Scăldătoarea Vitezda, societatea în care trăim!

Fraților, nu cumva ne aruncăm prea mult nădejdea în om și uităm de Dumnezeu?! Cu siguranță! Atitudinea de a căuta ajutorul numai în oameni nu se învață de la o zi la alta, dar până când nu folosim toate mijloacele, adică și ale rugăciunii, și ale întrajutorării cu oamenii, nu facem nimic! Atitudinea aceasta de a te baza pe oameni face parte din educație, din păcate! Nu învață un om să fie ticălos numai într-o zi sau numai într-o Grupă Pregătitoare sau numai la Gimnaziu! Nu. Acest lucru intervine ca picătura chinezească, pic, pic, pic! La început, un copil care vrea să iasă dintr-o anumită încurcătură, se uită în stânga și-n dreapta, unde-i tata, unde-i mama și încearcă numai și numai dacă cineva îl ajută. Nu ia în primul rând în calcul puterea sa! Dar să știți că nici invers nu este bine!

Se spune că odată, un copil se chinuia să ridice o lădiță care era mai grea decât corpul lui de cel puțin zece ori și tatăl, văzându-l că se chinuie, s-a dat înapoi, ca să vadă până unde merge efortul fiului său. După ce a transpirat bine copilul și și-a dat seama că nu poate, a mai încercat încă o dată și încă o dată, după care s-a lăsat păgubaș. Când a văzut tatăl său că pleacă de lângă acea lădiță, l-a întrebat ce s-a întâmplat.

– Nu pot să o ridic.

– Dar ai încercat totul?

– Da, am încercat și mă străduiesc de ceva vreme. Uite, am și transpirat de când mă tot chinui și nu pot.

– Nu, nu, nu ai încercat totul, i-a spus tatăl.

– Cum n-am încercat?! Vrei să mai încerc?

– Nu, dar nu ai încercat totul pentru că pe mine nu m-ai întrebat dacă vreau să te ajut.

Aici este problema! Tatăl, dacă ne dăm seama că este Dumnezeu, noi suntem cei care încercăm să cărăm cutia asta, lada asta de zestre! E o ladă de zestre, este ADN-ul nostru, este genetica noastră pe care vrem să o ducem mai departe. De ce nu Îl rugăm pe Dumnezeu Tatăl? Să spunem:

– Doamne, sunt bețiv. Ajută-mă!

A, nu! Mă duc la doctorul cutare, iau pastiluța cutare, spun eu că o mai răresc, cutare, cutare, dar nu este așa! Până când nu folosim toate mijloacele, adică și ale rugăciunii, și ale întrajutorării cu oamenii, nu facem nimic!

Cea mai importantă provocare pe care putea să ne-o facă duminica de astăzi este aceea de a ne prezenta un om pe lângă oameni, un om mai aproape de Dumnezeu decât credea el. De cel puțin 35 de ani mă străduiesc să aflu, cu mintea mea, ce păcate va fi avut omul acela, că de 38 de ani aștepta pe cineva să-l arunce în scăldătoare și până ajungea el, prin forțele proprii, altul intra iar el rămânea mai departe! Și trecuseră 38 de ani!

Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: ”A venit Iisus în Ierusalim și în Ierusalim era o scăldătoare care se chema Vitezda. Acolo erau mulțime de bolnavi, slăbănogi, orbi, șchiopi, așteptând tulburarea apei, căci un Înger al Domnului, din vreme în vreme, tulbura apa și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, ori de ce boală era cuprins! Și era acolo un slăbănog, de 38 de ani, pe care văzându-l Iisus și știind că de multă vreme este acolo, l-a întrebat, zicând:

– Voiești să te faci sănătos?

Și el a spus:

– Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare și până când ajung eu, altul se coboară și eu rămân mai departe.

Și atunci, Mântuitorul i-a spus:

– Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!

El s-a ridicat, și-a luat patul și a plecat, decât că era sâmbătă, ziua aceea și fariseii și cărturarii și preoții l-au întrebat de ce ia patul și merge, pentru că este zi de Sabat și nu este îngăduit așa ceva. Și el cu seninătate le-a spus:

– Cel care m-a vindecat mi-a zis să-mi iau patul și să merg!

Și au întrebat aceștia:

– Cine este?

Și el le-a răspuns:

– Nu știu!”

