Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
Un cioban, sus la munte, cu oi o parte albe, o parte negre și un student, probabil că era la Agronomie, l-a întrebat:
– Măi baciule, cam câtă iarbă mănâncă oile astea într-o zi?
– Cele albe cam cât ai da o coasă de vreo zece metri, dus-întors.
– Da? Și cele negre?
– Și cele negre.
– Măi baciule, dar cam câtă apă beau? Cât lapte dau?
– Cele albe să știi că dau cam jumătate de litru, 700 de mililitri la mulsoare.
– Și cele negre?
– Și cele negre.
După ce i-a mai pus câteva întrebări, i-a pus o întrebare de bază:
– Măi baciule, dar acum, problema este următoarea, cum te întreb câte ceva despre oile dumitale, îmi spui despre cele albe, întâi. De ce?
– A, păi, foarte simplu!
– De ce?
– Păi, alea sunt ale mele!
– Și cele negre?
– Și cele negre.
Toți suntem ai lui Dumnezeu. Să nu credeți că pe câmpia aceea în care a separat Dumnezeu oile de capre, nu sunt altceva decât oile negre și oile albe. Și alea negre tot ale lui Dumnezeu sunt. Chiar credeți că nu este o lecție pentru noi ca să nu ajungem în situația asta? Să știți că ne putem încuraja noi, câteodată, degeaba! Mi-aduc aminte de un episod din diaconia mea, când eram mai mult cântăreț de strană, dascăl, purtător de servietă, decât diacon, diacon eram numai la slujbe, duminica și în sărbători. În rest eram cu părintele Picu Viorel și mergeam de colo-colo. Acum, eu fiind mai fâșneț, că aveam mașină germană, un Trabant, am considerat că ajung mai ușor la niște adrese și am hotărât cu părintele să mergem cu Trabantul. Bineînțeles că într-una din zile aveam o sfeștanie foarte importantă, la un lanț de farmacii. Acum nu știu dacă pot să vă spun dumneavoastră ce era un lanț de farmacii de acum 32 de ani, erau două farmacii foarte importante! Am ajuns în fața sediului respectiv, foarte respectabil, de altminteri, nu era nicio mașină parcată, doar vreo trei băieți la început de carieră de bodyguard și, la un moment dat, când să opresc, pe partea mea s-a întunecat de credeai că s-a luat lumina sau s-a pus colant negru pe geam fără să știu! M-am uitat, nu era lumină deloc, era un soi de bust pe care erau patru nasturi de uniformă, nimic mai mult, nimic mai puțin și când stăteam eu nedumerit, am început să… simt o senzație auditivă: Buf! Poate nu știți, Trabantul era făcut din carton presat. Ați stat vreodată lângă o chitară când cântă cineva la bas? N-ați stat. Vă spun, pumnul respectivului din care eu vedeam numai bustul a coborât în mijlocul plafonului și a făcut un zgomot și am auzit o voce. Acum suntem obișnuiți să apăsăm pe buton și să coboare geamul, dar atunci am apucat puțin să învârt mânerul și să deschid geamul și am auzit de afară:
– Mișcă de aici că vine popa!
Acum, problema era următoarea: eu am plecat de acasă cu rugăciunile făcute și mă așteptam să fiu primit așa cum se cuvine. De-asta trebuie să fiți foarte atenți și cu ziua asta a judecății! La un moment dat să crezi că ai făcut totul bine și dintr-o confuzie sau dintr-o neînțelegere, să nu iasă bine, perfect bine! Acum, când stați într-un SUV, puteți vorbi puțin mai tare cu cel din dreapta, dar într-un Trabant, doar am întors capul și eu și părintele și ne-am întâlnit nas în nas, așa:
– Ce ne facem?!
Părintele era și el foarte speriat, că nu mai auzise așa ceva, așa un tratament nu mai avusese nici el, vă imaginați, el avea Dacie, nu Trabant și a spus:
– Stai așa că îi lămuresc eu.
Și a ieșit pe partea cealaltă, se ieșea destul de anevoios dintr-un Trabant și am auzit:
– A, părinte! Chiar așa?!
