”Iubește și fă ce vrei!”

Am revenit așa cum am promis cu transcrierea conferinței susținute de părintele Marius Moșteanu la Biblioteca Județeană Constanța, acum o săptămână, iar titlul ales de mine este un fel de… introducere în tema următoarei conferințe, din februarie, pe tema iubirii, în Luna Iubirii. Este și un mesaj de încurajare pe care mă simt onorată să îl pot da mai departe.
Aidoma copilului din mine încă aflat în starea de după Crăciun, am primit cuvintele părintelui la serbarea din aula Bibliotecii ca pe cadourile de la Moș Crăciun, m-am bucurat de ele și am fugit repede acasă pentru a mă bucura iar și iar de ele și a le împărtăși și aici. Sacrul și profanul sunt aidoma Martei și Mariei, Vameșului și Fariseului, trecând proba timpului, indiferent de spațiul în care sunt pomenite. Vă invit să citiți aceste rânduri scrise cu bucuria retrăirii momentului în care am ascultat cuvintele părintelui, descoperind rând pe rând sacrul și profanul feminității, iubirii, îmbrățișării, copilăriei, dar și… Inteligenței Artificiale!
Vă mulțumesc tare mult pentru această provocare pe care ați primit-o, în primul rând, nici nu se știe cine pe cine a provocat, înseamnă că vă voi răspunde în seara aceasta. Ați citit despre un subiect pe care unii dintre dumneavoastră îl… devorați într-un anumit fel. Ați citit Mircea Eliade a cărui bibliografie este specifică tratării acestui subiect, ”Timp și Spațiu. Sacru și Profan”. Sunt multe lucruri pe aceste subiecte, din punctul meu de vedere, încerc să nu vă dezamăgesc, dar să vă arăt o nouă perspectivă.
Am să încep cu primul concept. V-am vorbit de multe ori despre faptul că sunt anumiți termeni care nu se definesc pozitiv prin ei înșiși. Ce este ura? Este lipsa dragostei. Ce este frigul? Este lipsa căldurii. Ce este întunericul? Este lipsa luminii. Ce este profanul? Este lipsa sacrului. Despre aceasta este vorba!
Ați mai auzit că ”omul sfințește locul” și vă spun că nu ați auzit bine, omul are o datorie de a sfinți locul! A sfinți locul, datorie a omului, ne duce fix la sacru și profan. 24 de ore trec pentru toată lumea. Ora aceasta pe care am început-o noi, acum, cu clepsidra, începe pentru toți care se ocupă de câte ceva. Un profesor la catedră are în față 50 de minute și niște elevi, de la clasa pregătitoare la ultima treaptă post-doctorală. Timpul acela de 50 de minute poate să devină schimbător de destine, poate să devină sacru, numai în măsura în care este gestionat ca sacru! Sacrul ca datorie înseamnă să ne scoată din ceea ce face altcineva cu ceea ce avem noi ca material, să ieșim din acest lucru.
Aici avem niște obiecte din trecut. Despre tors se poate spune că era timpul de iarnă, pe care bunicuțele și străbunicuțele noastre l-au petrecut cu furca și fuiorul și cu tot… harnașamentul de a trece de la lâna ca materie primă la firul ca materie primă. Așadar, vedeți că dacă aveți în față spațiul și timpul petrecut, puteți să le dați o anumită stare de bine?
Am căutat să fiu cât mai sigur și cât mai atent cu tot ceea ce înseamnă material didactic. Ce am eu aici? Este vorba despre o unitate de măsură, este vorba despre metru. Metrul, însă, este unul pentru construcții metalice, altul este pentru măsurat metraje, materiale textile, și o să spuneți că și acesta este la fel. Nu. Acesta este smuls dintr-o altă eră. Am căutat de o lună de zile să găsesc un metru-etalon, este și din aur, în vitrină la Muzeul de la Veneția și este întotdeauna etalon pentru tot ceea ce înseamnă distanță și într-adevăr, acesta este un metru care chiar… arată bine! Dar am aici și metrul copilăriei mele! Pentru mine, acesta este sacrul față de profan! Ce ar fi fost dacă aș fi adus numai materiale noi, care să dea bine, care să tulbure prin formă?! Nu mi-am pus mintea să vă aduc ultimele apariții de la cine știe ce firme în domeniu, ca să vă măsor cât avem până la tavan, adică până la următoarea… ploaie! Nu ar fi fost nimic, ar fi fost profanul din ceea ce înseamnă metrul acesta cu care eu îmi aduc aminte că urmăream să nu fiu înșelat atunci când cumpăram fitil de lampă pentru bunica! Trebuia să fiu foarte atent la prestidigitația vânzătorului, ca nu cumva mâna să se ducă pe lângă metru și atunci când face mișcarea înapoi, să îmi ia zece centimetri! Era vorba de o proprietate care încă nu era a mea, dar față de care aveam o mare responsabilitate. Asta înseamnă metrul între sacru și profan! Nu cred că bunica s-ar fi supărat dacă veneam cu zece centimetri de fitil de lampă mai puțin, dar întotdeauna mă făcea atent că pretenția dumneaei era legată de faptul că neapărat trebuie să fiu vigilent. Era o lecție! Nu era despre zgârcenie, nu era despre lucruri fără de care să nu se poată întâmpla cealaltă parte a vieții noastre, ci pur și simplu mă educa. Această educație face diferența între sacru și profan!
Emoția pe care mi-a dat-o mie acest metru-etalon despre care nici măcar nu mă interesează dacă are vreo legătură milimetrică sau micrometrică cu cel din vitrina de la Veneția, ce este acolo este profan, la mine este sacrul din amintirea mea! Acesta este însă tot ceea ce înseamnă jonglerie. Așa cum știe un copil să se uite la degetele unui prestidigitator, mă văd pe mine urmărind mâinile și mișcările vânzătoarei și să știți că niciodată nu am reușit să aduc acasă cei trei metri de fitil. Maxim doi jumate am adus, cât eram de atent, tot m-au făcut!
Dar, mai avem ceva: metrul de croitorie! El ne-a învățat că matematica este utilă, dar poate să fie jonglată! Dacă era nevoie să afli o măsură adevărată și mai ales jumătatea taliei, nu aveai decât să întocmești metrul și dintr-o dată, dintr-un metru rămâneau 50 de centimetri. Cine citește acum XS, L, XXL, să știți că de aici a pornit, de la metrul de croitorie!
Pentru cei care nu sunteți atenți la profanul care ne înconjoară, vă spun să vă agățați de o emoție, de un lucru pe care nu îl știți de la școală sau pe care l-ați aplicat dincolo de școală! Metrul de croitorie a fost cel care m-a învățat de ce croitorii știau atât de repede să spună metrajul pe care îl aveam de luat de la cel care vindea materiale textile la metru. Dădeau pe talie de două ori, măsurau acolo și întotdeauna împărțeau la doi și nu știam de ce, până când am aflat răspunsul. Împărțitul la doi are legătură cu materialul dublu lat.
Neadresându-mă unor croitori, vreau să vă fac niște martori ai propriului dumneavoastră destin. Gândiți-vă că orice lucru pe care îl vedeți profan în mâna cuiva, poate să fie sacru în mâna dumneavoastră, după cum și orice element sacru, din necunoștință sau din needucare emoțională, poate să fie profanat, din păcate! Eu nu am să pot să îmi permit niciodată să am o altă impresie asupra instrumentelor de măsură, pentru că pentru mine sunt sacre de mult. Și mă gândesc la un alt gen de măsurătoare.
Vezi pe stradă un om. Eu văd și pe stradă dar văd și pe lângă mine oameni pe care nu pot să îi las în starea în care îi găsesc. Pe mulți îi văd îngândurați, pe și mai mulți îi văd supărați și încerc să îmi dau seama care este partea de sacru din ei pe care nu le-a șlefuit-o nimeni. În fiecare om să știți că există partea lui de sacru, numai că partea de sacru este asemenea pietrei pe care zeci de ani călcaseră toți oaspeții unui proprietar de casă destul de modestă, dar mai presus de toate, el era prieten cu Michelangelo și când a fost și acesta invitat, a spus:
– Frate, dă-mi și mie voie să slobozesc îngerul acesta!
– Ce vrei să spui?!
– Uite, dă-mi treapta asta și ți-l aduc în două săptămâni!
I-a adus cel mai frumos înger pe care îl sculptase în piatra pe care ei o călcaseră în picioare. Sacrul și profanul! ”Orice piatră pe care nu au luat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului”. Orice împietrire din privirea cuiva pe care reușiți, într-un fel sau altul, să o scoateți din starea în care ați găsit-o, este propriul dumneavoastră sacru care se oglindește în celălalt. Încercați să dăltuiți tot ceea ce înseamnă împietrire în celălalt! Să nu mai considerați că celălalt este îngândurat degeaba! Este îngândurat tocmai pentru a vă antrena pe dumneavoastră să faceți diferența între sacru și profan!
Ce este feminitatea? Este fix calitatea pe care societatea de astăzi, cel puțin, nu o respectă deloc. Și pentru că știu că o să îmi fac foarte mulți prieteni, vă spun că primele care nu o respectă sunt tocmai femeile, care manifestă, de cele mai multe ori, un duh de voluntariat pe care aș vrea să vi-l prezint astăzi, acum, sacru și profan. Știți cum se profanează feminitatea? Suflecându-vă mânecile, dragile mele, și ieșind primele din mașină, atunci când se apropie debarcarea din aeroport și ducându-vă la portbagaj să luați primele bagajele! Nu mai faceți așa! Asta înseamnă că ați profanat feminitatea!
