Sfântul Epitaf și Prohodirea Minunată

Așa am simțit, după Pescuirea Minunată, a fost Prohodirea Minunată! Sunt doar câteva impresii pe care mă străduiesc să le împărtășesc la o oră târzie, pentru a face o mică introducere la predicile părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța la Rânduiala scoaterii Sfântului Epitaf și Prohod. Dimineață, părintele Marius ne-a dat o nouă lecție de viață la superlativ, ne-a invitat la ”antrenamentul înțelegerii unei vieți prin faptul că tot ceea ce a fost în secunda pe care am depășit-o a murit! Și atunci nu ne vom mai teme de moarte”. În predica sa a fost și o invitație de a trece de la numere la nume, căci ”rostul vieții noastre este să trecem de la o cifră la un nume, de la o vârstă în ani la o vârstă în roade”.

Seara, am trăit experiența unei biserici în care numărul numelor prezente a fost impresionant, o biserică în care copiii și tinerii au depășit numeric celelalte categorii de vârstă sau, dacă nu, ne-au făcut și pe noi să întinerim, mai ales că părintele ne-a invitat prin povestea proprie a Prohodului trăit în copilărie, să ne amintim de propriile experiențe din copilărie. A vorbit despre comuniune și comunitate, încât pentru o clipă mi-am amintit și de conferințele sale de la Biblioteca Județeană Constanța, pe care le susține tocmai pentru că îi pasă de oamenii cetății, așa cum spuneam, dacă fiecare pleacă acasă de la biserică sau de la Bibliotecă având sufletul senin, orașul întreg se înseninează. Vă propun în continuare să citiți predica de la Rânduiala scoaterii Sfântului Epitaf și voi continua mâine și cu predica de la Prohod, sunt cuvinte vii, frumoase, chiar dacă emoția ascultării lor față către față, cum spune părintele, este mult mai intensă, mă bucur că le pot transmite în felul meu mai departe.

”În mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, Dumnezeul nostru, pe toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”.

Atitudinea Mântuitorului de a fi în atâtea ipostaze în același timp să nu credem că după Învierea Lui a rămas numai atitudinea Lui. Noi înșine suntem chemați să fim în același timp în atâtea locuri în care Mântuitorul a fost. Tot ceea ce a făcut Mântuitorul a fost ca să învățăm și noi că de acum înainte putem să fim și să facem și noi.

Trecem acum pe sub masa care preînchipuie mormântul Mântuitorului, care are deasupra o inscripție, deasupra mormântului, un epitaf și, odată cu trecerea pe sub această masă, pe sub acest Sfânt Epitaf, noi deja începem prezența în mai multe locuri, ”în mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul și în Rai cu tâlharul”.

Viața are, deasupra noastră, un epitaf. De vreme ce, cu siguranță, nimeni nu iese viu din viața asta, cu siguranță că epitaful este scris de la început! Acum trebuie să învățăm cum să ne comportăm vizavi de acest epitaf pe care îl avem toți, deasupra. Iată că ne învață, astăzi, rânduiala bisericească: nu pe deasupra, nu prin stânga, nu prin dreapta, nu ocolind, dar nici oprindu-ne în fața lui, ci epitaful acesta fiind viața, trebuie să știm cum să o abordăm. Cu smerenie, ne aplecăm, îngenunchiem și trecem pe sub zona care poate că pare mai agitată sau pare mai dificil de depășit și o depășim o dată. După ce o depășim o dată, ne aducem aminte că Mântuitorul nu a stat numai o zi în mormânt, ca să dezlege legăturile celor legați, ci a trecut de trei ori. Asta ce înseamnă? Să ne așteptăm că o să mai vină niște lecții asemănătoare și iar o să trecem pe sub el, iar o să mergem mai departe. Până când? Până când învățăm lecția! A durat trei zile până când Mântuitorul să poată să dezlege legăturile celor legați, nouă însă nu ni se garantează că putem face numai în trei zile, dar e posibil ca și în trei zile să rezolvăm problemele.