– Păi, nu poate să rămână mașina aici?
– Nu, că ne facem de râs!
Și m-au pus pe mine să dau după colț și să parchez, în cazul în care venea vreun invitat, ceea ce s-a și întâmplat, în câteva minute au venit și niște invitați care și-au parcat mașini care meritau să stea în fața farmaciei. Și i-am spus părintelui:
– Părinte, mie îmi place.
– Ce îți place?!
– Păi, uite, ne smerește Dumnezeu! Noi ne credeam că suntem cei mai importanți din toată povestea asta și nu e chiar așa.
V-am spus lucrul acesta ca să înțelegeți că nimic nu ne îndreptățește să fim siguri pe o traiectorie, că ne ducem la stânga sau la dreapta și asta e frumos la judecată, să nu știi ce te așteaptă, în sensul frumos al cuvântului!
Mă aflu în fața dumneavoastră în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Este provocarea cea mai mare pentru mine ca slujitor, pentru că ori de câte ori mă prezint în fața dumneavoastră, mă identific cu Evanghelia și de data aceasta am o mare problemă de când încă nici nu eram la Seminar, când visam că voi ajunge vreodată în fața unei mulțimi de oameni, cum să pot vorbi eu despre ”Înfricoșătoarea Judecată”?! Pentru că există un motiv pentru care nu pot să o fac: eu nu o simt așa! Îmi este foarte greu să îmi adun gândurile, în ultimele trei săptămâni a fost, pentru mine, o foarte, foarte mare provocare, cum să vă spun despre judecată! Norocul meu că îndeletnicindu-mă și cu partea didactică, am citit o anecdotă educațională foarte interesantă, care mi-a dat voie să vă vorbesc.
Se spune că era odată un tată bețiv, bătăuș, neîngrijindu-se de familia lui decât să o împrăștie și, după ce s-a săvârșit tata, lăsând în urma lui doi băieți, au venit toți curioșii să vadă ce s-a ales de acei copii. Unul era ”de pictat în biserică”, era chipul bunătății, chipul punctualității, chipul a tot ceea ce înseamnă cumpătare. Celălalt era tot ”de pictat în biserică”, dar în chipul tâlharului înainte de a se pocăi, chipul lui Iuda după ce L-a vândut pe Hristos și tot ceea ce înseamnă ceea ce vedeți pe la mânăstirile din nordul Moldovei, acolo unde este pictată Judecata de Apoi, toți cei din preajma omului semănau leit cu celălalt copil, un bețiv și un bătăuș de nu puteai să îl compari cu cineva. Și, toată lumea curioasă să afle, așa, măcar câte ceva, de ce au ajuns așa. Și, bineînțeles că l-au întrebat pe primul, cel foarte cuminte, care a avut o explicație scurtă:
– Sunt așa, dacă vi se pare că sunt bun înseamnă că e bine, pentru că asta am vrut să fiu și asupra cauzei, vă spun un singur lucru: păi, cu așa tată, cum să nu ies așa de bun?!
După care s-au dus toți să îl întrebe pe celălalt cum de este așa de bețiv, cum de este așa de neatent cu toate, și bătăuș și tot ceea ce se adunase defect în speța umană, toate erau la el și el le-a dat un răspuns năucitor, același pe care îl dăduse și fratele lui:
– Păi, cu așa tată?!
Mă aflu în fața unei Evanghelii și am să vă spun la sfârșitul ei că dacă vi se pare ceva frumos despre judecată, dacă vi se pare ceva înălțător și ceva pe care să îl duceți cu drag spre casă și spre tot Postul care ne așteaptă, am o singură explicație:
– Cu așa o Evanghelie?!
Și am să încep cu câteva lucruri pe care am văzut că lumea le confundă. Imediat cum ne gândim la judecată, în mintea noastră apar oile și caprele. Dar ar putea să ne acuze cineva, vreun ONG din ăsta care se ocupă de animăluțe:
– Ce aveți cu ele, fraților?
– Nu avem nimic.