Sacrul din feminitate înseamnă o doză de mister. De ce nu lăsați misterul?! Vreți să fiți egale cu cei care nu pot să vă egaleze?! De ce sunteți nedrepte cu propriul destin?! Pentru că așa ați fost educate de către niște mame sau bunici care au vrut să vă spună că dacă vreți să trăiți altfel, considerând ele că a trăi altfel înseamnă chiar a trăi altfel într-un… mare fel, au crezut că tot ceea ce înseamnă egalitarism e o soluție. Nu este o soluție! Nu e o soluție pentru că nu despre egalitate este vorba. Imaginați-vă un fermoar care ar avea dinții față în față. Nu ar folosi la termenul pentru care, de la franțuzescul fermer, a fost creat. Dacă nu lăsați să vi se deschidă portiera la mașină, înseamnă că nu puteți să faceți un sistem care se numește angrenaj. Acesta este sacrul și profanul din feminitate!
Fiți feminine, fetelor, mamelor, bunicelor, nepoatelor și strănepoatelor! Să nu vă mai considerați niciodată datoare de explicații! De ce v-ați întors de la ușă atunci când toți cei de lângă dumneavoastră care vă așteptau credeau că sunteți deja gata de plecare?! Pentru că feminitatea înseamnă o doză de mister. Poate că după alte 20 de minute veți ieși la fel, din punctul de vedere al… profanilor, dar nu este așa! Numai pentru faptul că v-ați convins că este bine înseamnă feminitate! Nu trebuie să schimbați ceva, ci numai să vă convingeți că este bine! Poate să mai dureze un ceas, de ce vă grăbiți?! Ca să stricați feminitatea?! Sacrul și profanul constau fix în aceste situații.
Să nu credeți că despre sacru și profan se poate vorbi numai în termenii teologici sau religioși! Nu există nicio legătură! Dacă ar dispărea religia în toate felurile, ar rămâne religiozitatea. Asta face diferența între sacru și profan! Nu suntem dependenți de termeni și terminologii, suntem însă dependenți de tot ceea ce înseamnă grija pentru a face dintr-un timp și dintr-un spațiu, ceva care să ne aparțină nouă. Aș vrea să vă așez într-o situație în care fiecare dintre dumneavoastră să vă scormoniți propriile emoții.
Chiar și pentru profanii care mă pot considera nostalgic, risc să vă spun una dintre cele mai frumoase amintiri ale pre-adolescenței mele. La 14 ani, fiind cel mai… în vârstă din clasă, pentru că am fost dat mai târzior la școală, după ce că am fost dat mai târziu la școală, m-a deocheat tovarășa și am stat trei luni în spital și am pierdut clasa întâi și sunt mai în vârstă față de generația mea dar mă bucur tare mult că sunt într-o generație extraordinară și atunci, la 14 ani, am fost selectat să fiu numit UTC-ist. Știu cum sună, dar pentru copilul din mine, mai sacru înseamnă numai preoția pe care am primit-o la 30 de ani, adică acum 30 de ani! De ce vă spun aceasta? Să nu vă temeți de amintirile pe care le aveți! Atunci, la numirea mea ca UTC-ist, am fost chemați și era un anumit protocol de a nu vorbi despre unii termeni, cum era termenul de ”naș”. Nu puteai vorbi despre naș pentru că termenul acesta te ducea în două direcții total demonizate de către sistemul comunist: nașul din Sicilia, care vorbea despre Mafie, și nașul din biserică, cel care boteza sau cununa, și nu era bine. Și totuși, cel care trebuia să facă un soi de… laudatio, bine, un termen pretențios și prețios, se numea, șușotit în taină, ”nașul”!
Trebuia să ai un… naș, ca să fii UTC-ist, trebuia cineva care să garanteze pentru tine! S-a găsit un naș și pentru mine, care, fără să știu, și-a luat niște informații, nu știu de unde, știa și câți frați suntem, și de unde venim, știa și de când am venit la oraș, la școală, știa tot! Și m-a prezentat și am fost ales ca să ajung UTC-ist, dar nu vă pot explica cât de încărcată era emoția mea că voi fi UTC-ist! Dar nu e totul! A venit, în port, o navă de 120.000 de tone dtw, era în anul 1978, încă mai era puțin până să vină cea de 150.000, ”Independența”, fie la ea, acolo, sus, și am fost chemați în port, la Poarta 1, Dana Zero, totul pregătit, totul alb, totul imaculat, comandant de vas, echipaj, de sus până jos, totul la picioarele noastre! Și am fost chemați pe rând să depunem celebrul jurământ și ni s-a înmânat un carnet de UTC-ist pe care nu l-am aruncat nici astăzi, că dacă am scăpat după 1989, mi-a rămas carnetul neatins. Numai că acel carnet a figurat și în biografia mea de seminarist și nu a dat bine deloc, pentru că m-am dus în… cealaltă ceată a nașilor și vă spun că nu erau lucrurile atât de frumoase nici acolo! Dar, să revenim la spațiu și timp, sacru și profan! Totul era frumos, dar dacă vă povestește, să spunem, nepotul comandantului de navă care atunci era în program să ne înmâneze carnetele de UTC-ist, poate vă spune că bunicul făcea un soi de ore suplimentare ca să ne facă nouă atmosfera respectivă. Îmi asum și lucrul acesta, pentru el era un timp și un spațiu profan, peste sacralitatea momentului meu, pentru mine era momentul sacru în care eram investit într-un mare fel! În ce fel? Într-un mare fel pentru că aveam cu cine să socializez! Nu erau pe atunci rețelele de socializare, nu erau multe, și mă simțeam și eu cineva!
Aici am vrut să vă aduc! Ce eveniment din viață v-a făcut să vă simțiți cineva și de ce judecați acel eveniment cu alți ochi față de cei cu care ar trebui să judecați?! Știu, un răspuns pentru mine, ați crezut că nu dă bine una sau alta. Nu mă interesează, nu e bine nici într-o parte, nici în alta, e bine în mine, pentru că în mine este un echilibru care nu mai este dependent de cum bate vântul! Vă pot povesti aceleași întâmplări și înainte de 1989, și de după 1989, și din liceu dar și din Seminar. Contează cum vi le povestesc, să vă dați seama dacă a fost bine sau rău, dar mi-am propus să vă povestesc astfel încât copilul din mine să fie fericit că a dat mărturie. Asta e diferența dintre sacru și profan! Profanul este a povesti, sacrul este subiectul pe care îl atingi și pe care, prezentându-l cu sinceritate altuia, îl faci să scoată din el, propriul sacru!
Eu v-am spus despre anumite lucruri care pentru mine sunt sacre, tocmai ca în seara aceasta să scoată și din dumneavoastră evenimente și emoții care să vă aducă aminte de copilul din dumneavoastră care vedea lucrurile într-un fel sau în altul. Mă deranja întotdeauna că nu eram lăsați să aplaudăm, că așa se aplauda. Noi am simțit aproape frustrare că ni se spunea că ”Tovarășul” vorbește niște prostii. Pentru un copil cum eram eu, nu erau niște prostii, erau niște magnetisme, văzusem Sala Palatului plină și oameni aplaudând! Credeți că eu mă gândeam la societatea multilateral dezvoltată?! Nu! Simțeam că acolo se întâmplă ceva! Simțeam că acolo se transmite ceva. Nu sunt un nostalgic, sunt un prieten al copilului din mine, ceea ce încerc să vă propun și dumneavoastră!
Un nepot de-al meu, în 1987, 1988, până în 1989 deja avea cinci ani și jumătate și se uita la Congresul al XIV-lea. Mama mea, bunica lui, i-a spus:
– Nu te mai uita la toate prostiile!
Și el i-a răspuns cum numai un copil poate să răspundă:
– Buna, mie îmi plac și prostiile!
Acum e politician și bravo lui! Să știți că cine face din dorința copilului din el ceva sincer, a descoperit sacrul și poate să facă din profan, oricând, un izvor de sacru! Nu vă mai încuiați amintirile pe categorii! Nu mai încercați să fiți foarte, foarte atenți cu lucrurile, asta să spun, asta să nu spun, asta merge, asta nu merge, asta dă bine, asta nu dă bine! Pierdeți energie! Aveți o energie care poate să facă din orice lucru profan pentru alții, sacru pentru dumneavoastră, după care, următoarea etapă este să devină sacru general pentru toată lumea.
Spațiul acesta este un spațiu sacru pentru mine, pentru că eu, vorbind atât de mult, niciodată nu am lăsat-o pe doamna mea să vorbească și aici (n.a. Biblioteca Județeană Constanța) la o lansare de carte, a avut, biata de ea, șansa să vorbească și pentru mine, atunci a devenit un altar tot ce se întâmplă aici. De ce? Pentru că dintr-o zonă pe care unii o considerau o zonă de adunare pentru ceva sau altceva, pentru mine, pentru tot restul vieții, va fi un loc de recuperare și de restabilire a unor roluri, cel puțin în familia mea și de atunci, mi-am propus să ajungă aici, să stea lângă mine și să îmi adreseze întrebările dumneavoastră. Vreau să aflu prima întrebare pe care mi-ați adresat-o chiar dacă nu v-am mai spus că protocolul a rămas același, cu numerele de telefon la care puteți să scrieți, pentru că vreau ca agenda mea să nu fie una străină! Tema mea vreau să fie legată de ceea ce vă interesează foarte mult.
