Să învățăm smerenia totală de la… frunze!

Frunzele își schimbă culoarea și își schimbă toată structura, inclusiv moleculară, ca un act de smerenie totală. Dacă veți fi atenți, de acum înainte, cum pătrunde soarele printr-o frunză ruginie, vă veți da seama că soarele nu are cum să pătrundă cu aceeași intensitate printr-o frunză tânără și verde.

Este o toamnă atât de generoasă! Mi-a arătat Dumnezeu, de dimineață, un soare atât de frumos și mă gândeam, uitându-mă din altar, ce reprezintă ruginirea frunzelor pentru toată viața mea. Cred că ne trebuie mult să învățăm de la frunză, să ne asumăm vârsta pe care o avem și să ne dăm seama că în timp trebuie să acumulăm ceva. În tinerețe acumulăm clorofilă, mai spre bătrânețe acumulăm smerenia care să ne permită și să îi permită soarelui să treacă prin noi, să fim străvezii! Cred că despre acest lucru este vorba în Evanghelia de astăzi.

În puține cuvinte, Mântuitorul a dat, astăzi, una dintre cele mai tulburătoare pilde despre cum se trăiește și cum nu se trăiește, de cum suntem noi îngrijorați de lucruri care nu trebuie să fie în preocupările noastre și a spus că într-una din zile, un neguțător, un bun gospodar, a aflat că roada este mult mai mare decât capacitatea de stocare, ca să spunem așa, în termenii de manageriat ai silozurilor. Și a spus:

– Ce voi face eu că nu am unde să îmi adun roadele mele?

Și nu a stat mult pe gânduri:

– Acestea voi face! Le voi dărâma și altele mai mari voi zidi și voi aduna acolo toate bunătățile și bogățiile mele și voi spune sufletului meu:

– Suflete, de acum înainte ai pentru mulți ani! Bea, mănâncă, veselește-te, odihnește-te!

Și atunci, i-a trimis Dumnezeu un înger care să îi spună:

– Nebune, în noaptea aceasta se va lua de la tine sufletul tău și toate acestea ale cui vor fi?!

Și continuă Mântuitorul:

– Pentru că așa pățește cel care nu se îmbogățește în Dumnezeu!

Bineînțeles că sună într-o nuanță atât de optimistă pentru cel sărac, pentru că și săracul să știți că are și el un parapon pe cei care au bogății:

– Na, mă! Le-a făcut-o!

Dar problema este alta: riscă cel sărac să creadă că nu este vorba despre el, riscă cel sărac să spună:

– A! E vorba despre alții! Pe mine m-ar fi interesat dacă aș fi aflat invers lucrurile, cum să fac la mine în curte să vină ceva care să îmi umple niște hambare care sunt pe jumătate goale!

El nu le vede niciodată pe jumătate pline! Săracul vede numai ce îi lipsește. Așadar, ar fi fost mai de bun augur pentru toată lumea să se spună cum să facem să umplem ceea ce avem! Dar nu este așa și atunci m-am gândit multă vreme, vorba aceea, sunt 29 de ani de când tot bat monedă pe aceste parabole, dar astăzi s-a întâmplat un lucru deosebit! A fost, dimineață, a zecea voscreasnă! Voscreasna este una dintre cele 12 Evanghelii ale dimineții, Evanghelii ale Învierii și în cea de-a zecea Evanghelie se vorbește despre un eveniment pe care Mântuitorul l-a petrecut după Înviere, că toate cele 12 voscresne sunt după Înviere, Evanghelii ale duminicilor.

