ul, dar Lucian a spus:

– Nu vă oprește nimeni să fiți empatici! Nu vă oprește nimeni să dați totul din voi! Nimeni nu trebuie să știe că voi dați numai din buze, voi trebuie să dați din suflet.

Eu nu îl știam decât ca acela care îl admirasem la nivelul copilăriei mele și atunci am văzut cum nu se termina aici ”darea de directive”. Și-a deschis telefonul, parcă îl văd, nu văzusem în viața mea un telefon care se deschidea așa, ca o carte și avea tastatură. A întors tastatura, cu o mână scria și trimitea mesaje, după care spunea:

– Gata! Acum, totul e în regulă.

Și a plecat ca să se comporte ca un spectator, pentru că rolul de regizor îl făcuse.

L-am văzut apoi în ultima regie a ”Gaițelor”. În 2020, înainte de celebra pandemie, la Teatrul Fantasio, 3 februarie 2020. Era atât de surprins, pentru că nu știa ce îl așteaptă. Adevărata relație dintre doi oameni care se iubesc este așa cum spune Sfântul Apostol Pavel către efeseni și e un text pe care Biserica îl reia la Cununie, ”Femeia să-l surprindă pe bărbat”. E vorba despre verbul ”foveo” care nu înseamnă în niciun fel ”să se teamă” de bărbat. Nu e așa, să fie surprins, pentru că teama aceasta, ”foveo”, are o direcție, este vorba despre emoția care face să se schimbe ceva și emoția aceasta se numește surprindere. Ei bine, Nadia (n.a. fiica actorului Lucian Iancu) l-a surprins și l-a surprins în mod plăcut, la coborârea lui din mașină. Parcă îl văd! De o pedanță extraordinară! O să cunoașteți întotdeauna un om care se îmbracă prima dată la costum sau în pardesiu și poartă fular și cel care a purtat toată viața și știe să îmbrace așa ceva. Trebuie să ai o anumită atitudine! Degeaba ai joben și papion, dacă nu dai semne că fac parte din tine, din ființa ta, din respirația ta! Dar el așa era. A coborât din mașină, atunci și și-a văzut echipa și ne-a văzut pe noi. Care noi? Noi cei care fusesem invitați și a rămas surprins și și-a dat seama că pe unii ne cunoștea, pe alții nu ne cunoștea, bineînțeles! Acum mă vedea și pe mine la papion, că așa mă duc la spectacol, dar nu a arătat niciodată o surprindere care să îl ducă dincolo de posibilitatea de a ne preda o lecție și așa parcă l-am și văzut:

– Lasă că vă fac și eu o lecție!

Și a început spectacolul, un spectacol care avea, în fiecare replică, acea prezență a regizorului. În fiecare replică și în fiecare drum al unui actor era o pecete foarte bine pusă la punct de către un regizor care spusese înainte cum să facă și până când să facă și unde să se ducă și unde să se întoarcă. Era o echipă tânără care, vă imaginați, trebuia să rivalizeze cu ceea ce era în mintea noastră, a unor oameni născuți mai de mult, cu ceea ce știam noi despre ”Gaițele” și să știți, fără să îi laud, au ieșit mult mai bine și de acum înainte au ridicat ștacheta mult mai sus!

Eu mulțumesc foarte mult că am reușit să vă prezint foarte puțin dintr-o biografie, dar dincolo de ceea ce am spus eu, există un destin care nu s-a stins, cum spun alții, nu a plecat în lumea de dincolo, cum spun marii jurnaliști și în niciun caz nu a trecut în neființă! Este taina unui om care a știut să supraviețuiască, taina unui om care a știut să trăiască și taina unui om care atât de mult a fost iubit de Dumnezeu încât nu l-a lăsat să se îndoiască de existența Lui. Nu a suferit spre final pentru că suferința sa a avut loc înainte. Dumnezeu știe să tragă linia acolo unde trebuie.

Eu m-am învârtit pe lângă fratele Lucian multă vreme, ca să pot să îi intru în inimă și visam că o să îi fiu duhovnic și în această calitate să fie lucruri care să se desfășoare într-un firesc deosebit, nu am pus mâna pe el, așa:

– Măi frate, hai că trebuie să te spovedesc!