– Evadarea în sacru este singura șansă a sufletului de a se sustrage efectului nefast al traumelor psihice atât de frecvente?
Tot ce înseamnă traumă înseamnă o mare șansă! Țineți-o minte pe asta că v-o explic! Cine știe să vadă un antrenament în ceea ce crede el și toată lumea de lângă el că este o mare problemă, poate să meargă cu fruntea sus după aceea. O traumă înseamnă că se datorează, în primul rând, unui spațiu de acceptare foarte limitat. Cel care are un spațiu de acceptare către infinit, să știți că nu mai vorbește despre traume care îi aduc aminte întotdeauna de ce face ceva, pentru că așa a fost educat în copilărie și acum dă vina pe generația cealaltă. Să știți că în Psihologia modernă, această tehnică nu prea mai este folosită, pentru că face dezastru, dacă de fiecare dată ne aducem aminte de ce a fost și cum a fost, toată toxina adunată se va revărsa încă o dată! E ca și când cineva se duce la spovedit și după ce s-a spovedit de toate, simte nevoia ca la un anumit timp să se mai ducă și să mai spună încă o dată. De ce să o mai spună o dată?! Păi, dacă nu ai avut conștiința că a fost iertat, asta e trauma! Și trebuie să știi cum funcționează!
Acum, ca să vă mai destind puțin, se spune că a venit o doamnă foarte, foarte supărată să îi spună părintelui că a supărat-o soacra, cu mulți ani în urmă și ea a reușit, într-un final, fericit din punctul ei de vedere, să se răzbune și i-a spus, cu lux de amănunte, fiecare lucru pentru care s-a răzbunat. La care, părintele a spus:
– Nu vă supărați, dar este a cincea oară când îmi spuneți! Mi-ați spus și în Postul trecut, mi-ați spus și la Paștele celălalt!
– Da, părinte, dar îmi place să îmi aduc aminte!
Asta e trauma cu care ne putem vindeca! Putem să numim o traumă vindecătoare, atunci când știm despre ce să ne aducem aminte și despre ce nu trebuie să ne aducem aminte.
– Ce-l face pe un actor, ”monstru sacru”?
Da, frumoasă provocare! Tocmai diferența dintre sacru și profan. Termenul de ”monstru” ne transportă într-o zonă a esteticului urât, dar cel care a reușit să transforme această toxicitate dintr-un termen și să îl îmbunătățească și mai ales să îl sanctifice, să îl sfințească, acela a devenit cu o definiție de antinomie pe care numai așa putem să o încadrăm. Monstru sacru înseamnă cel care a reușit nu numai să îmblânzească monstrul dar să îl așeze astfel încât el să folosească și altora! Este ca un îmblânzitor de vânt, un vânt care ar putea să îți întindă focul poate să fie transformat în energie de o turbină eoliană! Asta înseamnă monstru sacru, să știi care este granița între sacru și profan!
Profan înseamnă a considera că lucrurile sunt bune sau rele, sacrul face și dintr-un lucru rău, unul bun și de aici vin monștrii sacri, pentru că au reușit să scoată din definiție ceea ce nimeni nu folosește și să folosească ei, prezentând ca pe ceva extraordinar. Este un fel de a îmblânzi vietățile pădurii și a le folosi pentru a face bine oamenilor. E ca și cum un Saint-Bernard vine cu celebrul butoiaș ca să poată să alimenteze o sete neostoită a celui care a căzut în zăpadă. Monstrul sacru înseamnă că am reușit să scoatem din sacru și să împrăștiem, materialul este același, să știți! Sunt mulți actori, dar vom vedea, în timp, cine poate să fie ținut ca monstru sacru.
– Există limită între sacru și profan? Se întrepătrund? Este în regulă să fuzioneze?
Singura limită este cerul, pentru orice! Nu există limite! Cel de la care am învățat lucrul acesta a fost cel dintâi Fericitul Augustin, când a spus ”Iubește și fă ce vrei”, a dat apă la moară inclusiv profanilor, nu numai sfinților, vă dați seama! Dar limita este cerul pentru orice pentru că a departaja lucrurile ține numai de modul de folosință al respectivelor situații. Dacă ne apropiem cu un gând de cineva, să îl ajutăm să facă ceea ce el ar vrea să facă, imaginați-vă că putem să avem conștiința că sacrul din celălalt ține de noi! Dacă noi nu suntem atenți și vrem să facem din celălalt ceva care să ne aparțină nouă, nu o să ajungem la sacralitate, pentru că sacralitatea este în el, în măsura în care reușim să îl facem ca pe el! Aici este limita. Să reușim să facem din celălalt nu ceea ce vrem noi, ci ceea ce el este deja!
Întotdeauna îmi place să îmi aduc aminte de un episod de la frizeria ”Ciufulici”, când eram eu și cu surorile și cu fratele meu. Ne așezau pe niște scaune care mai de care mai exotice, era un leu, era un tigru, o pisică și nu mai știu ce animăluț. Cert este că atunci când i-a venit rândul surorii mele celei mici să se așeze, i-a spus doamnei frizerițe, cam până pe la 7 ani ți se îngăduia să nu spui ”tovarășe” la toți, după aia trebuia să iei măsuri, și i-a spus:
– Nu vă supărați, doamnă, eu vreau să mă tundeți ca pe fetița aceea!
La care, tovarășa frizer i-a spus:
– Așează-te, drăguță, pe scaun!
Și cu mâna prin părul surorii mele, a început să îi așeze coafura și în câteva secunde i-a spus:
– Uită-te în oglindă! Ești exact ca modelul pe care mi l-ai cerut și nu am folosit foarfeca!
Cel care se apropie de noi vrea să îi arătăm exact acest lucru, să îi arătăm ceea ce are dar nu știe că are sau să îi arătăm ceea ce poate și nu știe că poate! Asta este diferența între sacru și profan și diferența este aceea că în cel care se străduiește să facă ceva există potențialul și sacrului, și profanului, în sensul că poți profana sacrul și poți sfinți profanul și limita aceasta în lumea noastră este numai cerul, adică putem să facem orice, adică ”Iubește și fă ce vrei”!
– Cum construim relații sacre cu cei din jur?
Relațiile nu se construiesc cu cei din jur. Relațiile încep din interior, cei din jurul nostru sunt niște efecte și vorbesc pentru fiecare dintre dumneavoastră în parte! Ce v-a făcut să împărtășiți cu mine două ceasuri? Că ați vrut dumneavoastră sau că am vrut eu? În primul rând, eu nu puteam să controlez lucrul acesta, dar puteam să controlez nu programul dumneavoastră, ci sinceritatea din mine, asta mă străduiesc de câteva decenii! Pentru momentul de acum să știți că nu numai cultura pe care am dobândit-o, nu numai emoția pe care am trăit-o, ci pur și simplu, pentru momentul acesta, eu am trăit până astăzi cu gândul că se va împlini!
Va să zică, relațiile cu ceilalți nu țin de celălalt, niciodată, după cum pacea nu ține de celălalt, după cum întristarea celuilalt nu ține de el, ci ține de noi care am reușit la un moment dat să îl facem să iasă dintr-o anumită stare! Ce este această stare?! Este sfințenia pe care i-o dăm îngrijorărilor pe care le are.
Mi-a fost dat ca acum câteva zile să spun cuiva că dacă tot s-a preocupat anul trecut că ce vom face când se va renunța la plafonare și ce vom face dacă va crește prețul la gaze și așa mai departe, am întrebat dacă săptămâna trecută în care am avut trei zile în care câțiva dintre noi chiar am reușit să oprim centrala pe gaz, a fost conștient de lucrul acesta?! Nu am găsit un răspuns pozitiv. Asta înseamnă că ați ratat o situație. Nebunul din mine nu a ratat-o, a zis:
– Doamne, se poate!
Se poate, pentru că am fost provocat acum vreo 20 de ani, de cineva care mi-a spus:
– Să știți că mai existe gaze pe pământ până prin 2013!
– Serios?!
– Da, dar nu e tot! Vine încălzirea globală! Pârjol mare!
– Serios?! Atunci ce mai facem cu gazele, dacă vine încălzirea globală gratis?!
Și uite că, încet, încet, dacă știm să vedem lucrurile printre ceea ce ne transmit unii și alții, ne vom da seama care este diferența între sacru și profan. De ce vă alimentați cu profanul? De ce nu înțelegeți că puteți să sfințiți orice relație cu ceilalți, ca să revenim la întrebare?! Relațiile cu celălalt țin de noi, cum ne-am împăcat cu noi și cum ne-am bucurat noi de ceea ce avem! Vă propun ca săptămâna viitoare, care va fi una cu trei zile în care chiar o să vă aduceți aminte de nebunul de mine și o să opriți centrala și o să spuneți:
– Wow! Uite că nebunul a avut dreptate!
Dacă veți conștientiza că așa se întâmplă, în sensul că în momentul în care ați oprit centrala, deja nu mai sunteți dependenți cu gândul că ce ne facem la 1 aprilie, că se oprește… nebunia economică numită plafonare, atunci vă veți da seama care este diferența între sacru și profan. V-ați uitat prea mult la contorul de la gaze și de la lumină! Vă spun eu, sigur.
