Bucurați-vă! Astăzi se petrece totul, acum, aici!
Astăzi ne aflăm în cea de-a treia zi de Crăciun și cei care m-ați văzut îmbrăcat în veșmintele acestea, dacă v-ați gândit cumva la globulețe, nu ați greșit chiar de tot, dar cu ocazia asta vreau să vă spun că și în Biserică există un dress code. Nu mă refer la cei care participă din partea cealaltă a catapetesmei, mă refer la slujitori.
Când avem de prăznuit Învierea Domnului, veșmintele trebuie să aibă culoarea luminii, ori alb, ori galben, să fie ceva strălucitor, la fel și la Schimbarea la Față, la fel în toate praznicele care ne duc spre Înviere. Dacă este vorba despre Bobotează, trebuie să avem culoarea apei, albastră. Dacă suntem pentru Praznicul Intrării Domnului în Biserică, în Ierusalim, la Florii, trebuie să păstrăm culoarea salciei, verde. Dacă însă este vorba despre prăznuirea Maicii Domnului, este de culoare verde. Toate își au o nuanță care să ne introducă într-o anumită atmosferă. Dacă însă este prăznuit un Sfânt Mucenic sau Mare Mucenic, cum este vorba și astăzi, culoarea este cea pe care o vedeți și pe mine, culoarea roșie. De ce? Pentru că ea mărturisește despre sângele care s-a scurs prin martiraj.
Se spune că atunci când era rănit în luptă, Napoleon se îmbrăca în veșminte roșii, ca să nu cunoască ostașii lui faptul că el este rănit și pierde sânge. Cam așa suntem noi, astăzi. Suntem îmbrăcați așa pentru că în noi sunt mai multe sentimente, este a treia zi de Crăciun dar este și prăznuirea unui Mare Mucenic, Sfântul Arhidiacon Ștefan, primul dintre mucenici. În anul 44, el a fost primul care a deschis această ”poartă” a martirajului, pentru că până la el nu murise nimeni pentru Hristos, muriseră pentru alte cauze, dar el a fost primul care a murit pentru Hristos, de aceea se numește Arhidiacon și Întâi Mucenic. Din viața lui ne interesează sfârșitul, pentru că sfârșitul dovedește cum a trăit.
Când a murit ultimul samurai, a fost adus la Curtea Imperială cel care i-a fost alături în ultima luptă și Împăratul a avut o curiozitate:
– Vino aici, mai aproape și spune-ne cum a murit!
– Nu, Înălțimea Voastră, eu aș vrea să vă spun cum a trăit.
Despre asta este vorba. Cum a trăit ne mărturisește acum, în ultima etapă. ”Iată, văd Cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” Aceasta este mărturia pe care Sfântul Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan a făcut-o atunci când era împresurat de către cei care urma să îi ia viața prin lapidare. În vremurile biblice, lapidarea era un dureros mod de a pierde viața. Lovitura cu piatra putea să dureze chiar ore, pentru că se păstra o anumită distanță, se foloseau pietre de anumite dimensiuni și vă imaginați cât putea să dureze lapidarea. Când s-a uitat spre cei care deja clar nu aveau cum să îl ”rateze”, îi era clar că sfârșitul îi era foarte apropiat, s-a uitat la cer și a spus: ”Văd Cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”!
Eu unul, personal, astăzi trebuie să fac și un gest de spovedanie că niciodată nu m-am gândit că aceste cuvinte trebuie să fie puțin mai atent ”disecate” de noi. Nu spune ”văd Cerurile deschizându-se”, ci ”văd Cerurile deschise”, asta înseamnă că nu s-au deschis atunci, asta înseamnă că Cerurile sunt deschise mereu! Dar pe ce cade diferența între mărturisirea lui și privirea noastră, așa, în gol, către Cer? Pentru că el a văzut Cerurile deschise!
Mi-am propus ca astăzi să vă dau o rețetă de viață desprinsă din această constatare că Cerurile sunt deschise. Ce înseamnă că Cerurile sunt deschise? Înseamnă conștiența prezentului. Am făcut și o experiență, mi-am propus de aseară să vă vorbesc despre acest lucru și să observ ce îmi va aduce în plus faptul că voi avea astăzi, la slujbă, conștiința că Cerurile sunt deschise. Și am avut două momente mari de revelație, când am venit de la cădirea de la Heruvic și am ieșit în pridvor iar când am intrat, într-adevăr, o să spună cineva că e soare afară, dar eu am văzut biserica într-o altă lumină, aproape că am văzut prin ea, dincolo de ea, Cerurile deschise! Și m-a cuprins așa o bucurie încât părerea mea a fost că sunt și eu desprins și sunt undeva într-un Cer deschis și când am ajuns în fața Sfintei Mese, mi-am dat seama că a vedea Cerurile deschise înseamnă a vedea ceea ce ai!