Mântuitorul era lângă Lacul Ghenizaretului și ucenicii, care nu L-au cunoscut, își cârpeau mrejele. Ei își lăsaseră mrejele cu vreo trei ani și jumătate în urmă, la nivelul cel mai serios, adică nu mai mâncaseră din ceea ce adunau, ci mergeau după Mântuitorul. Și aflaseră că fusese răstignit, se ascundeau, fugeau de frica iudeilor iar acum își dregeau mrejele pentru că vroiau să se întoarcă la ale lor. Întorcându-se la ale lor, au constatat că mrejele erau rupte, erau putrezite, vă imaginați, o întreagă etapă de trei ani și jumătate cât Mântuitorul i-a luat ca ucenici, ei nu mai puseseră mâna nici să repare mrejele, nu mai făcuseră lucrul acesta, așa că s-au apucat din nou să o ia de la capăt. De multe ori, viața ne așează în a o lua de la capăt. Și, luând-o de la capăt, s-au uitat că încet, încet au înlocuit partea putrezită a mrejelor, au mai reparat bărcuța, au mai făcut ce au mai făcut, dar când au pornit, ”vânatul nicăirea”, așa cum spune Evanghelia, adică, după ce ne-am străduit să avem ustensilele și priceperea, nu mai avem ce pescui! Într-adevăr, să știți că de multă vreme, mi-au spus pescarii, că sezonul de pescuit în care ne aflăm în fiecare an este mult mai prost decât cel din anul precedent și mult mai bun decât cel care va veni la anul! Acum, imaginați-vă, știu vorba asta de vreo 30 de ani, dar cred că e la fel de rău și va fi la fel, până va veni ultimul pește, această vorbă va rămâne în picioare.

Și Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici:

– Aveți ceva de mâncare?

Adică, voi care v-ați întors la ale voastre, măcar vă săturați din ceea ce faceți, că tot aici v-am găsit?! Dacă v-am găsit tot aici, măcar puteți să vă întrețineți cum ați făcut-o până acum? Și au spus nu. Și atunci, le-a spus:

– Aruncați mreaja și mergeți mai departe!

Și s-au dus, au aruncat mreaja și au tras 153 de pești mari și atâția fiind, totuși, mreaja nu s-a rupt. Minunea este prezentată prin faptul că nu s-a rupt mreaja, nu că au fost atâția pești! Și atunci, m-am gândit, ascultând, deși știu de multă vreme Evanghelia aceasta, că de fapt, aici stă exact înțelesul Evangheliei de astăzi: totuși, mreaja nu s-a rupt! Nici măcar nebunul din Evanghelia de astăzi nu a avut răbdare să vadă dacă îi vor ajunge hambarele! El le-a dărâmat înainte de a constata că ele sunt încăpătoare sau nu. Le-a dărâmat înainte de a afla că nu mai avea la ce să își mai facă altele.

”Nebune, în noaptea aceasta se va lua de la tine sufletul tău și toate ale tale ale cui vor fi?”

Nu este despre nebunul din Evanghelie, este despre nebunul din buletinele noastre! Deschideți-vă buletinele și vedeți, dacă vreți să aflați numele nebunului, că nu e spus numele nebunului pentru că e scris în buletinul nostru! Citiți-vă, fiecare, Cartea de Identitate și aflați numele nebunului! Noi ne gândim pentru ziua de mâine! Ne gândim când vor crește facturile, pentru că se va încheia, de la 1 martie, această ”sponsorizare guvernamentală a energiei”, care se numește plafonare și deja ne facem probleme! La noi nu sunt probleme că vine prea multă producție, sunt probleme că vine prea multă datorie!

– Și unde o să îi depunem?

Și începem și dărâmăm din toate cele, nu mai dăm drumul la căldură pe undeva. Într-o cameră, dacă nu ai dat drumul la căldură, după aceea ai să dai pe Paracetamol cât ai da cel puțin jumătate banii de întreținere! Trebuie să ne facem niște calcule sincere cu noi înșine și dacă nu avem curaj să începem aceste calcule, să ne uităm în buletin:

– Măi nebunule, ce te-a apucat, măi?!

