Plecăciune smerită pentru copiii noștri

Aveam în gând să scriu câteva cuvinte despre colivă, despre cum aceasta se află în ADN-ul românilor de pretutindeni și cum să dăm ștafeta mai departe, copiilor noștri, dar astăzi am auzit afirmația cuiva care spunea că nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ceilalți și mi-a plăcut mult. Atât de mult încât m-am oprit și am lăsat grija colivei pe altă dată.

Da, încă mai sunt părinți care cred că și-au făcut copiii ca să aibă cine le da un pahar cu apă la bătrânețe, încă mai sunt și dintre cei care îi fac pentru că așa se face, dar nu asta contează. Este atâta frumusețe și puritate în copiii noștri, la orice vârstă i-am privi, atâta înțelepciune și atât bun simț, încât merită o plecăciune smerită, că tot suntem în Postul Mare! Ne îndură așa cum suntem, stresați, în criză de timp sau de identitate, ne respectă și ne iubesc necondiționat, fără să îi fi școlit cineva că așa se face. Uneori mai tăcuți, alteori mai exuberanți, copiii descoperă lucruri noi și vor să ni le împărtășească, doar că noi suntem prea ocupați să ne interpretăm rolul de părinte încât ”Nu-i momentul acum”, ca la reclama în care cineva tocmai se scapă pe el, devine o replică jenantă și care le insultă inteligența. Ei simt și știu că momentul este exact acum, că nu există altul mai bun, dar ne lasă să ne trăim importanța de a fi părinți, bunici, dascăli, whatever! Cine i-a învățat pe ei acest adevăr și cine ni l-a șters nouă din cap?! Cine spune că acum, copiii nu mai au răbdare?! Noi, cei care le predăm non stop nerăbdarea?!

Frumusețea este că oricât de mult ne-am strădui să îi creștem corect, orice ar însemna acest cuvânt, copiii au înțelepciunea aceea de a ne accepta așa cum suntem tocmai pentru că și când ne dau dreptate, și când au altă părere, suntem la fel de buni pentru educația lor, la fel ca politicienii și gazetarii care se folosesc de copii ca să ajungă la părinți, la profesori, la bunici, la… cap de linie.

Așadar, punct și de la capăt! Nu contează dacă generațiile următoare vor mai ști să fiarbă colivă ca să își pomenească morții, contează ce facem noi ca să fim pomeniți. Vestea bună este că și când greșim, și când nu greșim, pomenirea există pentru că am reușit să mișcăm ceva, undeva, cândva. Și totuși, voi scrie și despre colivă, despre cum să o salvăm, dar nu așa cum ați crede!

Pixabay picture