De ce nu învățați să trăiți frumos?! A trăi frumos nu înseamnă să ai ceas pe mână, ci să ai timpul la dispoziție. Degeaba ai ceas, dacă nu ai timp să îți îmbrățișezi copiii! Degeaba ai pat, dacă nu poți să dormi că te gândești ce facem dacă vine războiul peste noi. Degeaba ai casă, dacă nu ai cămin. Degeaba ai timp, dacă nu ai lângă cine să îl petreci frumos. Nu înțelegeți că între sacru și profan este propriul nostru destin? Nu înțelegeți că noi facem din sacru și profan o balanță prin care numai noi avem posibilitate și potențial să trăim frumos sau urât?!
Ce ar însemna dacă de azi înainte va conta numai frumosul? Nu vă uitați la ceilalți! V-am spus, pacea și tot ce înseamnă relaționare nu ține de celălalt, ține de noi, ține de propria noastră situație și să știți că îi face și pe ceilalți să trăiască frumos. Lăsați sacrul să se întindă la limita cerului și veți vedea că are nevoie de material de construcție profanul! Dacă nu ar exista profanul, nu am avea ce sfinți! Dacă nu ar fi tristețea celuilalt, eu nu aș mai avea obiectul muncii!
Știți care este diferența, de fapt, între sacru și profan? Unitatea de măsură! V-am arătat diverse unități de măsură, dar distanța sacră nu se măsoară cu pasul, nu se măsoară nici cu metrul de croitorie, nici cu ruleta și nici măcar cu mila marină sau terestră. Se măsoară cu îmbrățișarea. V-ați gândit care este primul efect al îmbrățișării? Fiecare dintre cei îmbrățișați are două inimi, una în stânga și una în dreapta. Numai îmbrățișarea poate să transmită așa ceva!
Simt că spațiul în care ne aflăm noi aici devine din ce în ce mai scump, fiecare ropot de aplauze îmi satisface copilul din mine care și-a asumat că va sluji toată viața ca preot dar în mai multe funcții, și ca actor, și ca scenarist, și ca regizor, dar niciodată nu va putea să primească aplauze pentru că există o cutumă, în biserică nu se aplaudă. Probabil de aceea am părăsit eu zona, mă întorc după aceea la slujbă, dar aici îmi place foarte mult să primesc aceste aplauze pentru că în nebunia mea, de mic, pentru că mi-am asumat că nu voi primi aplauze, totuși am spus:
– Doamne, fă într-un fel să simt și asta!
Unitatea de măsură a timpului profan este ceasul, care are pe cadran și minutar, și orar, și secundar, dar unitatea de măsură a sacrului este bătaia inimii. Atunci când îți bate inima înseamnă că trăiești. Atunci când îți bate inima înseamnă că este bine! Cei care sunt considerați hipertensivi și, slavă Domnului, avem și tratamente, nu e o problemă, ar putea considera că ce depășește 14 cu 8 nu este neapărat hipertensiune, ci este o șansă de a constata că inima funcționează. Știu ce vă spun! O să spuneți, însă:
– Bine, măi, nebune, dar când ajungi la 22?!
Înseamnă că se poate! În momentul acela să știți că veți înțelege diferența între sacru și profan! Revin scurt la ceea ce v-am spus: fără profan nu ar exista sacrul! Noi cu ce am mai sta de vorbă?! Puteați să vă duceți la bibliotecă, să citiți una sau alta, puteam chiar eu să vă recomand pe Mircea Eliade și citeați despre sacru și profan de vă mergeau fulgii, dar eu am venit să vă povestesc despre propria mea experiență vizavi de faptul că văd de multă vreme lucrurile altfel! Eu văd în tot ceea ce înseamnă întuneric, nu lipsa luminii, ci o șansă a noastră să ne liniștim. Medical vorbind, fără întuneric nu putem să accesăm melatonină. V-ați gândit la asta? M-am gândit eu, înainte! Nu am dormit câteva nopți. Chiar spunea cineva despre o rețetă.
– Ce faci dacă nu te ia somnul?
– Păi, e simplu, încep să număr și până la 3 mă ia somnul!
– Chiar așa?!
– Trebuie să fiu sincer, mă mai apucă și 3.30!
Dacă vedeți șansa din cealaltă parte, așa cum am spus, să vedeți întunericul ca pe generatorul melatoninei din organismul nostru, veți vedea și ce este frigul. Nu este neapărat lipsa căldurii, ci este șansa noastră de a ne căli! Ce ar însemna să stăm numai la căldură?! V-ați gândit și la asta? Ce ar însemna profanul dacă nu șansa noastră de a-l sfinți? Ce ar însemna ca toată lumea să fie veselă? Ar însemna că ceva nu este în regulă. Trebuie să fii vesel, câteodată și altă dată să fii șansă celui care nu este vesel să fie și el vesel! Prindeți-o pe asta! În momentul în care vedeți pe cineva că este vesel, apropiați-vă și de acela, să îi dați o șansă să vadă că veselia lui este contagioasă! Știți ce bine v-ați simți?! Din acel moment, sacrul trece în partea cealaltă și aduce cu el profanul care deja s-a sfințit! Acesta este rostul experiențelor noastre! Să nu credem că lucrurile sunt numai albe sau negre, ele sunt lucruri care merg într-un fel sau într-altul pentru că așa le-am împins noi, din punctul nostru de vedere sau din potențialitatea noastră! Cine nu este în stare să fie vesel mereu, cu siguranță că dacă va gândi că îi va da o bucurie celui care îl va înveseli o dată, va avea un alt gen de tristețe, și anume, trecătoare!
– Cum facem din profan, sacru, în celălalt?
În primul rând, dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit cu cineva care are nevoie de serviciile noastre! În momentul în care îl vezi pe celălalt care nu e ca tine, să ai un singur scop: să îl faci ca pe el, nu ca pe tine!
Știu oameni cărora le stă bine să fie veșnic serioși. Mie nu îmi stă bine! Am ales varianta cealaltă. Dar nu vreau să îi fac pe oameni ca pe mine, ci vreau să îi fac pe oameni ca pe ei! Nu vreau să stric pe celălalt crezând eu că sunt la butoane, la Patul lui Procust și să spun că ăsta e prea mare și trebuie tăiat, ăsta e prea mic și trebuie întins! Nu. Acesta este răspunsul la întrebare! Cum facem?! În primul rând bucurându-ne că ne-am întâlnit cu el, bucurându-ne că avem șansa de a exersa să îl facem și pe celălalt ca pe el, nu ca pe noi!
Gândiți-vă la rolul pe care îl aveți! Rolul pe care îl aveți, oricare, este profanul. Rolul de părinte, rolul de dascăl, rolul de bunic și de străbunic sunt profanul care are în potențialitate sacrul! Dacă ești un dascăl implicat, deja scoți din funcția de dascăl partea subtilă a sanctității! Excelența unui profesor nu constă în a preda cunoștințe! Slavă Domnului, acum este pe cale să ne bată la ușă Inteligența Artificială, cu informații berechet! Nu asta este problema! Să știi să predai de la tine emoțional, să știi să îl faci pe celălalt să știe sigur că îi pasă cuiva de el! Să îl faci să se simtă bine, să îl faci să nu se mai simtă singur!
Dacă ești părinte, ai puțină răbdare, copilului nu trebuie să îi arunci sarcinile propriilor tale traume!
– Nu am ajuns medic că erau 300 pe loc, pe vremea mea! Să se facă copilul meu!
Și dă-i cu meditații! Și unde ajungem?! Nu îl facem nici măcar ca pe noi! Îl facem ca pe gândul pe care l-am avut noi dar nu am avut șansa să ajungem! Dar v-ați gândit că există o șansă de a obține sacrul din calitatea de părinte, făcându-ți propriul copil ca pe el însuși?! Mare lucru!!! Dacă reușim asta, înseamnă că am luat profanul și l-am sfințit! Am luat tot ceea ce era pregătit ca tehnică și l-am însuflețit! Inclusiv Dumnezeu așa s-a purtat cu noi! A luat mâna de pământ și după ce a modelat foarte frumos și după ce l-a admirat pe toate părțile, a suflat viață asupra lui! Ca părinte nu este suficient să îl duci pe copil la meditații și să îi hăituiești copilăria, ci să îi sufli ceva din viață! Cum o să îi faci asta? Când vine de la școală nu îl mai întreba ce note a luat și dacă s-au luat și note mai bune decât ale lui! Întreabă-l dacă își aduce de o emoție pe care a avut-o astăzi, dacă a avut o întâlnire cu cineva, dacă a ajutat pe cineva să facă ceva sau dacă a fost ajutat de către cineva să facă ceva! Acesta este chestionarul unui părinte sacru, dar, din păcate, societatea nu ne-a învățat să fim așa! Ne-a învățat să fim niște părinți de nota 10:
– Eu mi-l duc pe al meu și la înot, și la judo, și la karate, și la desen, și la muzică! Te rog frumos!
– Dar pe el l-ai întrebat?!
Și mi-am adus aminte de ceva. Eram la doctorat, cred că anul I, și veneam cu fiica maestrului meu de la București spre Constanța, în mașină fiind și fetele mele. Și acum, vă imaginați, ea era fata maestrului meu și eu străduindu-mă să mă fac maestru ca el, ceea ce mai am mult până să ajung, ea se considera ca fiind egală cu fetele mele, care la vârsta pe care o aveau ele îi aduceau aminte cum era și ea la vârsta lor! Și m-a întrebat:
– Părinte, le dați la pian?