Nu, au fost discuții, au fost tatonări, a fost un schimb de gânduri frumoase și când eram pregătiți amândoi, ne-am îmbrățișat și am spus:

– Da, de acum înainte intrăm într-o altă etapă.

Și am intrat împreună, am ars această etapă și, vă spun ceva, așa aș vrea să fie lume adunată frumos, pe criteriile interioare, și la mine, pentru că eu, în fiecare slujbă de înmormântare mă văd în partea cealaltă. Eu sunt primul beneficiar al slujbei mele. De ce? Pentru că numai așa pot să mă apropii de rolul pe care îl am.

S-au întâmplat câteva întoarceri, au urmat 40 de ani în care și-au croit loc prin pustie evreii, să ajungă în Țara Făgăduinței. Dacă ne gândim că în 1985 a plecat spre Țara Făgăduinței, de acolo de unde să ne învețe lecția libertății, iată că se apropie 40 de ani și călătoria s-a încheiat. Dar ce am învățat din călătorie, că din destinație o să aflăm atunci când ajungem fiecare dintre noi? Am învățat că trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, că așa-zisul eșec nu există, important este să plecăm la drum, important este să avem o țintă și restul deja vom afla. 40 de ani în care ținutul acesta începând cu Poarta Albă și Aiud a pregătit alte treceri și spre final, a trimis Moise iscoadele sale, printre care și Iosua lui Navi, să vadă cum sunt roadele pentru care au fost chemați toți să se înfrupte din ele. Și au venit ducând un ciorchine de strugure, chipul sângelui lui Hristos, chipul jertfei, doi bărbați abia ducându-l. M-am considerat, luni dimineață, la șapte fără un sfert, Iosua lui Navi, cu ciorchinele de strugure să ne împărtășim în Hristos. Aveam, prin rânduială dumnezeiască, după părerea mea, o sticluță de vin pe care o luasem în 2011, într-o vizită pe malul Bosforului. Și am spus:

– Frate, s-a apropiat Pământul Făgăduinței. Am venit să te împărtășesc cu un vin adus dintr-un loc până la care tu, acum 40 de ani, mai aveai șase mile să ajungi!

Nu o să pot descrie niciodată bucuria din ochii a doi copii, copilul din mine care mărturisea și copilul din el care și-a dat seama că a ajuns, plecase de mult pe drumul libertății. Dar acum îi spuneau că a ajuns cei care nu știau că el ajunsese de mult. El a ajuns înainte de a pleca. El era acolo de când plănuia cu Florentin (Scalețchi), el ajunsese deja dar trebuia să îi spună cineva și eu voi rămâne ca martor a faptului că a ajuns nu numai pe Pământul Făgăduinței, a ajuns în posibilitățile noastre de a ne deschide mintea către libertate. Să învățăm lecția zilei, suntem datori să începem un drum, pentru că restul îl face Dumnezeu.

M-am gândit, de aseară (miercuri seară) și până acum, ce să fac deosebit pentru fratele Lucian și iată că aveam în șifonier un palton pe care nu l-am purtat niciodată și o pălărie, pentru că m-am gândit că atunci când intru pe ușa aceasta, să mă înclin în fața maestrului Lucian Iancu și să pot spune ”Chapeaux, maestre, actul 1!” Nu știu nici măcar cum îmi stă, important este că am intrat într-un rol, pentru că tare mult iubea rolurile. A avut roluri din cele mai năstrușnice, mi-l aduc aminte în ”Pintea” când era în picioarele goale și îi mărturisea Răspopitului că nu au avut suficienți viței ca să îi facă și lui niște cizme. Era de o nonșalanță extraordinară! Cum poți să rămâi supărat în fața unui asemenea destin?!