Pentru că, spune mai departe Sfântul Ioan Evanghelistul, ”Mântuitorul se dăduse mai la o parte din mulțime, dar la ieșire l-a întâlnit iarăși pe slăbănog și Iisus i-a zis:

– Iată că te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greșești, ca să nu îți fie ție și mai rău!

Atunci, el s-a dus la farisei și la cărturari și le-a spus că Iisus este Cel care l-a vindecat și i-a spus să ia patul și să meargă.”

Iată că sunt anumite lucruri pe care trebuie să le lămurim, dar nu trebuie să le lămurim așa ca la școală:

– Hai să vedem ce s-a întâmplat acum 2000 de ani!

Nu. Trebuie să ne lămurim pentru noi. Iată că eu, astăzi, m-am lămurit pentru prima dată în viața mea și trebuie să mă spovedesc pentru lucrul acesta, că încep să bănuiesc cam ce era cu omul acela de stătuse 38 de ani, pentru că și noi ne panicăm, la un moment dat, când vedem că nu ne ajută X, nu ne ajută Y, iar locul nostru, după părerea noastră, îl ia Z, îl ia cutare care e aruncat în scăldătoare de unii sau de alții! Iar noi rămânem cu panica:

– Ce mă fac că și acum, când știu că se apropie trenul, nu știu dacă pot să intru și să prind trenul acesta?!

Toate au o cauză. Acum nu suntem ca la piață, adică ceea ce dăm, aceea să și primim! Dăm într-un fel și primim în alt fel, să știți! Primul lucru care trebuie însă să ne intre bine în cap este că noi trebuie să începem acest schimb, noi suntem cei care trebuie să facem primul pas! Adică, traducând-o și ca la piață, noi trebuie să băgăm primii mâna în buzunar, ca să arătăm că avem banii, după care să primim marfa!

Să știți că tot gândindu-mă ce s-a întâmplat cu omul acesta de stătea de 38 de ani, nu prea prindeam niciun fir, dar acum, la sfârșitul Evangheliei, am înțeles, când am auzit că după ce a fost vindecat, le-a spus cu atâta franchețe celor care l-au întrebat de ce se ridicase, pentru că era Sabat și nu aveau voie să depășească un anume număr de pași, că Acela care îl vindecase îi spusese să se ridice! Adică a înțeles că se suspendă orice lege, atunci când intervine Dumnezeu, dar mai departe, am rămas stupefiat atunci când am aflat că Mântuitorul i-a spus: ”Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești”, iar el a văzut față către față, mai bine și cu mai mare luare aminte, pe Mântuitorul și primul lucru pe care l-a făcut a fost să Îl dea în primire! Eu cred că acesta era păcatul! Nu neapărat că L-a dat în primire pe Mântuitorul, ci atitudinea lui de a se folosi de oameni, atitudinea lui de a căuta ajutorul numai în oameni! Nu cumva suntem și noi la fel ca el?! Cu siguranță! Chiar dacă atunci când a primit vindecarea, a fost parcă anesteziat de orice durere, în sensul bun al cuvântului, a recunoscut că s-au suspendat toate pentru el și nu mai exista nicio autoritate decât Cel care l-a vindecat, imediat cum și-a dat seama că poate să dea detalii despre Cel care l-a vindecat, s-a dus și, cum v-am spus, L-a dat în primire!

Scăldătoarea Vitezda era un loc în care veneau oamenii și din când în când se tulbura apa. În momentul în care se tulbura apa, bineînțeles că dacă erai slăbănog, nu puteai să o iei înaintea altora, pentru că ajungeai mai târziu! Probabil că dacă erai ”numai” chior, puteai să ajungi mai repede, dar oamenii acolo erau unii cu alții, adică erau, după părerea mea, mai mulți oameni sănătoși decât bolnavi sau cel puțin așa se credeau ei, pentru că și oamenii bolnavi se împart în mai multe categorii! Eu cunosc oameni foarte bolnavi care sunt mai sănătoși decât noi, dar nu asta este important, ci este important că ei știu lucrul acesta și și-l cultivă! Nu se dau răniți, pe românește:

– Aoleu, mă doare cutare!