Cum e cu oile și cu caprele, pentru că se face o confuzie?! Se spune că atunci când va veni Fiul Omului înconjurat de îngeri, va împărți lumea în două, pe cei buni și pe cei răi, așa cum desparte păstorul oile de capre. Și va așeza de-a dreapta Sa pe cei buni, cum așează păstorul oile și caprele le va așeza la stânga. De ce nu se ia în considerare că de fapt, această împărțire nu o face legea, ci o face cel în cauză, faptele unuia l-au așezat la stânga sau la dreapta, faptele celuilalt, la fel! Faptele noastre ne așează în niște categorii. Dacă vă întrebați câteodată:
– Dar de ce se uită ăsta urât la mine? Iar are ăsta ceva cu mine!
Să știți că el nu are absolut nimic, asta imprimați dumneavoastră! Era prin Oltenia, de unde mă trag eu, o vorbă care spune:
– Ai o față care cere palme.
Pentru că există și situații în care dacă ești veșnic posomorât, nemulțumit, poate cineva are o experiență cu tine, tot a încercat și nu poate altceva decât să îți mărturisească lucrul acesta, că fața ta parcă nu cere altceva decât să îl scoată pe el din sărite!
Așadar, primul aspect pe care vreau să vi-l așez în față este că de fapt, noi ne așezăm de-a stânga sau de-a dreapta. Dar această teamă pe care lumea a pus-o pe tema Evangheliei sau cum au pus cei doi copii pe seama tatălui și a moștenirii genetice, noi suntem liberi de a o vedea așa cum este sufletul nostru pe dinăuntru. Mântuitorul ne spune foarte clar de ce i-a așezat de-a stânga sau de-a dreapta, le arată o oglindă: întrucât M-ați văzut flămând, Mi-ați dat să mănânc, M-ați văzut însetat, Mi-ați dat să beau, bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine și toate aceste lucruri, lumea care era de-a dreapta și care le făcuse, nu le făcuse pentru Mântuitorul:
– Dar cum Te-am văzut noi, așa?!
Și e foarte simplu principiul:
– Întrucât le-ați făcut celor mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut.
Asta ce înseamnă? Că modul în care noi Îl percepem pe Dumnezeu se răsfrânge în tot ceea ce înseamnă comunicare cu ceilalți. Dacă noi Îl vedem pe Dumnezeu undeva pe după un pom, pitit cu o joardă în mână, să vadă care mișcă în front și Îl percepem pe Dumnezeu ca pe cel care chiar se bucură că am făcut vreo greșeală, că are argument să ne dea o nuielușă, păi, atunci, cu siguranță că vom fi și noi dintre cei care cu ceilalți ai noștri vom avea același comportament, exact ca modul în care ne uităm la Dumnezeu. Dar dacă vedem un Dumnezeu bun, care așteaptă de la noi ceva, avem conștiința asta, că Slavă Domnului, am fost educați în aceleași sisteme, știm ce este bine și ce este rău, știm ce să facem și ce să nu facem și dacă știm că Dumnezeu așteaptă, până să ajungem la El, noi găsim pe altcineva care are o anumită necesitate imediată. De exemplu, dacă veniți spre biserică și vedeți pe cineva prăvălit lângă bordură, vreau să nu îl mai judecați că e beat sau că la ora asta nu știu ce face, opriți-vă și, bineînțeles că atunci vine ”duhul cel creștinesc”:
– Bă, te duceai la biserică? Ia-o înainte! Are cine! Uite ce de păcătoși sunt aici care au băut cu el!
Asta înseamnă că te-ai dus direct cu caprele! Și te mai întrebi la sfârșit:
– Doamne, ce-o avea cu mine?!
Păi, are cu tine că până să ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții! Este o vorbă adevărată, pentru că tot ceea ce vedem noi în jur sunt toate pogorămintele din Cer cu care dacă nu suntem atenți, ne mănâncă! Ne mănâncă fratele care are nevoie de noi și noi îi spunem:
– Nu, eu mă duc la canon!
Spune copilul tău:
– Măi mamă, măi tată, s-a îmbolnăvit cineva de la After School și de la ora 4 trebuie să rămân cu copilul, că nu poate să mai stea până la ora 6 la After School. Mă puteți ajuta?