Știm, foarte optimist, până la urmă, ce se întâmplă, a murit săracul și n-a lăsat nimic, a murit bogatul și n-a luat nimic! Așadar, aici suntem noi! Cel care crede că adună ca să lase, nu lasă nimic, pentru că nu o să îi ajungă! Vă imaginați că dacă nebunul nostru, unul dintre noi, a apucat să demoleze hambarele, vin cei pentru care el, chipurile, a adunat, să constate că nici măcar cele de anul trecut nu mai sunt și nici măcar 10% din producția aceasta imensă nu poate să mai fie adunată! De ce? Pentru că mai binele este dușmanul binelui! Atunci, ce strategie putem folosi? Este un sfat dar știți foarte bine că atât de greu se poate accepta un sfat atunci când vi-l spune cineva dintr-o carte sau dacă vi-l spune cineva pe de rost și totuși, mă risc să vă spun ce au spus alții, după care vă spun și ce pățesc eu! Se spune că atunci când se mărește producția, să nu înalți gardul, ci să lungești masa. Și atunci, unul care spune că nu are nici de pe azi pe mâine se uită așa, sașiu, cumva, la noi și întreabă de ce îi spun așa ceva. Dar tocmai că îi spui unui om care nu știe ce are! Un om care este sănătos, niciodată nu o să știe că este sănătos! Starea de sănătate se constată atunci când lipsește! Se constată atunci când nu ai ceva, când ceva este în neregulă. Când te doare ceva, îți dai seama că nu mai ești sănătos, dar când nu te doare nimic, nu știi niciodată că ești sănătos! Și atunci, tu, de fapt, ești nebunul care îți mărești hambarele! Cum? Păi, doar nu o să mărești hambarele pe alt teritoriu, le dărâmi pe celelalte. Adică, al doilea job, dacă tot sunt sănătos! Și ce faci? Al doilea job începe încet, încet ce să facă? Să demoleze trupul! Pentru că trebuie să te trezești mai de dimineață, că trebuie să te culci mai târziu, că trebuie să ai în cap mai multe lucruri și acestea nu sunt teorii, sunt lucruri practice! Cum se dărâmă un hambar? Exact așa se dărâmă un hambar!

Vă aduc aminte de părintele acela de 92 de ani care era cel mai vrednic dintre toți preoții care nu împliniseră încă 40 de ani și a putut să țină slujba singur și la sfârșit l-au întrebat:

– Părinte, dar de unde ai atâta putere, că ai fost mai verde ca noi de nu știu câte ori?! Câți ani ai?

– 92.

– Nu se poate, părinte, dar care e secretul?!

– A, secretul este unul singur, zile nu poți să îți adaugi, dar din păcate, dacă nu ești atent, poți să ți le tai.

Din punctul de vedere al regenerării celulelor, noi suntem proiectați să trăim de șapte ori 12 cicluri de viață, adică 147 de ani. Să știți că în mod normal, sub această vârstă nu ar trebui să considerăm pe nimeni că a murit de bătrânețe! Absolut! Dar, ce facem noi cu acești 147 de ani? Începem să tăiem cu grijile, să tăiem cu îngrijorarea permanentă, să tăiem cu luarea în seamă a unor lucruri care nu țin de noi. Dacă ați ști câți românași de-ai noștri sunt acum tulburați că este președinte Trump! Vai, dar nu știți! O să vă spun eu puțin!

– Ce-o să fie?

– Pe cine o să aducă?

– Cum o să plecăm în Lună?

– Cum o să ne întoarcem de pe Marte?

Dar de ce mă interesează pe mine asta?! Pentru că asta știi ce înseamnă? Dărâmarea unui hambar! Nu mai încape informația pe care am avut-o până acum și dărâmăm hambarele și altele mai mari vom face și vom aduna acolo bunătățile noastre! Adică să știm și în Papua Noua Guinee cine e președinte, ca să vedem noi dacă într-adevăr ajunge unda de șoc și la București! Păi, măi fraților, nici de la Cernavodă nu ajunge până la Constanța, nici din cartierul Coiciu nu ajunge până pe malul mării! Vecinul nostru este cel care ne raclamă la poliție că am făcut un gard sau am făcut o baie de vară, nu cel care trece pe stradă, că acela habar n-are! Toate se întâmplă lângă noi! Adică, hambarele pe care le avem sunt suficiente! Vine producție mai mare? Atunci trebuie să facem altceva! Ca să înțelegem principiul, se spune că cel mai puternic japonez dintr-o comunitate, cel mai bogat, s-a întâmplat că nu a fost atent după niște investiții, a falimentat și din toate parcurile și grădina lui a mai rămas cu un petic de zece pe zece metri, adică o sută de metri pătrați. Multă vreme l-au ocolit prietenii lui cei mai buni pentru că nu se mai puteau așeza nici măcar la o masă, vă imaginați că ei zece metri aveau numai între două persoane la o masă, la câte erau de pus pe masă! Și a venit unul dintre ei, probabil cel mai îndepărtat ca grad de prietenie, să îl întrebe cum se simte. Și el s-a întors așa și a răspuns:

– Foarte bine!

– Adică, cum foarte bine?! Te văd că ai rămas falimentar!

– Nu, nu vezi ce grădină frumoasă am?

– Da, dar iartă-mă, e cam mică, e cam strâmtă!

– A, nu, nu! Este foarte înaltă!

Dimensiunea unui hambar nu este numai amprenta la sol, ci și înălțimea! Această înălțime ne face să avem hambarul după toate dimensiunile în care să încapă orice! În mintea noastră, înălțimea este infinitul, dacă stai afară! Este adevărat, un infinit care începe la picioarele noastre, dar dacă ne uităm în sus, este infinitul! Dar știm să ne uităm la dimensiunile reale ale hambarului nostru? Dacă eu îi arăt unui om un hambar ca având o suprafață de zece pe zece, pot să îl întreb ce volum are. Și el o să spună că pentru a calcula, trebuie să îi spun și unde se termină.

– În cer. Calculează!

Nu mai e nevoie să demolez hambarul, dacă îl am pe această dimensiune! Nu trebuie să filozofăm. Nu, hambarul pe verticală este ceea ce Mântuitorul, astăzi, ne recomandă! Hambarul pe verticală este cel în care încape toată producția noastră, și când este extraordinar de mare, și când este foarte mică. Ieri dimineață discutam cu părintele Alin despre Bursa cerealelor și spunea că a avut un fiu duhovnicesc care i-a spus că față de anul trecut a trebuit să muncească dublu, a avut producție dublă dar când a tras linie, a fost la jumate! Și atunci, calitatea sau cantitatea face diferența? Ce facem cu hambarele? Dacă le facem cu un volum calculabil, trebuie să le și acoperim, dar dacă le facem cu un volum infinit, nu le mai acoperim! O să spuneți că plouă în ele.

Am văzut oameni care nu au mai vrut să își culeagă porumbul, și-au dat seama că nu are rost să îl culeagă pentru că porumbul este lăsat de la Dumnezeu ca peste iarnă să își fie lui însuși suficient de… hambarabil, ca să spun așa, se are pe sine hambar, își are pănușile lui, se smerește și se întoarce spre pământ și nu mai intră în el nici apa, nici înghețul, nici nimic. Acela este hambarul pe verticală! Sub cer! Nu este nevoie nici să îl acoperi! Iar dacă are nevoie vreun animal de hrană mai multă decât ai tu în hambarul de acasă, acela acoperit, te duci pe câmp, dai puțin zăpada la o parte și vii cu câtă cantitate îți trebuie astăzi, pentru că de restul, aștepți noaptea:

– Se va lua de la mine sufletul meu sau nu?

Eu sunt nebunul acela la care mă uit în buletin! De exemplu, la mine în buletin, nebunia este și mai mare, este valabil până în 2081! Ultima dată când am schimbat buletinul trecusem peste 55 de ani și așa era algoritmul! E un algoritm, un protocol și am spus:

– Vă mulțumesc, dar trebuie să și garantați!

La nebunia mea, vă dați seama, nu au știut cu cine s-au pus! Doamna mea are unul normal, până în 2031, dar am s-o trag după mine, pentru că nu poate să mă lase singur atâta amar de vreme, încă 50 de ani! Asta înseamnă că nebunul care știe unde să se uite în Cartea de Identitate află și rețeta!