Sărăcuța de ea! Să o ierte Dumnezeu, nu mai este de mult, dar îmi place să îmi aduc aminte de ea pentru că așa trăiește și ea! Irina, săraca, vorbea despre ea și vroia să vadă dacă are curaj, dacă nu și-a contrazis tatăl, măcar pe cineva care vrea să fie ca tata să îl poată contrazice. Și m-a întrebat foarte clar:
– Părinte, dar pe Alexandra ați întrebat-o?
Nu are nicio legătură cu faptul că acum mi-am dus nepoata la pian! Am vorbit la trecut pentru că așa a fost! La întrebarea aceea sinceră nu am mai avut nevoie de răspuns și de atunci, mi-am propus ca dacă cineva nu îmi cere ceva, să nu cred eu că are nevoie. Și nu a avut.
Sacrul face dintr-o amintire profană, un început de destin! Aș vrea ca în seara aceasta, măcar unul dintre dumneavoastră să îmbrățișeze ceea ce v-am spus măcar într-un cuvânt! Aș fi mulțumit dacă un părinte sau un bunic și-ar întreba copiii sau nepoții dacă vor să mai primească ceea ce le-au oferit până acum.
Când îmi duceam fetele la școală cu mașina le-am spus:
– Vedeți că atunci când va veni o vreme în care să vă aducă altcineva acasă, să nu credeți că mie îmi va face un deserviciu! Nici nu îmi trebuie să mă anunțați.
Cam așa stau lucrurile. Dacă noi credem că a fi părinte înseamnă a-ți urmări copilul și a-ți crea zona de confort, ne-am întâlnit degeaba! Dar nădăjduiesc ca în seara aceasta să nu mai doarmă nimeni și să se gândească:
– Ce-a avut, măi, nebunul ăla să ne spună?!
– Se poate numi moment sacru atunci când îmi las treaba câteva minute, lucrez de acasă, și mă joc cu copilul meu care mereu mă cheamă la joacă?
Atunci când te joci cu copilul, trebuie să ai vârsta copilului. Asta-i prima! Atunci când un copil te solicită să te joci și tu simți că trebuie să ai și o anumită limită, nu ești pe drumul bun! Atunci când un copil are nevoie ca autoritatea pe verticală să fie așezată și pe orizontală, să știți că avem datoria să îi oferim această orizontalitate.
Suntem generația celor care am avut părinți foarte duri care a crescut o generație de părinți foarte permisivi și știu ce vă spun! Niciunul dintre noi să nu creadă că suntem fix pe drumul bun! Suntem extremiști cu toții! Și cel care este bun instaurează o dictatură, dictatura binelui! Nu o să poți să spui că nu este bine dacă un copil are un program, nu o să poți să spui că nu e bine că un copil trebuie să își urmeze visul lui. Nu trebuie să crezi că ești extremist dacă un copil îți cere un anumit mod de viață, dar dacă nu te afli pe jumătatea drumului, media aurea, spuneau latinii, nu ai făcut nimic, pentru că extremist este și cel care are materialul coercitiv în mână, și cel care are numai vacanța în mână. Așadar, încercați să împărțiți lucrurile!
Așa cum se împarte timpul de 24 de ore la trei, treimea trebuie să fie în toate, să acordați opt ore pentru muncă, opt ore pentru activitățile pe care trebuie să le faceți personal și opt ore pentru odihnă, așa trebuie să faceți și cu copilul. Trebuie să fiți și prietenul lui, dar și cel care, la un moment dat, să spună:
– Stop! Hai să facem și următorul lucru!
V-ați întrebat vreodată de ce jocurile copilăriei au reguli? Tocmai pentru a ne învăța că viața trebuie să fie desfășurată în anumite protocoale. Acum, eu vă spun despre niște jocuri ale copilăriei din… vremea mea de demult, erau ”Cucii”, ”Țară, țară, vrem ostași”, ”Lapte gros”, dar la fiecare început de joc se făcea o rememorare a tot ceea ce însemna parte de regulă. De ce?! Pentru că regula unui joc, prin oralitatea lui, devenea diferită în anumite zone ale țării sau ale orașului și trebuia să știi!
– La voi cum se face? Cel mai mare stă lipit de zid sau cel mai mic stă lipit de zid?
Și atunci, se stabilea: cel mai mare se aruncă ultimul, ca să nu-i rupi cocoașa celuilalt sau erau unii care veneau din zone mult mai… dure și își exersau acolo abilitățile încât primul îți rupea cocoașa! Dar nu începea niciun joc fără această ședință de început! Noi de ce să nu facem la fel?! Să spunem:
– Uite, acum stabilim regulile acestea!
Eu când joc cu Anelise, avem, înainte de fiecare partidă, un set de reminder de reguli, frumos, și spun:
– Acum jucăm șah în felul următor: când atingem o piesă, o și mutăm.
Altă dată, când o văd pe ea mai stresată decât de obicei, spun:
– Să știi că numai după ce atingi o piesă de trei ori ești obligată să o și muți.
Și se schimbă situația! În acest regulament constă marea artă a jocului între sacru și profan! Altfel, jocul de șah este profan. Ca să fie sacru, trebuie să aibă niște reguli pe care cei doi să le discute înainte de orice partidă. Și viața este mai mult decât un joc de șah dar are reguli.
– Acum să vedem ce spune și Inteligența Artificială, cu fratele nostru ChatGPT: ce sfat ați da cuiva care simte că timpul și spațiul din viața sa au devenit exclusiv profane. Cum poate regăsi sacrul?
O inteligență artificială, așa cum îi spune și numele, este un copil al unui om care și-a educat copilul într-un fel sau în altul. Inteligența Artificială este un termen pe care eu unul, personal, nu îl agreez pentru că vorbește despre o colectivitate, ca și când ar fi unică această Inteligență Artificială și nu ar avea personalitate. Să știți că orice copil, printre altele, poartă, în el, personalitatea părintelui.
Știu oameni care deja au ajuns la al șaptelea an de educare a unei Inteligențe Artificiale. Apropo, costă 100 de Roni ca să închiriezi un spațiu pus la dispoziție de niște baze și să îți educi propria Inteligență Artificială! Dar nu aia din cap, ci aia pe care o scoți din cap și acolo o ai la dispoziție. Știți ce este aceasta, ca să înțelegem și cei din generația născută o dată cu mine, este geamantanul acela cu fișe pe care îl luam după noi și pe care îl deschideam mereu, înainte de sesiuni. Numai că este mult îmbunătățit la capitolul memorie, mult îmbunătățit la capitolul de stocare de date și mult îmbunătățit la ceea ce poți să utilizezi, adică apeși pe două taste și știi exact ceea ce ai scris de când erai la liceu și până în ziua de astăzi! Poate că știi și ce au scris alții în această situație, dar ce este acolo este profanul, sacrul este în utilizator! Dacă suntem niște utilizatori conștienți și responsabili, sacralizăm inclusiv Inteligența Artificială, pentru că tot Inteligența Artificială este, de exemplu, pentru mine, când caut într-un text biblic și vreau să lucrez repede, fără să îmi alerg neuronul acela care mi-a mai rămas singurel, săracul, apăs pe două taste, am un program de căutare texte, dar trebuie să știu cum sunt acele cuvinte și în ce topică sunt așezate, pentru că altfel nu îmi dă adresele, niciodată! Dacă vrei să cauți un anumit text, trebuie să știi exact cum a fost scris el, dacă ai întors subiectul cu predicatul sau ai pus o virgulă unde nu trebuie, nu ți-l mai recunoaște! De ce?! Pentru că este educată să îți răspundă la întrebări, dacă sunt corecte!
Va să zică, vă recomand să căutați cât mai repede să vă educați propria Inteligență Artificială, pentru că merită! Este maculatorul, este biblioteca și, mai ales, fișierul în care puteți să vă așezați inclusiv gândurile și atunci când pe gânduri știți ce să scrieți, că vă aduceți aminte de tehnica în care se așeza o bază de date, era foarte important să știi ce ai în baza respectivă, ce scrie pe plic, nu numai autorul și lucrarea, trebuia să scrii și ideea, trebuia să scrii și un comportament pe care îl urmăreai! Așa este, astăzi, Inteligența Artificială. De ce ne speriem? Pentru că așa se speriau și bunicii noștri când ne vedeau că tragem de două valize pline cu niște foi, că așa erau pentru ei, ”foi”, și nu înțelegeau ce facem cu ele! Să nu vă speriați dacă ne vor judeca ceilalți, așa cum ne judecau bunicii. Dar de ce să îi judecăm noi pe tineri, pentru că ei au un alt gen de valiză?! Au trecut de la stick la memoria auxiliară, au trecut de la acea memorie la alte sisteme de înmagazinarea informației și noi, acum, trebuie să le dăm dreptate. De ce?! Pentru că vreau să nu uitați că generația actuală este generația care are întotdeauna dreptate!
– Acum să trecem unde te simți tu cel mai bine și acasă: Care este rolul Liturghiei în transformarea unui spațiu obișnuit în unul sacru?
Cred că este o întrebare adresată de cineva care vrea să ne ducă în eroare. Să știți că prezența mea aici (n.a. Biblioteca Județeană Constanța) se datorează unui concept de-al meu de a trage zidurile bisericii peste tot orașul, dar nu să îi fac pe oameni bisericoși, ci să îi învăț să fie ca ei înșiși.