– Eu mă duc la canon! Este Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care are 252 de strofe și ce frumos e!
Credeți că un caz ca acesta merge direct cu oile, pentru că a fost la canon?! De-asta am venit eu să vă spun să deschidem ochii și să înțelegem că de fapt, un canon este viața! Frumusețea nu stă în ceea ce suntem noi pregătiți. Să ne scuturăm salopeta și să spunem:
– Gata, e ora 3, la 4 începe canonul, mă duc și mă pregătesc!
Și îl lași pe nenea ăla care e sus pe schelă, ai și uitat de el, care mai așteaptă niște mortar, tu lași să se întărească mortarul în găleată că ai plecat la canon. Păi, măi păcătoșilor, voi știți ce vă așteaptă la judecata ailaltă?
– N-ai fost la canon!
Când te duci acolo, Dumnezeu numai de asta stă, fix de asta stă! Stă cu creionul și vede ce ai făcut și ce n-ai făcut. Păi da, dar vede ce ai făcut și ce nu ai făcut nu pentru el, vede pentru noi! Duminica de astăzi ne învață cum să ne comportăm între noi, că Dumnezeu așteaptă să ne comportăm frumos între noi! Așa că aș vrea ca măcar de astăzi încolo să nu mai aveți presiunea aceasta:
– Bă tată, ce să fac eu că a zis Hristos că dacă văd pe cineva că e flămând, trebuie să îi dau să mănânce?! Da, mi-a mai rămas câte ceva și decât să arunc, mai bine îi dau ăstuia, că se pune în plată, dincolo!
Vedeți? Asta este confuzia, că nu Îl vezi pe Hristos în fața ta!
Se spune că Sfântul Francisc de Assisi făcea niște vizite la niște leproși, într-o leprozerie și, la un moment dat, stând călare pe cal, avea lângă el un om al regelui, care vroia să ia câteva lecții și când a văzut un lepros că nu putea să se deplaseze prea bine, a coborât de pe cal, l-a luat în brațe și l-a așezat pe șa, lângă el și a mers cu el. Și bietul slujitor al regelui spune:
– Doamne, eu n-aș face asta nici pentru un milion de dolari!
Și Sfântul s-a întors și i-a spus:
– Pentru un milion de dolari nici eu n-aș face-o.
Fraților, dacă așteptați răsplată, dacă așteptați să înțelegeți cum este viața, cum este Împărăția Cerurilor, dezbărați-vă de a gândi numai și numai omenește! Tema Judecății de Apoi, ca să nu îi mai spun așa cum scrie în calendare că și așa îmi stă pe creștetul capului, este una a blândeții, a unor rețete pe care Dumnezeu ni le așează înaintea noastră! Ce vă face de vă gândiți numai la capre? Ce vă face de vă gândiți numai și numai la rău?! Vă spun eu: reflexul educațional! Când primeați o notă mică, deja începeați antrenamentele sau vă luați niște pantaloni mai groși sau o cămașă pregătită să mai atenueze nuiaua de acasă, pentru că imediat credeați că urmează o nuia! Nu o să puteți să faceți incursiune în trecut, așa că faceți incursiune în viitor! Ce puteți să faceți pentru un copil care ia o notă mică? Vă spun eu, când o să ajungeți bunic, o să vă fie mai ușor, acum e mai greu. Acum e mai greu să îngădui pe celălalt, asta înseamnă să înțelegi că ”am fost flămând și Mi-ai dat să mănânc”! Copilul acela este ”flămând de bunătate”, ”flămând după îmbrățișări” și nimeni nu îl îmbrățișează! Când vine acasă, prima întrebare când află că a luat nu știu ce notă la Matematică sau la Română este:
– Păi, numai atât?! Cum adică, vii cu 7 în fața mea?! A luat cineva mai mult?
– Păi, nu, că e cea mai mare notă…
– Puțin! Foarte puțin!!!