Azi am aflat o rețetă extraordinară, rețeta aceea care ne spune că este cazul să nu dărâmăm și să nu construim nimic, este cazul să luăm totul așa cum ni s-a dat. Ce înseamnă atunci când ne întrebăm ce facem cu roadele? În ciclul acesta de șapte ani care se încheie, activitatea noastră celulară vine cu tot ceea ce înseamnă celule stem și ne dă program pentru pancreas, program pentru rinichi, program pentru inimă, pentru toate! Acestea sunt producția cu care noi, din păcate, ce facem? A, păi dacă e așa, dărâmăm hambarele! Nu, nu dărâmați nimic! Acestea sunt construcții pentru hambarul nostru! Lăsați-l cum e el făcut, să țină până la 147 de ani! După ce ajungem la 147 mai vedem, probabil că mai sunt și mici excepții, vă învăț atunci! Eu dacă am buletinul până în 2081, înseamnă că o să am numai 126 de ani, deci o să mai am încă 21 de ani, încă trei ciclicități de șapte ani! Nu, că nebunia e până la capăt, dacă v-am spus să vă citiți în buletin cine e nebunul, fiecare dintre noi are dreptul să fie nebun! Măcar astăzi până în seară să avem dreptul să fim nebuni! A fi nebuni înseamnă a ne asuma! Câți dintre noi și-au asumat că dacă au un organ sănătos, au mulțumit lui Dumnezeu pentru acel organ sănătos?!

Eram într-o perioadă, acum vreo 10-15 ani, când încercam noi diete și făceam un program de mers pe bandă, după aceea am aflat că de fapt este cel mai păgubitor program pe care poți să îl faci, să alergi pe bandă, mai ales că îmi dădea și un unghi de 35 de grade, o nenorocire pentru genunchi, noroc că nu m-a ținut mult! Într-o zi m-a durut piciorul și am spus:

– Au, dar cum mai fac eu antrenamentul?

Asta era în capul meu! Și am spus:

– Dar eu am fost vreodată conștient și recunoscător, când fac un antrenament sau când merg, că nu mă doare niciun picior? Nu.

De ce? Pentru că mă întorc la buletin și spun:

– Măi nebunule, în noaptea asta se ia de la tine sufletul și toate ale tale ale cui vor fi?

Trebuie să conștientizăm averea pe care o avem și să știm că ceea ce avem este exact ceea ce ne trebuie! Ce nu avem înseamnă că nu ne trebuie! Da, știu că e greu de rumegat acest lucru, cum adică nu ne trebuie?! Da, sunt fix acele lucruri care nu ne trebuie pentru că, dacă ne străduim prea tare să le avem, ar trebui să dăm la schimb cu altceva, să dăm la schimb cu liniștea noastră, să dăm la schimb cu tinerețea noastră, să dăm la schimb cu lucruri pe care noi nu le-am cuantificat până acum.

– Nebunule, ce te faci dacă nu știi să lași hambarul fără acoperiș?

Cred că e singura strategie, să lăsăm hambarul fără acoperiș. Un acoperiș înseamnă o limită. Vedeți că aici ne întoarcem din nou la noi înșine. Singura limită a omului este cea pe care și-o pune el în cap! Ăsta este acoperișul hambarului! Cine vă pune să nu aveți încredere?! Chiar m-a întrebat cineva dacă trebuie sau nu trebuie să spui cuiva că urmează o linie dreaptă, că de fapt, linia cu oncologul știm unde să termină. Și i-am spus:

– Pardon?! Nu numai linia cu oncologul se termină la poarta cimitirului, ci toată veșnicia noastră.

De aceea îmi dă mie dreptul să spun:

– Măi nene, vezi că ai treabă în linia asta!

Cine îmi dă dreptul? A, mă uit în buletin: ”Nebunule!”. De ce sunt nebun să îl limitez pe celălalt? Celălalt are o credință care lucrează, pentru că de fapt, sănătatea este o problemă de conștiință. În primul rând, atunci când avem o conștiință aproape de Dumnezeu, ne uităm în buletin, vedem CNP-ul, vedem că n-am făcut încă 147 de ani și spunem:

– Sunt în grafic! Dacă nu am făcut încă 147 de ani, sunt în grafic!