Rolul Liturghiei în societate este acela de a ne aduna. Noi, acum, să știți că săvârșim o Liturghie. Eu sunt slujitorul și dumneavoastră îmi permiteți să vă așez în față Sfintele Sfinților. Informațiile mele, împărtășite dumneavoastră, devin potirul prin care fiecare devenim părticică din celălalt. Rolul Liturghiei într-o societate este acela de a-i face pe oameni să se simtă în siguranță. Așa este setat creierul nostru, ”nu este bine să fie omul singur” este prima definiție pe care Dumnezeu Creatorul a dat-o despre om. Este o definiție negativă dar este singura care ne aduce toate elementele: ”Nu este bine să fie omul singur”. Și de atunci, s-au stabilit tot felul de posibilități pentru ca omul să nu fie singur. Liturghia este acea șansă de a nu ne mai simți singuri niciodată, dar Liturghia nu se slujește numai în biserică și numai de către preoți! Liturghia se săvârșește de către un dascăl la catedră! Când deschide un dascăl catalogul, deja începe Sfânta Liturghie! Poate și un medic sau o asistentă să facă Liturghia, pentru că atunci când își îmbracă halatul, deja a intrat în Liturghie. Cei care fac curățenie după noi, cei pe care lumea, din păcate și în necunoștință de cauză, îi numește gunoieri, sunt oamenii care fac curățenie, gunoierii suntem noi, dar cei care fac curățenie săvârșesc Liturghia orașului, pentru că de acolo de Sus, Dumnezeu vrea să vadă ceva frumos și prin ei chiar poate să vadă ceva frumos!
Liturghie înseamnă să împărtășești ce este mai bun în tine! Să te îmbraci în haine de biserică, ne spuneau înaintașii noștri, în haine de duminică! Ce înseamnă asta?! Înseamnă grija cu care ieși din casă, înseamnă conștiința că este un timp sacru și el nu se petrece numai în cadrul unei religii, ci în cadrul altarului din fiecare dintre noi, care înseamnă religiozitate și care este peste religie. Religiozitatea omului este sacrul din fiecare, de aceea eu consider că în seara aceasta am săvârșit o Liturghie, deja și acum, încet, încet, mă voi retrage să plâng. Tare mult îmi place ca după perioadele încărcate să stau cu mine însumi și să mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansele pe care mi le-a dat de a ostoi neliniștea din om, de a îmbrățișa pe cineva care s-a crezut singur, până la îmbrățișarea mea, de a-i spune unui om că ai o vorbă bună despre ce se întâmplă cu el și de a-i spune că nu asta este problema, grija asta nu trebuie să fie a ta, împarte lumea în două, ce ține de tine și ce nu ține de tine. Dacă te îngrijorează ceva ce nu ține de tine, nu faci altceva decât să îți consumi energia!
Liturghia este mai mult decât credeți! Liturghia nu este numai la un altar închis, Liturghia este aici, este pe stradă, este în școală, este oriunde există doi sau trei oameni adunați în numele unui ideal comun! Aici este o Liturghie adevărată și să știți că în Liturghia aceasta, copilul din mine este mândru că a intuit când era mic că Liturghie înseamnă altceva decât a te așeza cineva, inclusiv cu o scatoalcă, să stai în genunchi. Nu aceea este Liturghie. Liturghia este ceva frumos, este ceva pe care trebuie să îl faci pentru că îți place, ceva care să coboare din tine duhul sacru care să adune tot profanul, așa cum un ”maestru al măturii” adună toate resturile de bilete sau de țigări sau de coji de semințe și lasă un spațiu sacru. Un spațiu de stație de autobuz v-ați gândit vreodată că stă la dispoziția dumneavoastră să fie sacru sau profan? Gândiți-vă de azi înainte, chiar dacă nu mergeți cu autobuzul mereu! Gândiți-vă că acolo unde stați aveți datoria de a aduce sacrul într-un profan, fără să considerați că acolo este un loc profan, ci a-l îmbunătăți chiar dacă este un loc sacru! Să știți că un loc sacru poate să fie și mai sacru! Cu ce?! Cu propria conștiință că ceea ce facem noi, facem că așa am simțit că trebuie să facem!
– În istorie, pentru încălcarea sacrului se lua chiar viața. Poate fi folosit sacrul ca o unealtă de manipulare?
Este prima haină pe care o îmbracă sacrul și de aceea nu v-am indicat să mergeți la literatură de specialitate, pentru că sacrul este calul troian din orice societate, tabu-ul este numit sacru, ca să nu mai sune într-un fel! Orice tabu care are în el îmbrăcămintea de sacru devine punitiv, ”numai așa se face”, ori nu este în regulă! Bineînțeles că sacrul poate să manipuleze cel mai bine. În numele adevărului cu A mare a fost o întreagă Inchiziție și un întreg Ev Mediu, dar asta nu înseamnă că acum nu suntem pregătiți să spunem ”Gata! A fost!”. Deci, da, sacrul poate manipula, atâta vreme cât îl lăsăm să ne manipuleze. Tot de noi ține să-i lăsăm sau să nu-i lăsăm să ne manipuleze, nu ține de altcineva! Dacă vine cineva și vă spune că lucrul ăsta se face numai așa, să vă uitați în stânga și în dreapta și foarte sincer să fiți conștienți și convinși că a spus-o pentru altcineva! Și ați scăpat! O fi spus-o pentru altcineva pe care nu l-am văzut, dar nu e pentru mine!
Încă o dată vă mai spun ce spunea părintele Arsenie unei fătuce, la Cununie, care era foarte, foarte surprinsă că auzise la Apostoli că ”femeia să se teamă de bărbat”.
– Nu, fata mea! Trebuie să asculți de el cu o singură condiție: dacă te iubește! Dacă nu te iubește, să nu-l asculți!
Am citat din clasici!
– Singurătatea este sacră dacă există neamul profan? Spre exemplu, când sigurătatea devine o cruce personală, cum poți vedea cu claritate sacrul și nu profanul?
Ceea ce vedem nu este ceea ce gândim că este! Nimic nu este sacru sau profan, este ceea ce oferim noi! Nimic nu este prin sine nimic! Nici măcar un autobuz pe care îl vedeți nu este prin sine nimic! Pentru mine, de exemplu, care mă încarc cu bucuria celor care merg dintr-o stație în alta, autobuzul acela este o șansă de a rezolva un spațiu, pleacă din punctul A și ajunge în punctul B! Mai există autobuz?! Nu, mai există numai o șansă pe care o văd eu! Tot ceea ce mă înconjoară este numai ceea ce văd eu.
Eu văd aici niște oameni interesați și niște oameni care vor să își creeze propriul discurs despre tema pe care noi o avem astăzi de abordat și sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră are povești mult mai frumoase decât cele pe care le-ați ascultat de la mine! Iscusința mea nu este de a spune povești, ci de a scoate povești de la dumneavoastră! Până mâine pe timpul acesta sunt sigur că se vor creiona povești de poveste! Nu de la mine, eu sunt doar cel care vă propune un subiect. Așa se întâmplă și cu sacrul și profanul. Sacrul și profanul prin sine nu există. O biserică în care intrați la o slujbă nu este sacră prin sine! Nimic nu este sfânt prin sine. Aceeași biserică poate că peste 20 de ani va ajunge ca o biserică din Cehia unde se țin concerte de o anumită factură. Prin ea, biserica nu înseamnă mare lucru și știu ce vă spun și pot să mă iau la trântă cu oricine! Prin sacralitatea celor care cred în învățăturile despre care se transmite acolo se așează și sacralitatea bisericii! Prin ceea ce discutăm noi în aula aceasta se creează sacrul din ea! Poate să vină altcineva să vă propună alt subiect, va fi sacru pentru cei care vor veni să asculte! Să știți că dacă v-ați fi foit unul cu altul și dacă ați fi plecat pe colo, pe dincolo, eu încheiam de mult tema aceasta, dar am văzut că sunteți interesați! Aceasta este slujba noastră, aici este sacrul nostru!
Sacrul nostru înseamnă să înțelegem că absolut nimic nu este bătut în cuie! Unii dintre dumneavoastră ați venit crezând că vă voi furniza niște informații sterile sau care să nu aibă legătură prea mare cu agenda proprie sau cu agenda străzii și veți pleca acasă cu alte gânduri. V-am prezentat aici o poveste sinceră despre cum se poate vedea viața de la capătul celălalt. O viață fără griji să știți că se antrenează ca să poată să fie trăită! Dacă veți căuta în seara aceasta să faceți din orice gest cât de mărunt, cât de profan, ceva sfânt, veți înțelege ceva!
În Liturghie, de exemplu, mai sunt niște momente sacre, încărcate deosebit și îmi aduc aminte de părintele Viorel Picu, Dumnezeu să îl odihnească. Am mers la Sfântul Mina, o dată, și am slujit amândoi și părintele era foarte, foarte contrariat că cel care tăia anafură nu a îngenunchiat niciodată când era momentul de îngenunchiat. Dar, l-a observat părintele că înainte de a tăia el anafură, ceea ce din punct de vedere profan era un moment mult mai puțin important decât ceea ce însemna Pogorârea Duhului peste Darurile care erau puse înainte, l-a văzut că se închina, se spăla pe mâini, făcea trei metanii și numai așa începea să taie anafura, pentru că sacrul lui era acolo. De ce să îl judecăm pe un om sau să îl considerăm că este profan?! El este profan în domeniul nostru, dar este sfânt în ceea ce face el, dacă o face cu sinceritate! A face cu sinceritate face, de fapt, diferența între sacru și profan!
– Puteți spune 1-3 cuvinte care să conțină în ele când sacru, când profan? Să fie profanare?!