Acum înțelegeți de ce Mântuitorul ne învață că trebuie să facem celorlalți ceea ce noi credem fals că așteaptă Mântuitorul de la noi?! Noi credem că Mântuitorul așteaptă o judecată! De abia așteaptă după ce a pătimit aici, să stea pe un jilț, pe un tron și cu slujitori mulți și să înceapă să împartă pedepse, așa e în capul nostru! De ce? Pentru că așa ne-am comportat noi cu cei de lângă noi! De-abia așteptăm ca un subaltern să miște în front, că a încurcat-o și abia așteptăm ca atunci când șeful ne întreabă a treia oară într-o săptămână de ce nu este gata o anumită lucrare, noi să nu spunem că nu am fost atenți și de fapt puteam să o facem dar a fost 8 Martie și săptămâna cealaltă a fost 1 Martie și ne-am mai luat cu altele. În loc să recunoști lucrurile acestea, spui:
– Are ceva cu mine!
Despre asta este vorba în Evanghelia de astăzi, cum reușim noi să Îl înțelegem pe Dumnezeu, să Îl percepem pe Dumnezeu, pentru că numai așa o să îl percepem pe partenerul nostru de viață. Noi așteptăm să împărțim lucrurile în două, astea-s pentru tine, astea-s pentru mine, tu ai datoria să faci… Mi-aduc aminte de un lucru foarte interesant, povestit de o doamnă care a ajuns deja la o vârstă venerabilă, cum a început ea viața de familie. Spunea:
– El era un navigator în… mare evoluție și mi-a spus într-o seară, sub un tei:
– Dragă, știi că eu de la tine am nevoie numai atât, să îmi faci un băiat și o fată. Ordinea o putem negocia, nu neapărat în ordinea asta. De restul mă ocup eu, de casă, de mașini, de tot ce vrei. Tu atât ai de făcut.
Copii, să știți că deja, până în doi ani avea un băiat și o față și s-a întâmplat chiar în ordinea aceasta, moment în care doamna l-a văzut pe soțul ei că e din ce în ce mai preocupat cu gândul, este din ce în ce mai apăsat. Și a reușit să îl întrebe:
– Ce-i, dragă?
– Nimic.
Știți că la întrebarea asta, toată lumea răspunde așa, într-o primă instanță.
– Nimic și mai cum?
– Nu, nimic.
– Vreau să te ajut eu. Eu mi-am făcut datoria. De ce mai stăm cu chirie? Unde-i casa?
Și atunci și-au dat seama amândoi că nu mai e loc de renegociat, dar a fost încurajat bietul om și a spus:
– Da, asta era preocuparea mea, că nu știu cum să-ți spun că mai durează ceva.
– Păi da, dar tu asta mi-ai cerut, eu asta ți-am oferit!
– Da, dar mă gândeam că o să am timp să ajung comandant, mă gândeam că o să am timp, cinci-șase ani, să fac și eu datoria mea, să o facem împreună. Nu spun că te-ai grăbit, Doamne ferește, dar mai păsuiește-mă oleacă!
Și să știți că din acel moment s-au aplatizat toate nepotrivirile între ei și totul a fost perfect, a înțeles fiecare că de fapt, promisiunea rămâne promisiune, că cineva și-a făcut datoria iar celălalt urmează și el să își facă datoria, încă se mai străduiește.
Important este să înțelegem care este cheia care ne ajută să deschidem comunicarea. Cheia este înțelegerea lui Dumnezeu așa cum este. Dacă noi am fi în stare să Îl înțelegem pe Dumnezeu că este iubire, toată Dogmatica spune că ”Dumnezeu este iubire”, dar îmi pare rău că se pune punct, după iubire nu se pune punct! Iubire absolută, totală, iubire care să nu aștepte ceva! Adică, eu îmi iubesc copilul doar dacă vine cu note mari, că dacă nu are cea mai mare notă, avem o problemă! Și atunci, ce ne facem? Nu L-am înțeles pe Dumnezeu ca fiind iubire absolută și noi spunem:
– Dar îmi iubesc și eu copilul, cum să nu?! Dar pe măsura iubirii investite de mine, el trebuie să îmi dea cu dobândă, că așa e în lumea aceasta!