Nu. Ei știu că au o suferință, dar că acea suferință îi ajută să fie mai aproape de Dumnezeu! Iată că suferința aceasta a slăbănogului, de 38 de ani, l-a făcut să fie mai aproape de Dumnezeu! Dacă el s-ar fi vindecat fiind aruncat încă din primul an în scăldătoarea Vitezda, nu s-ar mai fi apropiat de Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar fi trecut pe la cei bolnavi, iar el ar fi fost printre cei sănătoși și nu-l mai găsea! Noi trebuie să fim foarte atenți! Lucrurile stau în felul următor: dacă vrem să știm cum ne poziționăm noi față de Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm singuri:

– Măi, vrei să te faci sănătos?

V-am mai spus și altă dată și chiar mi-a plăcut replica unui fiu de-al meu duhovnicesc foarte bine intenționat și de altminteri foarte pregătit să mă ajute, după ce v-am povestit eu cum e cu diabetul meu, cum îmi fac injecția, cum este cu una, cu alta. Aici, la miruit, mi-a spus:

– Părinte, îți iubești atât de mult boala încât eu mă simt ridicol.

Și am spus că bine că am transmis mesajul așa cum trebuie. Să știți că și cu boala trebuie să intrăm într-o anumită legătură, trebuie să știm că face parte din noi, adică să nu ne văităm. Nu trebuie să fim dependenți de durere! Durerea este numai un semnal pe care Dumnezeu ni-l dă să fim mai aproape de El! Din păcate, însă, noi luăm semnalul invers, credem că trebuie să stăm mai aproape de oameni și nu este așa. Acum să nu credeți că sunt împotriva Medicinei, Doamne ferește, nu cumva să traduceți în felul acesta! Sunt boli pe care trebuie să le tratăm, sunt medici pe care trebuie să îi vizităm și îmi aduc aminte de frumoasa exprimare românească:

– Te-ai arătat la doctor?

”Te-ai arătat”, este mare lucru, adică trebuie să îi spui tot, dacă îi spui numai pe jumătate, nu are de unde să te înțeleagă! Anamneza nu se face după povești, se face după realități! Și nu se face nici prin reprezentați, adică să vină mama cu copilul și doctorul să întrebe:

– Doamnă, l-ați bruscat vreodată?

– Nu l-am bruscat niciodată!

– Are note bune?

– Are note foarte mari, este foarte bun!

Dar săracul bietul copil nu a fost întrebat de nimeni nimic și se pomenește ca acel copil care când s-a așezat la masă, la un restaurant, printre atâția adulți, a venit ospătărița prima dată la el și l-a întrebat:

– Copilaș, vrei un hotdog?

– Da, da, da!

– Și cum îl vrei?

Dar mama a intervenit imediat:

– Nu este adevărat! Vrea cartofi prăjiți și cu șnițel de pui!

Acum, ospătărița, foarte bine intenționată, a întrebat:

– Hotdogul să fie cu muștar sau cu ketchup?

Și el a răspuns că îl vrea cu ketchup, ea a plecat, iar bietul copil, foarte mirat, a spus:

– Mami, mami, doamna asta chiar crede că exist!

Așa se întâmplă cu noi, dacă nu suntem atenți cu noi și cu sufletul nostru! Cu sufletul nostru, căruia îi spunem:

– Lasă, taci din gură! Dă-i înainte!

Trupul îți spune:

– Măi, vezi că nu ai dormit prea mult, nu ai dormit cât trebuie!

– Lasă că putem acum, cât suntem pe val, acum cât e cutare la putere și mă ajută și pe mine, că a fost coleg de bancă cu mătușa!

Fraților, nu cumva ne aruncăm prea mult în nădejdea în om și uităm de Dumnezeu?! Cu siguranță! Să știți că slăbănogul de la Vitezda nu a fost vindecat numai pentru el, a fost vindecat mai ales pentru noi, pentru cei care au fost și pentru cei care vor veni după noi! Scăldătoarea Vitezda este societatea în care trăim! Vine câte un val, se tulbură, să spunem așa, la patru ani mai vine câte un scrutin, se tulbură, se așează lucrurile altfel, unii o iau înainte, alții rămân mai în urmă și noi ce facem?! Noi, când ne întreabă Dumnezeu dacă vrem să ne facem sănătoși, în loc să Îi spunem da, pur și simplu, începem să ne justificăm:

– Doamne, nu am om!

Ca și când întrebi pe cineva:

– Vrei să mergem la munte, săptămâna viitoare?

– Nu, nu, că m-am uitat eu pe Meteo și plouă!