Da, este vorba de profanare și sanctificare, adică nimic nu este cu sens unic, să știți. Tot ceea ce se întâmplă într-un anumit sens, imediat poate să se întoarcă și în sensul celălalt! Fiți foarte atenți cu ceea ce v-am spus de la început! Un părinte adevărat și un dascăl adevărat nu face din copil sau din elev ceva ca pe el, ci ca pe el însuși! Dacă ar fi trei cuvinte care să definească sacrul și profanul, este vorba de o antinomie care, mă rog, v-aș duce în niște biblioteci care nu își au rostul aici că aici este aulă, Secția de Împrumut este peste drum. Vreau să vă spun că despre sacru putem să ne gândim că fiecare dintre noi are sacrul lui, are o unitate de măsură pentru orice. De exemplu, pentru mine, dacă ar fi să am de ales între a fi punctual și a fi îmbrăcat la patru ace, eu mă duc și în papuci la întâlnire, pentru că țin la punctualitate mai mult decât la orice! Mă duc și nebărbierit, dacă e cazul, ceea ce pentru mine este un… sacrilegiu! Dar, nu am pretenția, țineți minte asta, ca toți să se comporte ca mine. Aici este diferența. Dacă eu aș avea pretenția că dețin suma, că dețin controlul și că se face numai așa cum fac eu, atunci s-ar profana sacrul din ideea însăși! De aceea, eu, în ceea ce privește partea aceasta de antinomii, mă opresc aici. În noi este și sacrul, și profanul, cu un singur amendament: să nu credem că celălalt trebuie să aibă ideea de sacru identică cu a noastră. Sunt oameni care nu țin la ceea ce ține celălalt dar toți au dreptate și țineți minte ce v-am spus, mai ales generația aceasta actuală, care este generația care are tot timpul dreptate.
– Ce sfat ați da cuiva care simte că timpul și spațiul din viața sa au devenit profane? Cum poate regăsi sacrul?
Aici este vorba despre depresie și anxietate, în mintea mea se fac niște traduceri. Cineva care are o impresie despre niște lucruri, deja intră într-o competiție neloială, în sensul că dacă ne gândim cumva că tot ceea ce ni se întâmplă nouă este numai și numai în defavoarea noastră, deja intrăm în depresie. Dacă intrăm în depresie și nu o vedem ca pe o șansă a noastră, pentru că depresia să știți în primul rând că nu vine peste oricine, ăsta e mare lucru, să nu uitați, adică deja v-am dat multe credite și dacă avem conștiința asta că nu vine peste oricine, înseamnă că noi trebuie să fim deasupra! Adică, m-a făcut pe mine un gând?! Nu pot eu să fiu deasupra lucrurilor?! Și aici intervine acea situație în care revenim la gradul de acceptare. Ce înseamnă grad de acceptare? Înseamnă că ceea ce nu ține de mine ca să schimb trebuie să iau ca atare și ceea ce ține de mine să schimb, înseamnă că trebuie să mă rog pentru mai multă putere ca să pot să schimb. Dar care e diferența și ce face diferența între ce ține de mine și ce nu ține de mine? O face tocmai starea de după gândul care te macină. Dacă rămâne o stare de disconfort, înseamnă că nu ține de tine, pentru că niciodată o stare de disconfort nu este un efect al unei realități, este un efect al unor posibilități pe care poți să le așezi cumva într-o parte și tu să rămâi dincolo.
Nu vi se pare că vă preocupați prea mult de problemele altora? Puteți să influențați, de exemplu, fișa postului sau gradul de salarizare al unuia sau altuia?! Și atunci, de ce vă problematizați? Sunteți dumneavoastră cei care așezați prețul de bilet la autobuz? Și atunci de ce vă problematizați și nu le luați ca atare?! Pentru că dacă ați fi în stare să le luați așa cum sunt, nu înseamnă a vă transforma în niște yesmeni, în niciun caz, ci a vă păstra energia pe care dacă nu ați mai consuma-o cu ce v-am spus până acum, veți constata că aveți putere cu adevărat! Și știu ce vă spun! Acum vi se pare cumva utopic ceea ce vă spun eu, dar știți de ce? Pentru că nu ați făcut experiența a ceea ce eu am făcut!
Orice gând care este despre ceea ce nu putem să schimbăm este energofag, ne consumă bateriile, nu ne lasă să ne odihnim, nu ne lasă să ne bucurăm. Imaginați-vă că nu aveți această pierdere de energie, știți că restul problemelor nici nu v-ar mai ataca sub nicio formă?! Cât de simplu e, Doamne, nu știu cum să vă fac să înțelegeți că viața este total diferită de ceea ce credeați până în seara aceasta! Eu nu m-am pregătit două, trei zile pentru subiectul acesta, asta este subiectul vieții mele! Este subiectul pe care vreau să vi-l dau dumneavoastră și copilul din fiecare dintre dumneavoastră să scoată ceea ce își aduce aminte din propria tinerețe! Dacă ar fi fost rațiunea care să îmi strice discursul, m-aș fi oprit înainte de a mă fi considerat dumneavoastră un nostalgic, cum v-am povestit că m-am bucurat și mă bucur în continuare că nu am ars carnetul de UTC-ist. A, nu l-am ars pe cel de comunist pentru că nu am avut, pentru că nu aveam 25 de ani, că după 25 de ani dacă mă prindea Revoluția, v-aș fi spus și despre el, dar nu am avut șansa asta! Dar șansa asta pe care v-am spus că am avut-o de a avea amintiri frumoase, neavând presiunea că nu trebuie să spun decât ceea ce trebuie este un câmp energetic care îmi dă voie să trăiesc cu fruntea sus și de acum înainte. Vă urez să faceți întâi experiența și apoi să judecați, pentru că dacă veți judeca înainte, nu o să aveți curaj să o faceți!
Rațiunea, de cele mai multe ori, este auto-limitarea, pe care noi, din păcate, o așezăm întotdeauna înaintea intuiției. Intuiția înseamnă acel gând care ne vine să facem o nebunie. O nebunie este poate pentru mine ceva ce pentru altul este o virtute și invers. Dar dacă eu nu sunt atent să jonglez între aceste gânduri, nu am înțeles ce este sacrul și profanul! Sacrul pentru mine înseamnă să mă prezint în fața dumneavoastră! Sacrul pentru mine este bucuria de a vă aduna în seara aceasta să vă arăt că se poate sluji o Liturghie și altfel! Sacrul pentru mine înseamnă bucuria de a mă uita în ochii dumneavoastră că, iată, se scurg către două ore de când suntem împreună și începem să ne cunoaștem! Eu nu țin aici un monolog, eu țin un dialog cu privirile fiecăruia dintre dumneavoastră și din dialogul acesta mai răsare câte o întrebare, mai vine câte o provocare și orice provocare vine cu o posibilitate de a spune lucruri frumoase.
– Limba asta de lemn, scrupulozitatea exagerată distrug sacrul?
Limba de lemn este un antrenament, o provocare. Nici nu știți cât de multă energie consum eu, înainte de a-mi așeza o frază, chiar și atunci când vorbesc, să mă gândesc că acea frază poate să sune într-un fel sau în alt fel. Limbajul de lemn înseamnă desacralizarea cuvântului. Cuvântul este sacru dar când un cuvânt este terfelit prin repetiție, prin utilizarea lui în niște conjuncturi defavorabile lui, atunci devine limbaj de lemn. Să nu credeți că limbaj de lemn există numai în politică, nu, e ultimul lucru! Limbaj de lemn există în Biserică:
”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluiește-ne, mântuiește-ne!”
”Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul și nevrednicul, că nu am făcut nimic bun!”
Acesta este limbaj de lemn, să știți! Știu că l-ați găsit prin cărți, știu că puteți să mă judecați cum vreți, dar e limbaj de lemn, nu are suflet! Când stai în genunchi și spui o rugăciune și mintea este în altă parte, unde e rugăciunea?! Rugăciunea devine limbaj de lemn! Dar când stai și te gândești că ai pierdut timpul, că puteai să faci ceva și îți vine o lacrimă de părere de rău pentru cineva și îți vine un gând să te schimbi, aceea e rugăciunea! Nu e în altă parte! Nu căutați rugăciuni în cărți, nu sunt acolo. Acolo sunt fix ceea ce spuneați mai devreme, manipulări ale sacrului, că dă bine! ”Vino după mine că numai la noi ne mântuim”! Dar chiar credeți că Dumnezeu poate să fie atât de hapsân încât dacă nu aveți certificat de botez s-a terminat?! Asta înseamnă limbaj de lemn. Înseamnă să prezinți lucrurile că numai așa se pot face! Nu există așa ceva.
Încercați să mă judecați acum pe mine! Dacă eu aș fi fost educat cum de altminteri la școală m-a și educat că slujba se face numai în biserică și numai cu toate veșmintele pe mine și numai într-un fel, vă imaginați că nu mă aflam aici, dar mă aflu aici ca să știți că și dumneavoastră sunteți niște slujitori. Dacă nu v-a spus nimeni, mare păcat a făcut! Sunteți niște slujitori ai propriului destin, nu vă mai lăsați dirijați de colo și de colo! Eu însumi dacă mă lăsam dirijat de colo și de colo, rămâneam într-o bulă a mea și slavă Domnului, puteam să trăiesc frumos și altfel, dar eu nu am putut să o fac! Asta este diferența. Nu aș fi putut să trăiesc într-un fel sau într-altul. Ajunsesem la un grad de comoditate extraordinară pe care am refuzat-o. De ce?! Pentru că am simțit că pot să învăț și pe alții că se poate. Fiți liberi! Fiți voi înșivă! Hristos ne iubește în măsura în care noi învățăm să ne iubim și pe noi. Iubirea aproapelui este numai o parte din textul complet care este ”Să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. De ce se uită partea aceasta? Pentru că nu știm cum să iubim pe aproapele! Metrul-etalon este iubirea noastră. Cum poți să spui că îl iubești pe celălalt, dacă pe tine te urăști?!