Și atunci, dacă noi Îl înțelegem pe Dumnezeu ca fiind iubire absolută, iubire care nu are nevoie de nimic, iubire care merge dincolo de neputința celuilalt și chiar așa cum v-am mai spus, copiii noștri și cei de lângă noi trebuie să fie iubiți atunci când merită cel mai puțin, pentru că dacă îl iubești pe un om atunci când merită să-l iubești, n-ai făcut nimic! Oare păgânii nu fac același lucru?!
Dar, să revenim la judecata noastră. Acum parcă vorbesc în fața dumneavoastră mai dezlegat de acest termen, acum constat că și eu însumi am făcut o greșeală fantastică, considerând că acest termen de ”judecată” este așa cum îl percep ceilalți. Nu, eu trebuie să îl percep așa cum îl percep eu. În momentul în care vrei să iei din judecată partea bună a lucrurilor, este ca și când ai fi în depresie și afli că de fapt, cheia depresiei este o doză simplă de furie, adică să bați așa cu pumnul în masă și să îți spui:
– Mă, numai atât pot eu?!
Te scuturi așa, puțin, dar numai puțin și ai scăpat! Așa este și cu judecata. De ce mă tem de judecată? Pentru că am niște amintiri despre niște lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuia, am niște lucruri pe care încă le-am mai tărăgănat și nu am ajuns la un rezultat. Ei, atunci trebuie să te scuturi și să folosești așa cum folosește Medicina, în Neurologie, acea furie, să dai la o parte frica și să spui:
– Da, uite, am aflat astăzi că este un prilej deosebit de a rezolva problema pe care am lăsat-o în suspensie, ani de zile. Sunt foarte multe probleme, dacă faceți un inventar al lucrurilor pe care nu le-ați rezolvat până acum. Să știți că acest inventar trebuie să îl regândiți, să reeșalonați ca la Bancă datoriile și până la începutul Postului v-aș recomanda să le luați la rând și să vă aduceți aminte ce lucruri trebuie să mai faceți. Nu trebuie să le faceți pe toate! Prima dată faceți inventarul, dacă ați făcut inventarul, tot e bine! Inventarul ăla nu o să vă lase noaptea să dormiți dar e bine, e nesomnul ăla care te trezește!
Insomnia este ceva și nesomnul este altceva. Insomnia este nesomnul apărut în urma unor cauze pe care nu le poți îmbunătăți, lucruri care nu țin de tine, cum sunt războaiele, cum sunt crizele economice și așa mai departe. Astea nu țin de voi, nu vă mai gândiți voi dacă soții sau copiii or să plece în armată, că asta nu e treaba voastră, dacă vine ordin pe unitate, puteți voi să nu dormiți că degeaba o faceți! Dar nesomnul acela că trebuie să fac ce mi-am propus deja este o calitate, că îți face deja un plan ca să poți să faci ceva! Dar dacă te trezești și te gândești numai la năzbâtii că vecinul și-a schimbat mașina în ultimii trei ani și tu nu ai reușit și că vecinul și-a trimis copilul sau nepotul la liceu în Anglia și tu nu ai reușit să o faci, aia este o insomnie gratuită pe care nu o să v-o puteți trata cu nicio pastilă de pe fața pământului, o să fiți niște clienți ai farmaciilor și atât dar nu niște oameni care să se vindece.
Grijă mare cu această judecată cum încape în mintea dumneavoastră! Să vă gândiți la duminica de astăzi, de acum înainte, ca la tatăl acela bețiv și după ce v-ați reglat viața, răspunsul asupra cauzei pentru care v-ați schimbat viața să fie acela:
– Păi, cu așa părinte?!