Măi, dar ce suntem meteodependenți? Fericirea noastră ține dacă plouă sau nu plouă?! Copii, trebuie să fim mai atenți cu viața noastră! Dumnezeu ne întreabă dacă vrem să fim sănătoși și noi ne văităm că nu avem om! Dacă Dumnezeu ne-ar întreba dacă vrem să ajungem pe postul pentru care suntem pregătiți, ce o să spunem?! Că nu avem om pentru că nu sunt ai noștri la guvernare?! Măi copii, trebuie să fim puțin mai atenți cu noi, în sensul că Dumnezeu vrea să ne raportăm la El! Dacă ne raportăm la oameni, sistemul de referință este dat peste cap, pentru că totul se mișcă, totul este într-o continuă mișcare astfel încât niciodată nu o să fie în același punct lucrul pe care credeai că l-ai așezat acolo! Nu știți pe cel care a venit la București, pe la 1800, când începuseră să circule tramvaiele? Tramvaiele nu arătau cum arată acum, spun asta ca să știe și cei mici, arătau ca niște hambare, așa, erau pătrățioase și omul când a văzut ceva stabil, și-a agățat capra acolo, cât a intrat și el la bodegă, să ia de sete o bere! Și când a ieșit de acolo:

– Aoleu, unde e capra?!

Nu mai era acolo, dar omul s-a întrebat:

– Bine, bine, nu mai e capra, nu mai e, dar unde e baraca?!

Așa se întâmplă cu noi, dacă nu suntem atenți! Noi credem că sunt anumite instituții fixe și nu este așa! Numai Dumnezeu este fix! Trebuie să înțelegem că la întrebarea lui Dumnezeu dacă vrem să ne facă ceva sau altceva, nu trebuie să ne justificăm noi, de parcă I-am da sugestii lui Dumnezeu că nu se poate! Păi, dacă noi noi și lui Dumnezeu Îi dăm sugestii că nu se poate, ce a făcut bolnavul de azi, slăbănogul, când a spus că nu are om?! Parcă Îi dădea sugestii lui Dumnezeu că el nu vrea să se facă sănătos sau probabil că slăbănogul acela s-ar fi așteptat ca Dumnezeu să spună că stă lângă el și așteaptă împreună până se tulbură apa! Probabil că așa ar fi vrut săracul bietul om, doar că atunci, Dumnezeu a scurtcircuitat lucrurile și în momentul în care i-a spus să se ridice, să își ia patul și să umble, imediat după impactul însănătoșirii, s-a făcut sănătos și la minte! De unde se uita după oameni și știa cine poate să îl ajute, adică știa clar că nu poate nimeni să îl ajute, atunci când a fost întrebat de ce a încălcat Sabatul, parcă am fi fost iar în Grădina Raiului:

– Adam, unde ești?

– Doamne, sunt aici, dar sunt gol și…

– Ai mâncat cumva?

– Nu eu, femeia pe care Tu mi-ai dat-o!

Vedeți? Aceeași atitudine și cum v-am spus, cărăm lada aceea de zestre și cu bune și cu rele! Firea noastră, atitudinea de a da vina pe celălalt, a fost și aici:

– Nu eu, nu am încălcat eu Sabatul! Cel care m-a vindecat mi-a spus să îmi iau patul și să merg mai departe! Dacă nu era Ăsta care să suspende legea voastră, eu eram și acum bine mersi, stăteam și așteptam tulburarea apei!

Hei, iată că și noi ne așezăm la fel, în loc să primim mesajul că însănătoșirea înseamnă în primul rând în cap! Că asta a fost prima dată, omul s-a însănătoșit în cap, și-a luat patul, a plecat și a dat și mărturia genială, aceea de a-ai anunța pe farisei și pe cărturari că într-adevăr s-au suspendat toate legile și pentru el nu mai există nicio autoritate decât Cel care l-a vindecat! Dacă nu avea o relație stabilă cu Dumnezeu, cum L-a văzut Care este, L-a dat în primire, așa cum v-am spus!

Nu cumva și noi facem așa?! Numai icoana Maicii Domnului știe câte lacrimi a văzut de la noi, rugându-ne și după ce ni s-a împlinit oarece, am uitat! Venim noi, altă dată, dar în fața icoanei am spus:

– Doamne, dacă ai să mă ajuți, Maica Domnului, o să fac și o să dreg!