– Nu, părinte, eu nu mă urăsc! Cum să mă urăsc?!
Ba te urăști! Pentru că te lași călcat în picioare de alții, înseamnă că te urăști. Pentru că nu te respecți, înseamnă că te urăști. Cum poți să îl iubești pe celălalt?! Gândiți-vă foarte bine! Aveți și sacrul, și profanul nu în două bagaje, ci în tot destinul pe care îl dețineți. Tot ceea ce este în noi este și sacru, și profan, în același timp! Aș putea să vă spun că este diferența dintre Fizica Newtoniană și Fizica Cuantică, unu și zero, unu sau zero. Diferența cine o face? Observatorul care sunteți dumneavoastră! Fiți observator în câmpul cuantic și veți rezolva totul! Atunci când eu colapsez partea negativă, rămân un om luminos, un om fără teamă, un om cu bucurie, un om care are de dat, un om care poate să ajute, un om care să se mulțumească inclusiv cu faptul că ceilalți nu-i seamănă! Și atunci, trebuie să ajungem departe pentru că sacrul și profanul sunt în noi în aceeași măsură și în aceeași cantitate. Doza face medicamentul sau otrava. Alegeți!
– Ca să anticipăm puțin tema următoarei conferințe, a lunii februarie, ”Eros și Agape”, ca femei cum punem limite sacre pentru a crea mister?
Chiar la început vorbeam despre desacralizarea feminității și mă bucur tare mult că acum am un auditoriu care este deja introdus în ceea ce sunt eu sigur că așa este dar nu în sensul unei siguranțe absurde. De acum înainte sunteți pregătite, dragele mele, să înțelegeți niște lucruri. O femeie poartă feminitatea, din păcate, așa cum a fost educată, dar și din fericire, o poartă ca cea care poate să o schimbe! O femeie nu trebuie să semene cu nimeni, o femeie trebuie să semene cu ea însăși, dar îi trebuie convingerea că nu mai este nimeni ca ea!
O femeie care nu intră în competiție cu nimeni este o femeie fericită! O femeie care are despre ea gândul că dacă astăzi este numai așa, are un potențial excepțional de a fi total diferită și acel potențial face din profan sacru! Dacă o femeie are conștiința că nu îi lipsește nimic și nu trebuie să împrumute chipul unuia sau altuia, nu trebuie să aibă șansele unuia sau altuia, va fi o femeie fericită, pentru că frumusețea vine din ceea ce simte femeia despre ea însăși!
Ați văzut femei despre care nu puteți să spuneți, dacă vă întreabă cineva, ce vă place la ele, răspunsul știți care este? Știți de ce iubiți pe cineva? Pentru că nu știți de ce! În momentul în care știi de ce iubești pe cineva, este interes. În momentul în care iubești pe cineva și ești întrebată ”De ce iubești, măi, pe ăla?!”, cum de altminteri fac destule soacre mici. Știți că primul, al doilea și al cincilea iubit al fetelor noastre este ”Ăla, mă?!”, are un nume comun! Acum, eu vă vorbesc și în calitate de socru mic, și de bunic, dar aveți grijă, o femeie nu trebuie să asculte niciodată sfaturi din exterior! În interior sunt toate sfaturile! Și o să spuneți:
– Dar unde o să ajungă?!
O să ajungă la ea, în sufletul ei, altfel ajunge la altcineva în suflet! Cunosc foarte multe fete care primesc sfaturi să se întâlnească cu cineva sau cu altcineva și eu sunt foarte sincer:
– Dar, îți place de el?
– Da-i cumsecade…
– O, asta nu-i calitate!
A fi cumsecade pentru un bărbat aș putea să vă spun că este un defect, nu cu asta trebuie să atragă un bărbat! Vai, fetelor! A fi cumsecade este pentru bunica, pentru mămica, pentru mătușica, da, adică atent, una, alta, dar pentru iubita lui nu-i o calitate! Pentru iubita lui trebuie să fie un foc! La orice oră din zi și din noapte, dacă o întreabă cineva pe iubita lui:
– De ce te uiți, măi, la ăsta?
Ea să răspundă cu nonșalanță:
– Pentru că nu știu de ce!
Ăsta e răspunsul! Nu contează cum văd eu pe cineva, contează să respect că a fost ales dintre toți bărbații de pe fața pământului, de către fiica, nepoata, verișoara sau cei pe care îi cunosc și îi testez cu această întrebare:
– Ce ți-a plăcut, măi, la ăsta?!
Pot chiar să am și o anumită mimică pentru a duce în eroare, pentru că dacă întreabă cineva: ”Auzi, dar pe altul nu ai găsit”, intervine o stare de panică, înseamnă că nu e bine. Dar feminitatea trebuie să meargă până la capăt, de ce credeți că se numește săptămâna oarbă? Pentru că nu are de-a face cu rațiunea și atunci vă întrebați de ce eu iubesc și întunericul?! În afară de melatonina care se declanșează la întuneric, vai, câte se declanșează! Și atunci, întunericul mai reprezintă ceva rău?! Haideți, vă rog frumos! Vedeți care este diferența între sacru și profan și cum putem să le schimbăm locurile?! De fapt, datoria omului este de a schimba locul profanului în sacru și sacrului în profan! Ăsta este misterul vieții! Aici trebuia să ajung! Începe adevărata mea bucurie să constat că m-am dăruit cu atâta vulnerabilitate, încât puteți să mă striviți cu orice amintire a discursului din seara aceasta! Asta îmi place cel mai mult!
Vă mulțumesc foarte mult, să știți că fără nicio falsă modestie visam la acest moment! Vă mulțumesc pentru faptul că ați respectat copilul din mine și că am simțit, cel puțin în ultima întoarcere de clepsidră, că începeți să mă înțelegeți. Ard pentru fiecare dintre dumneavoastră și nu îmi pare rău. De-ar fi să fie viața mea numai un minut, știu că nu am trăit degeaba. Am reușit să vă aduc copilul din mine ca să îl devorați. Am reușit să vă aduc lucruri pe care aș fi vrut să le aducă și alții, înaintea mea și, din nou, fără nicio falsă modestie, mă bucur că am reușit eu să fiu ce nu am avut. Nu am avut neapărat un dascăl de care să îmi aduc aminte că nu s-a supărat că l-am întrebat ceva, dar sunt generații de studenți care pot da mărturie despre mine și chiar o fac, că m-au provocat cu niște întrebări și le-am mulțumit unora chiar atunci când au fost cei mai obraznici. Am și pe aici niște foști studenți și tare mă bucur că pot da mărturie despre mine! Să știți că acum, cine mă vede mă poate întreba:
– Bine, măi, părinte, dar ai zis că e grea preoția!?
Da, numai că ceea ce fac eu, acum, nu este preoție, este roada preoției. Roada preoției este că v-a dat Dumnezeu gândul cel bun să mă ascultați în seara aceasta. Roada preoției mele este bucuria de a vă transmite niște mesaje frumoase. Sunteți oameni frumoși, toți și fiecare în parte! De ce știu asta?! Pentru că m-am oglindit în ochii fiecăruia dintre dumneavoastră. M-am văzut pe mine îmbrățișând fiecare privire pe care mi-ați așezat-o! M-am văzut pe mine că într-adevăr vă pot oferi o alternativă. Tare mult am vrut să vă dați seama în seara aceasta că viața nu este chiar așa cum credeați, că sacrul nu este încuiat în biserici și că în instituțiile publice este neapărat numai profanul. Viceversa este mai frumoasă! Mă bucur că am și martori care pot spune instituțiilor despre ce am vorbit eu în seara aceasta. Tare frumos este să îi vezi pe oameni împreună și să îi vezi din diverse locuri, că în freamătul acesta își dau seama că noi, aici, o mână de oameni, putem să schimbăm totul! Ce înseamnă totul?! Pe noi înșine. Să nu vă străduiți să schimbați vecinul, să nu vă străduiți să schimbați instituții, schimbați-vă modul de a vedea lucrurile! Cine vede frumos, trăiește frumos! Cine caută numai nod în papură îl va găsi cu siguranță, dar eu în seara aceasta sunt un fericit și nu mai am ce vă spune. Am numai să vă îmbrățișez și să vă asigur că vă iubesc pe fiecare în parte și pe toți la un loc!
Vă mulțumesc, a fost o provocare pentru Adriana (n.a. specialista în limbaj mimico-gestual) pentru că tot timpul când îmi pregăteam niște fraze mă gândeam cum o să traducă ”să scoatem profanul din instituții” și alte expresii, dar s-a descurcat și abia aștept să urmăresc înregistrarea. Felicitări!
Aici se află veșnicia. Veșnicia arată ca o clepsidră pe care oricând o poți răsturna să transformi cele zece minute rămase în 50! Așa este viața, întoarceți-o de la capătul celălalt. Nu din nisip și sticlă este făcută o clepsidră, ci din posibilitatea ei de a deveni veșnicie. Așa vă urez. Vă mulțumesc tare mult, a fost o seară magică!
Mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici! Mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografiile puse la dispoziție.
Leave a Comment