El de acum înainte rămâne prin ceea ce a făcut, rămâne frumos în inima noastră, învățându-ne că viața merge mai departe! Îl am aici pe Sănducu, un martor extraordinar, visam, într-adevăr, să-l pot îmbrățișa și, pentru faptul că este aici, lângă noi, ne dă un dram și din piesa cea mai măreață din viața lui Lucian. De ce spun că e măreață? Pentru că, dacă tragem linie, plecarea nu a fost pentru un om disperat, după cum și Sănducu era un om așezat, a vrut să tragă un semnal de alarmă. Marea evadare trebuie să fie învățată acum și de noi, pentru că el ne predă, acum, marea evadare, pentru că așa-zisul eșec, pentru alții, că l-au întors, nu a fost un eșec, a fost un câștig, el deja era evadat, el deja văzuse că a tras semnalul acela de alarmă. El a vrut, în primul rând, să îi facă de râs pe cei care nu știau să se apere, care nu au întrebat niciodată poporul, la modul cel mai simplu și sincer, dacă e bine sau nu e bine. El le-a spus mereu că nu e bine și a tras acest semnal. Vă imaginați ce a însemnat să te întorci și să afli că toată noaptea, 20.000 de lucrări a trebuit să fie arse pentru că aveau poza celui care trebuia să fie în Consiliul Județean și trebuia să dispară aceste elemente! Ei, să știți că s-a hrănit cinci ani de zile și s-a încălzit cinci ani de zile la focul acelor afișe! Asta ne-a învățat pe noi Lucian, printre altele! Despre dorul acela de ducă, ne-a învățat că se poate și nu e dependent de așa-zisul succes, ci trebuie să fie practicat nu cu succesul la care se așteaptă cei care își propun o plecare, ci cu succesul curajului de a încerca! Asta am învățat eu de la tine, frate Lucian! Cu câtă demnitate am simțit numai în finalul întâlnirii cu el că ne-a ascuns câtă suferință a avut!

V-aș ruga pe fiecare dintre dumneavoastră ca în fiecare zi să vă aduceți aminte de câte un lucru frumos pe care îl știți de la Lucian. Lucru frumos nu înseamnă neapărat un lucru comod, lucru frumos nu înseamnă neapărat după estetică frumos, numai faptul că vă aduceți aminte de el este un lucru frumos în sine. El nu mai poate să facă lucruri cu mâinile lui, cu scrisul lui, cu pipa pe care și-o așezase astfel încât să poată să scrie ca să nu uite să scrie, pentru că el, deși era un optimist, știa că îl așteaptă 20 de ani de despărțire de lucrurile pe care știa să le facă mai bine și și-a asumat lucrul acesta. Și, cu mina de la creionul pe care o obținea din când în când de la cei de afară, și-a confecționat un obiect de scris cu ajutorul pipei. Să știți că lucrurile acestea rămân peste veacuri. Câți dintre noi nu avem stilouri încărcate, câți dintre noi nu avem hârtie și n-am scris nimic atât de important cât a scris el?!

Mi-ați îngăduit să fiu parte din emoția care se întâmplă și se va întâmpla, mi-ați îngăduit să fiu parte din familia Teatrului, am văzut foști studenți de-ai lui Lucian, am văzut pe cel pe care îl caut de multă vreme și de azi înainte vom avea de povestit, l-am văzut pe Sănducu, o să ținem legătura, neapărat. Am văzut colegi, am văzut lucruri importante, dar mai presus de toate, astăzi este o zi în care tatăl meu ar fi împlinit 86 de ani, Dumnezeu să îl odihnească, de cinci ani a plecat și se uită de sus. Acum 26 de ani, când el făcea 60 de ani, eu am primit ultima treaptă pe care pot să o mai am profesional, gradul de iconom stavrofor, purtător de cruce. Este o zi atât de importantă care a început cu o vreme extraordinar de încărcată, dar când am ajuns la slujbă, deja, pentru Lucian, Dumnezeu a făcut să iasă soarele. Acest soare este un răspuns că trebuie să punem accent pe Înviere și niciodată pe altceva. Să știți că o să mă străduiesc să fiu un povestitor emoțional și emoționant pentru oamenii pe care i-am cunoscut.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pentru îngăduința de a-i reda aici povestea Învierii maestrului Lucian Iancu.

P.S. Cu pedanteria și spiritul său artistic descrise și de părintele Marius, maestrul Lucian Iancu m-a ajutat astăzi să-i desăvârșesc povestea, prin fiica sa, Nadia Iancu, care mi-a trimis fotografiile potrivite și pentru asta îi mulțumesc mult de tot. Cei care ați citit deja povestea, o găsiți în… haine noi, încă de la deschidere.