Apropo, era un om care tot așa se ruga la Dumnezeu:

– Doamne, am și eu nevoie acum de o sută de mii, ce mai! Îți spun și sumă clară, ca să știi, Doamne, despre ce e vorba! Dar să știi că dacă îmi dai, cu 10% o să fac un  așezământ în care o să mă ocup de bătrâni și așa mai departe! Dar dacă nu mă crezi, poți să îi reții de acum și să îmi dai restul!

Târguiala aceasta cu Dumnezeu să știți că este o realitate! Și noi facem la fel! Când te ia câte un junghi:

– Aoleu, Doamne, dacă mă scapi de ăsta, o să bat metanii, că uite, acum nu pot, că m-a luat junghiul, dar imediat o să bat metanii, o să fac! O să mănânc numai o dată pe săptămână!

Încep promisiuni din acestea dar ce, Dumnezeu de promisiuni are nevoie?! Nu! Noi trebuie să înțelegem că nu se fac promisiuni, ci doar ne propunem să facem ceva! De aceea, aș vrea ca slăbănogul de la Vitezda să fie aliatul nostru, că nu trebuie să dăm cu pietre în el, Doamne ferește, pentru că este cel mai apropiat de noi! Este împreună pătimitor cu noi! Noi suntem cei care ne uităm dacă au ajuns la putere ai noștri, dacă e cineva pe lângă noi să ne dea un brânci și să o luăm mai pe scurtătură, dacă vine vreun examen, aflăm și noi câte ceva sau ne corectează cineva pe care îl cunoaște… strămătușa străunchiului și așa mai departe! Noi suntem ăia, deci lângă noi trebuie să meargă braț la braț slăbănogul și atunci când constatăm că am încetinit ritmul, înseamnă că slăbănogul deja a slăbănogit și ne dă semnale că nu mai e bine, a uitat că s-a făcut sănătos!

Știți că există și această mare problemă, aceea că dacă noi nu suntem antrenați în a fi sănătoși, la un moment dat ni se pare că nu suntem sănătoși! Cum este și cu libertatea! V-am mai spus despre ursul acela care avea numai zece metri pătrați în cușcă, adică doi pe cinci, nu zece pe zece, și mergea săracul în cușcă și după douăzeci de ani, cei de la Grădina Zoologică și-au dat seama că nu mai prezintă niciun pericol și i-au luat grilajul. A doua zi l-au văzut făcând doi pași încolo, cinci pași încolo și iar se întorcea. De ce?! Pentru că libertatea lui deja era înscrisă în cap! Așa cum este și boala noastră înscrisă în cap, în primul rând! Așa cum este și cu slăbănogirea noastră care este înscrisă în cap, întâi, dacă noi așteptăm de la alții să ne facă sănătoși! Noi trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne putem folosi sănătatea care este înscrisă în noi, pentru că această sănătate poate să dea roade numai dacă noi o accesăm, dacă nu o accesăm, nu dă roade. De exemplu, eu am un telefon foarte performant, pe care mi l-au dat niște fini de-ai mei și am spus:

– Domnule, dar eu de telefonul ăsta nu am nevoie cu tot ce știe el să facă! Eu aș avea nevoie de un telefon care să aibă posibilitatea să memoreze zece, unsprezece mii de numere, să dau telefoane, să primesc mesaje și să răspund la ele! Asta e! Timpul de a răspunde la mesaje nu o să mi-l dea niciun fin și nici nimeni altcineva!

Și mi-au spus finii:

– Da, dar nu putem să vă luăm un telefon din ăsta pentru că sunt toate la pachet, așa, cu toate funcțiile!

– Păi și de ce are niște lucruri pe care eu nu le voi folosi niciodată?!

– Pentru că poate le veți folosi vreodată!

Știți că m-am ambiționat și am început să mai folosesc din aplicații, până când mi-am dat seama că îmi mănâncă din timp și am spus gata! M-au rugat dintre dumneavoastră să deschid tot felul de Whatsapp-uri, dar măi copii, nu am timp de așa ceva! Mi-a plăcut foarte mult de un părinte duhovnicesc când i-a spus unui fiu duhovnicesc de-al lui care îl întrebase dacă nu pot merge mai repede:

– Nu am timp să mă grăbesc!