După unele măsurători, avem unii oameni care probabil au fost mai zgârciți, dar eu știu că omul este făcut să nu moară niciodată, dar trebuie să crezi în asta! Un om nu moare niciodată atunci când scrie o carte și o lasă într-o bibliotecă! Deja poate să depășească 147 de ani!

Deja putem să înțelegem că grădina aceea care era mare și din… binecuvântate invidii nu mai este așa de mare, s-a restrâns, s-a restrâns, s-a restrâns, are o altă dimensiune: infinitul cer!

Măcar până astăzi în seară, gândiți-vă unde aveți loc, dați la o parte tot și așezați-vă sub cer, pentru că acolo merită să lăsați acoperișul hambarului, pentru că nu vreau ca în seara asta să vină vreun înger să ne întrebe unde vom pune ale noastre. Când o veni la noi să ne întrebe, să putem spune că la noi încap toate, Îți mulțumesc, Doamne, pentru sănătate, Îți mulțumesc, Doamne, pentru bucurie, Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot! Este un lucru extraordinar să știm să Îi mulțumim lui Dumnezeu! Aceasta este, de fapt, strategia hambarului fără acoperiș, hambarului care rămâne deschis pentru orice producție! Producția noastră poate să fie inclusiv această multiplicare celulară care vine în fiecare an și pe care noi, din păcate, o dăm de colo, colo, o gestionăm noi într-un fel sau într-altul și grijile ne apasă. Grijile să știți că pun acoperiș hambarului nostru! Sunt oameni care se trezesc noaptea să își facă tot felul de socoteli, dacă vor putea sau nu vor putea să acopere nu rata, ci diferența care i-a venit pe deasupra, pentru că se înmulțește nu numai darul, se înmulțește și datoria! Și atunci, dacă omul acela ar fi liniștit, ar găsi în liniște inclusiv soluții de a rezolva problemele!

A fost acum vreo trei ani problema cu gazele, de unde le avem, că vin din partea aia, că vin din partea ailaltă, dacă tragem acum linie, fiecare stat din Europa nu mai are nevoie decât de vreo 10-15% de import de energie. Energie care era și înainte, dar așa era o… modă, să lăsăm pe cine produce energie să producă energie! Așa e și la noi, în trupul nostru! Avem tot ce ne trebuie, numai că nu ne-a dat Dumnezeu o boală adevărată care să ne trezească:

– Băi nene, ai ceva de scris? Scrie în noaptea asta!

– Ai ceva de făcut? Fă acum!

Să vezi că mâine va veni o altă zi! Nu o să mai stea nimeni cu ochii pe pereți de la 2 noaptea la 4 dimineața! Să știți că dacă nu vă ia somnul când vreți dumneavoastră, la ora 6, când sună telefonul, sigur vă ia somnul, ăla e cel mai bun somnifer! Alarma e cel mai bun somnifer!

Atunci, de ce să nu fim noi atenți?! Pentru că așa am fost educați! Da, am fost un nebun care s-a recunoscut nebun în fața dumneavoastră și v-a învățat ”rețeta nebunului”: să nu mai credeți decât în Moș Crăciun! Altfel, a crede în tot felul de zvonuri nu înseamnă altceva decât că ne-am stricat hambarele. Hambarul înseamnă și liniștea. Hambarul nostru de acum este liniștea familiei, dar o stricăm:

– O! Vino încoace! Nu stăm în camera aia că o să ne ia ăștia subvențiile și nu o să mai avem bani de factură!

Și uite așa se pierde liniștea. E adevărat că e și un avantaj că vă adunați toți într-o cameră, dar asta nu înseamnă că celelalte camere trebuie să fie reci! Nu, trebuie să fie calde! Este foarte important ca măcar astăzi, nu avem pretenție mai mult, măcar în seara asta, să ne adunăm puțin și să vedem ce hambare mari avem și pline! Cât de sănătoși suntem! Nu știți unde să vă uitați, dacă nu credeți că sunteți sănătoși! Învățați să vă uitați unde trebuie și o să vedeți că sunteți sănătoși, că sunteți frumoși, că sunteți dăruiți, că sunteți puternici și sunteți pregătiți să acceptați că a venit vremea belșugului! A venit vremea belșugului! Informația este un belșug, starea de bine este un belșug!