Nu băgăm în seamă, niciodată, ceea ce avem, pentru că noi nu trăim prezentul! Noi trăim defazați, ori ne gândim prea mult în urmă, ori ne facem planuri că o să fie bine altă dată! Părinții cu copiii:
– Aoleu, abia aștept să vorbească, să mă înțeleg și eu cu el.
Când a vorbit, nu te mai înțelegi deloc! După care:
– Lasă să îl văd la liceu!
– Să îl văd la facultate!
– Să îl văd la casa lui!
– Să-mi văd nepoții!
Și tot așa amâni fericirea! De ce?! Pentru că nu vezi Cerurile deschise! Cerurile sunt deschise astăzi!
Eram în altar și mă gândeam că nu mai am acea emoție negativă pe care o aveam acum 20, 25 de ani, când veneam spre biserică și nu știam dacă voi avea pe cineva să îmi răspundă la strană și să pot începe Liturghia. A fost o perioadă de vreo trei, patru ani în care nu puteam să dorm liniștit pentru că nu eram sigur, niciodată, că pot să fac Sfânta Liturghie, neavând niciun student care să vină. De câteva ori fusesem chiar amăgit de unul sau de altul, că vin și nu au venit, chiar îmi aduc aminte de o Liturghie a Darurilor Sfințite pe care nu am putut să o fac pentru că nu am avut cu cine și Darurile cele Sfințite dinainte a trebuit să le potrivesc singur, să fac un acatist pe care pot să îl fac singur și să merg mai departe. Și atunci am văzut Cerurile deschise, că acum nu mai este nevoie să mă subjuge această emoție negativă. A rânduit Dumnezeu ca dimineață, când am venit, să fie fratele Marius Cristian și să începem Liturghia și apoi să se adauge și frații din corală și atunci mi-am dat seama că Cerurile sunt deschise.
Diferența o face faptul că știm sau nu știm să ne uităm la Cer. La Cer trebuie să ne uităm la tot ceea ce avem! Uitați-vă în jur! De câte ori ați mulțumit lui Dumnezeu că atunci când sunteți gazde, aveți casa plină? Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată dar mie mi s-a întâmplat, am avut o situație în care de Crăciun s-au blocat drumurile, era zăpadă mare și nu au venit toți invitații. Să știți că fiecare tacâm care era gol și fiecare scaun care era gol, eu mă așteptam să fie numai un scaun gol, era o rană pentru mine și mi-am dat seama că nu am mulțumit lui Dumnezeu atunci când era casa plină. Nu ați mulțumit niciodată lui Dumnezeu, pe deplin, atunci când v-ați bucurat de ceva, pentru că ați așteptat să se întâmple ceva încă și mai frumos și a doua zi nu a fost mai frumos, a fost chiar mai rău și dacă ați fi tras linie, ați fi spus:
– Mai bine mă bucuram ieri, că ieri era mai bine!
V-ați bucurat vreodată că dacă atunci când băgați piciorul într-o încălțăminte, vă strânge sau că vă prinde ploaia cu niște pantofi cu care nu ați făcut pact să țină și la ploaie și vă udă picioarele pentru că nu erau proiectați pentru ploaie, ați mulțumit lui Dumnezeu că aveți picioare cu care să mergeți singuri?
Cred că este cea mai importantă situație pe care Sfântul Arhidiacon și Întâi Mucenic Ștefan ne învață astăzi: ”Văd Cerurile deschise”. Nu pune accent atât pe ”Cerurile deschise”, cât pune accent pe faptul că vede! Cerurile sunt deschise mereu și să spunem că nu suntem în stare sau considerăm că nu putem ajunge chiar așa la o situație să vedem Cerurile deschise, dar putem să facem altceva, putem să devenim Cer deschis pentru celălalt! Atunci când nu mai ținem la părerea noastră, nu când ne depersonalizăm, asta în niciun caz, nu când anulăm identitatea, ci când nu mai ținem morțiș ca celălalt să fie ca noi, atunci suntem, pentru celălalt, un Cer deschis! Până atunci, suntem un Cer închis, opac, ermetic, sigilat, de care nu se poate trece. Dacă vrem să fie Cerul deschis, să îl vedem Cer deschis, trebuie ca întâi să fim noi Cer deschis pentru ceilalți, adică să acceptăm că și celălalt are o părere, este a lui, o procesăm, ne dăm seama că nouă nu ni se potrivește, dar nu trebuie să facem act de lucrul acesta!