Foarte interesant! Noi vrem să nu ne grăbim atunci când îl vedem pe slăbănogul de la Vitezda că vine lângă noi, pentru că este reperul nostru și ori de câte ori începem să mergem mai încet, înseamnă că am slăbănogit, înseamnă că gândul nostru nu mai este la Dumnezeu, ci este la aproapele nostru care se apropie și el de o funcție sau de alta!

Se spune că odată, un călugăr foarte bine recunoscut în zonă era atât de cunoscut de oameni ca fiind un om… etalon, încât un mare tâlhar care bântuia prin zonă, fiind încolțit de poteră, s-a dus fix la el în chilie și a intrat. Bineînțeles că părintele l-a întrebat ce este cu el.

– Mă caută poliția!

– Păi, de ce?! Ești tâlhar?

– Da.

– Atunci, ieși afară!

– Păi, să știți că aici în chilie la dumneavoastră nu ar putea să intre pentru că deja vă știu că sunteți foarte, foarte drept!

– Păi și?! Ieși afară! Nu ți-am spus?!

– Nu, eu am aici niște bani, am un milion de euro cu care puteți să faceți…

– Măi, tu nu înțelegi să ieși afară?!

– Stați așa că am două milioane!

– Măi, nu auzi să ieși afară?!

– Vă dau cinci, atunci!

– Acum pun mâna pe toiag că deja începi să te apropii de valoarea mea!

Fiecare om are o valoare dar trebuie să știm când suntem în pericol chiar vizavi de valoarea noastră, de recunoașterea noastră care poate să fie încălcată! Adică, slăbănogirea noastră la unii este mai de dimineață, la alții mai spre seară, dar nu cumva să ajungem să ne uităm la oameni pe stradă, să vedem cine o să ne ducă acasă atunci când o să fim noi slăbănogiți! Nu! Să ne uităm în sus:

– Doamne, dacă m-ai adus până aici, înseamnă că eu reper numai pe Tine Te am și trebuie să mă aduci înapoi de unde am plecat!

Să vă dea Dumnezeu vindecare multă, atât la trup, cât și la suflet!

Aceasta este cuvântarea părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, din Duminica Slăbănogului, care acum zece ani s-a sărbătorit pe 22 mai 2016 iar anul acesta a picat sub… semnul Sfintei Treimi, pe data de 3 mai 2026. La zece ani distanță, mesajele cuvântării sunt la fel de valoroase ascultate pe adresa https://www.google.com/search?q=duminica+sl%C4%83b%C4%83nogului%2C+predica+p%C4%83rintelui+marius+mo%C8%99teanu&rlz=1C1GCEA_enRO981RO998&oq=duminica+sl%C4%83b%C4%83nogului%2C+predica+p%C4%83rintelui+marius+mo%C8%99teanu&gs_lcrp=EgZjaHJvbWUyBggAEEUYOTIKCAEQABiiBBiJBTIHCAIQABjvBTIHCAMQABjvBTIHCAQQABjvBTIHCAUQABjvBdIBCjE1Mzg5ajBqMTWoAgywAgHxBRARrHpBghZy8QUQEax6QYIWcg&sourceid=chrome&ie=UTF-8#fpstate=ive&vld=cid:e1afdbeb,vid:wkSPdHskcxI,st:0, datorită înregistrării făcute de Veronica Cristina Radu, căreia îi mulțumesc din suflet tocmai pentru că aceleași mesaje pot fi și citite aici, după ce le-am ascultat cuminte, cuvânt cu cuvânt, le-am scris și le-am rearanjat ca într-un joc de lego în care cu aceleași piese faci un buchet de flori sau o pasăre cântătoare.

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvântul aici și pentru bucuria pe care o simt de fiecare dată când fac această lucrare, cu zâmbetul pe buze și emoția în suflet pentru trăirile primite și dăruite. Știu de unde primesc mesajele, mă emoționez până la lacrima pe care o șterg mai apoi cu un zâmbet, dar nu știu cui le dăruiesc și de acolo unde merg ele mai departe. Îmi place să cred că merg de la inimă la inimă, de la zâmbet la zâmbet și îmi este de ajuns și pentru asta Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru acest har minunat al scrisului și povestitului și vă mulțumesc dumneavoastră, celor care citiți aceste rânduri, că vă găsiți fărâma de timp pentru a face acest lucru! Vă doresc o duminică binecuvântată în continuare!