Cine vorbește de rău despre șoselele din România vreau să primească de la mine un sfat, să întrebe pe cineva care mergea prin anii 1970, 1980 pe străzile României și o să vedeți cât de bine o ducem! Vă agitați degeaba, nu știți cât de bine o ducem! Nu știți cât de lesne putem să obținem informații. Eu am avut să îmi verific un istoric și mi-am dat seama că nu mai pot ține atâta bibliotecă în casă și cu două touch screen-uri am rezolvat o întreagă lucrare! Cât de bogați suntem! Și ce, eu acum trebuie să spun:

– A și acum ce fac? Îmi dau tabletele mele și laptopul și trebuie să îmi iau altul și mai grozav?

Ce să fac cu unul și mai grozav?! Telefonul meu este de o mie de ori mai deștept ca mine și ce fac cu el? Îmi țin cele 17.400 de numere în telefon, dar dacă eram mai atent, puteam să le scriu și de mână. Și ce pot să fac mai mult? Cam atât. Da, mai dau câte o întrebare unui motor de căutare și imediat îmi vine un răspuns dar nu trebuie să îl cauți numai într-o parte, pentru că dacă nu ai alternative din trei surse, ăla nu e adevăr.

Așa că suntem bogați și noi nu știm! Avem hambare în care încape orice. Cei care își aduc aminte de primul nostru calculator, era în sala calculatoarelor și trebuia să fie băgat cu trei ore înainte în priză, m-am ocupat de treaba asta din 1980 până în 1982, cât am fost la Informatică. Cel mai performant era un M18, care pornea după jumătate de oră și ne dădea informații, dacă scriam o valiză și jumătate de cartele, care însemna doi copaci și jumătate tăiați de aiurea, puteai doar să le pui pe foc, că nu mai aveai ce să faci cu cartelele alea perforate. Și acum ne văităm că nu avem?! Informațiile sunt, trebuie să știm să le folosim! Avem hambare, nu le dărâmați!

Chiar îmi aduc aminte, la Revoluție, soția mea când a venit acasă, pe sub Arcul de Triumf, că lucra în nordul Bucureștiului, spunea că șefa ei i-a spus că trebuie să arunce perdelele, să arunce covoarele că acum or să vină altele. Doamna mea, care întotdeauna a fost realistă, i-a spus:

– Păstrați-le, că nu știți ce vine!

De ce să dărâmi hambarele? De ce să crezi că altele sunt mai frumoase? Nu, tot ce e frumos avem acum! Trebuie să peticim, trebuie să avem o anumită șansă de a repara! Suntem, cum am spus și altă dată, o generație care folosește numai lucruri de unică folosință, dar nu trebuie să fie așa!

Pe mine mă doare sufletul, m-am dus acum la niște băi și mi-am păstrat paharul acela pentru apă, măcar o zi jumate cât nu mi l-a luat altcineva, când au făcut curat, dar nu puteam să mă duc de fiecare dată să îmi iau alt pahar! Nu puteam, am spus că mai bine nu mai beau apă! Pentru că a folosi, măcar pentru tine, un lucru de unică folosință, este amprenta ta, este identitatea nebunului la care trebuie să te uiți în buletin, să spui:

– Măi nebunule, mai ai aproape o sută de ani de trăit! Ce faci? De unde o să îți ajungă?

Apropo, eu mai am 93! Cred că este un lucru extraordinar că începem să prețuim mai mult ceea ce avem!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța pentru îngăduința de a-i reda aici cuvintele predicii sale la Bogatul căruia i-a rodit țarina, a cărei înregistrare o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=0ZdKG0vj_90, cu mulțumiri pentru Veronica Cristina Radu.