Vedeți că nu am ieșit în fața dumneavoastră cu vreo cruce în care să vedeți răstignirea, nu am venit în fața dumneavoastră cu vreo sperietură, ci am venit cu un crin găsit aici, la Maica Domnului, un crin cu două cupe, pentru că în această dualitate stă, de fapt, tot ceea ce se petrece în viață. Acum două săptămâni am început Triodul cu Vameșul și Fariseul. În lumea de atunci, când auzeai de fariseu, nu auzeai, așa, ca de fariseismul zilei de astăzi, auzeai de un om al legii, un om drept, care căuta să facă toate cele, chiar dacă nu îi ieșeau, definiția era de bine! Și vameșul, când auzi de el, parcă deja te vezi în Vamă și știi ce ai în sacoșă și că un sfert trebuie să îi dai cadou, ca să treci cu restul și până la urmă, la sfârșitul întâlnirii celor doi, îți dai seama că ceea ce credeai tu că e rău, e bine și ceea ce credeai că e bine, este rău. A fost Vameșul și Fariseul, dar duminica trecută, în a doua duminică din Triod, a fost Fiul Risipitor. Toată lumea aruncă cu pietre în cel care pleacă de acasă și cheltuie banii lui tăticu și îl aplaudă pe cel care a rămas. Cel care a rămas, a rămas pe dinafară pentru propriile lui gânduri, când în loc să se bucure că a venit fratele lui, a spus:
– A, mai împarte tata averea o dată!
Cam așa se pune problema. Și iată că de unde vorbeam de fratele mic și fratele mare și credeam noi că fratele mare este foarte virtuos, la sfârșit am aflat că nu e chiar așa.
Mai văd acum părinții tineri care urmează să aibă un copil și bineînțeles că așteaptă șase săptămâni să bată inima, așteaptă să afle mai curând, din bătăile inimii, dacă e fetiță și așa mai departe și îi întreb:
– Dar nu aveți, totuși, curiozitatea până la capăt, să aflați după ce se naște?
– A, nu se poate!
Aș vrea să vă reinstalez programul acesta al surprizei plăcute, al faptului că noi ne străduim și vom vedea ce a considerat Dumnezeu că este bine pentru noi! Aș vrea ca această duminică frumoasă, vă promit că pentru mine va fi cea mai frumoasă duminică la care voi vorbi vreodată, să fie una de referință, una în urma căreia să vă gândiți la judecată ca la ceva frumos, ca la o așteptare permanentă:
– Doamne, am făcut suficient să dau de mâncare unuia sau altuia? Am făcut suficient să mângâi pe cineva? Eu mă străduiesc până la capătul zilelor să fiu mai îngăduitor, dar siguranța că sunt de-a dreapta nu mi-o da mie, Doamne, ca să nu mi se urce la cap! Această nesiguranță este frumusețea zilei de astăzi, frumusețea în care să nu fim siguri pe nicio faptă bună, să fim siguri pe-alea rele că, sigur, trebuie să le îmbunătățim, dar îmbunătățirea să nu vină cu siguranța că ne-am făcut datoria și atât. Siguranța face din noi niște oameni reci. Nesiguranța face tot ceea ce se înglobează în surprindere, Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne surprindă! Dacă a văzut ceva sau n-a văzut, cu siguranță că a văzut, numai că dacă a văzut, a luat și act sau nu. Așa trebuie să știm că vom primi dacă noi ne vom purta cu ceilalți așa, dacă noi vom avea suficientă îngăduință, suficientă bunătate, cu siguranță că așteptăm să vedem dacă nu cumva ziua de astăzi poate să fie mai frumoasă decât cea de ieri. Și dacă vom constata ce putem să facem și facem, cu siguranță că nu ne vom mai teme de judecată, ci vom avea, în această frumoasă prezentare a judecății, un atu care să ne trezească atunci când trebuie, care să ne dea nesomnul despre care v-am spus și să ne bucure că nu vom ști niciodată dacă am făcut suficient.
”Veniți, binecuvântați Părintele Meu, că moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”
Am reașezat textul predicii părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, de astăzi, din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți alegând să încep cu acele părți care aduc cititorului un strop de relaxare, zâmbete, poate chiar râsete, un fel de antrenament pentru a înțelege mai ușor mesajul transmis de părintele. Dumnezeu este iubire absolută, necondiționată, iar frumusețea vieții stă tocmai în nesiguranța cu care ne străduim să facem și să descoperim binele în noi înșine și în ceilalți. Îi mulțumesc părintelui Marius că îmi acceptă aceste… reașezări din dorința mea de a evidenția interpretările de azi ale poveștilor vechi de când lumea dar mereu actuale. Mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări integral pe
Leave a Comment