Sunt foarte multe amănunte care pentru mine sunt revelatoare și pe alții îi lasă rece. Absolut! Nu am pretenția ca plăcerile mele să fie și plăcerile altora! Plăcerea mea a fost în noaptea de Crăciun, când am venit aici, nu mai făcusem de mult lucrul acesta, pe la trei și jumătate, și mi-am făcut rânduiala Utreniei, știind că zilele acestea nu mai pot s-o mai fac și am spus:
– De ce să îi țin eu pe bieții oameni din timpul lor și nu doar al lor, pentru că dacă sunt gazde îi țin și din timpul oaspeților?
Și atunci, hai să fac, iar bucuria pe care am avut-o constatând că am făcut și slujba și am și lăsat noroadele să plece atunci când a trebuit, ca să aibă timp și ele pentru ceea ce și-au propus să facă în ziua respectivă, am constatat că este un Cer deschis. Am văzut Cerurile deschise, am văzut o altă înfățișare a unei zile care pentru mine a avut mai mult de 24 de ore cât are una obișnuită! Timpul este cel pe care l-a văzut Sfântul Arhidiacon Ștefan, când a spus ”Văd Cerurile deschise” îneamnă că văd tot timpul că îmi aparține. Acum este vremea, bucurați-vă! Astăzi este o vreme când trebuie să învățăm că, de fapt, astăzi se petrece totul, acum, aici. Am ieșit din biserică, acum, aici. Suntem la corală, acum, aici. Am ajuns acasă, acum, aici. Dacă vom reuși să avem conștiința că Cerurile sunt deschise și numai noi trebuie să ne uităm la ele să le vedem, înseamnă că am rezolvat problema! Altfel mai avem o singură soluție, să ne plângem de milă tot restul zilelor noastre:
– Ooof, eu am așteptat să fie mai bine și când colo e mai rău!
Da, dar este o întrebare foarte optimistă:
– Și dacă mâine o să fie mai rău, ce te împiedică să te bucuri astăzi, că e mai bine astăzi?!
Trebuie să întoarcem puțin lucrurile, pentru că să nu uităm că acel Cer deschis era și deasupra celor care dădeau cu pietre! Era același Cer deschis și cine a fost mai mulțumit, despre cine mai știm? Despre Saul care se așezase ca paznic al hainelor celor care aruncau cu pietre și de restul, de nimeni nu mai știm. Dar știm de Saul, de ce? Pentru că s-a convertit! În rest, același Cer este mereu deschis și nu e treaba noastră că e mereu deschis, treaba noastră este să îl vedem!
V-aș propune ca măcar jumătate de zi care ne-a mai rămas din astăzi, eu nu merg pentru ziua de mâine, pentru ziua de astăzi, mergând spre casă să scormoniți cumva și să transmiteți creierului dumneavoastră o provocare: să vadă în ce constă faptul că Cerurile sunt deschise, adică ce aveți și nu ați luat în seamă! De exemplu, dacă aveți acum o mașină cu care să plecați spre casă, spuneți:
– Uite, pe asta nu am băgat-o niciodată în seamă! S-au deschis Cerurile și văd! Ăsta este cel mai important lucru!
Dacă ajungeți acasă și aveți șansa să vă deschidă altcineva ușa, este o bucurie fantastică! Câți pot să aibă acest privilegiu să li se deschidă ușa?! Dacă sunteți gazde și vă deschid oaspeți ușa, de câte ori ați mulțumit că vi s-a umplut casa? Acestea sunt Cerurile deschise! Cerurile deschise înseamnă ziua de astăzi, înseamnă bucuria pe care noi o avem dar nu știm că o avem! De ce nu știm? Pentru că nu ne uităm, nu știm unde să ne uităm, poate ne uităm după colț, poate spunem:
– Poate o fac mâine, poate o să ajung de Anul Nou!
Nu, nu, nu, despre astăzi este vorba! Sfântul Arhidiacon Ștefan când a văzut Cerurile deschise, să știți că le-a văzut și ele au rămas deschise, au rămas deschise și pentru noi și vor rămâne deschise tot timpul. Diferența o va face dacă suntem noi în stare să le vedem!
Mulțumesc părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța pentru predica din a treia zi de Crăciun, la Sfântul Arhidiacon Ștefan și Veronicăi Cristina Radu, pentru înregistrarea predicii astfel încât să o pot transcrie, redacta și a o da mai departe spre citit.
Leave a Comment