Va să zică, astăzi trebuie să învățăm o atitudine față de viață. Viața nu este ceva de care să fugim, nu este ceva de care să ne plângem de milă, nu este un lucru care să fie insurmontabil, ci viața este așa cum este. E adevărat că noi toți am fost educați să trăim într-o lume care nu mai există acum. Nu o să plângem după ea. Nu o să plângem după valorile pe care ni le învăța tovarășa că sunt bune, nu o să plângem după lucruri care acum nu mai sunt valabile. De ce nu mai sunt valabile? Pentru că dacă ar mai fi valabile, generația de după noi s-ar plictisi și de aceea a venit o generație după noi care este o generație despre care tot vă spun, generația care are întotdeauna dreptate! Dacă vreți să vă împăcați cu generația de după dumneavoastră, să nu uitați cutuma aceasta, este o axiomă: ei au dreptate întotdeauna. Puteți să vă amăgiți continuând această vorbă, spunând ”din punctul lor de vedere”, știți, măcar așa ca rațiunea să aibă, totuși, ceva de îngurgitat un anumit timp! Dar tot așa rămâne, prima propoziție este cea adevărată, au întotdeauna dreptate. Adică, există în fața noastră Sfântul Epitaf, adică dacă vom avea conștiința că ne așteaptă un mormânt pe care trebuie să îl avem în preocupările noastre în timpul vieții, atunci vom învăța viața.

Cine vrea să înțeleagă ceva din viață, trebuie să accepte moartea. S-o accepte ca pe o posibilitate de a merge mai departe. Știu că sună destul de dur să ai totdeauna sfârșitul în fața ta ca să poți să trăiești bine, dar depinde și cum vezi sfârșitul. Sfârșitul nu este o tragedie, sfârșitul nu este care să încheie o etapă și după aceea nu mai știi despre ce este vorba. Nu. Sfârșitul este parte din tot ceea ce înseamnă evoluția umană. Un sfârșit de zi este un sfârșit pe care noi nu știm să îl punem în posibilitate de egalare cu sfârșitul vieții!

Cei care avem copii, mai sunt copiii noștri, astăzi, cei care au fost la școală și cu care ne-am chinuit și cu care ne-am certat din cauza lui tovarășa?! Nu mai sunt. Unde sunt?! Păi, sunt alții. Aceia nu mai sunt! Nici noi, mâine, nu vom mai fi aceștia, noi suntem alții! Ei și încet, încet, dacă exersăm cu acest gând că astăzi se încheie ceva și se sfârșește ceva, total și definitiv, vom începe să înțelegem că viața continuă! Însă noi am fost educați destul de precar vizavi de această situație, ni s-a spus că una-i moartea și suntem datori și așa mai departe. Nu, nu este așa. Tot ce s-a întâmplat ieri, nu mai este, a murit! Wow! Cum adică a murit?! Da, dacă vreți să faceți antrenamentul înțelegerii unei vieți, cel puțin eu nu am găsit altă soluție decât să vă fac să înțelegeți că tot ceea ce a fost în secunda pe care am depășit-o a murit! Și atunci nu ne vom mai teme de moarte, pentru că dacă o înțelegem așa, ca pe ceva care este în spate, vom scăpa și de alte… racile educaționale, să ne aducem aminte de unul sau de altul, să ținem minte răul și așa mai departe.

Noi ceea ce trăim aici, astăzi, acum, este un antrenament pentru a înțelege viața. Mântuitorul ne-a predat o lecție extraordinară, aceea că moartea are două aspecte, primul, dacă o înțelegem că este în fiecare zi, nu este niciodată și dacă am înțeles-o așa, al doilea aspect, înseamnă că avem nemurirea asigurată! Nu neapărat în forma pe care unii o știu. De exemplu, când eram mici, aveam o grijă, să ne ducem la școală, una, alta, a venit vremea când am terminat toate școlile, încet, încet am intrat într-o altă etapă și când am zis că, gata, începem să ne bucurăm și să spunem că, gata, acum a murit partea aia urâtă din viață, să ne bucurăm de ea, apar altele. După 40 de ani dacă te trezești și te pipăi și nu te doare nimic, înseamnă că ești la… doi metri sub, adică încep durerile! Durerile de ce sunt?! Ca să îți dai seama că ești viu! Este singura noastră posibilitate să știm că suntem vii!

Atunci, hai să ne întoarcem la mormântul nostru, astăzi. Învățăm ceva astăzi sau nu învățăm? Suntem dispuși să învățăm sau nu suntem dispuși să învățăm? Din păcate, lecțiile acestea le învățăm în fiecare zi și încet, încet, eu tot nădăjduiesc că le vom învăța odată! Experiențe sunt diverse și fiecare experiență pe care o trăim, deja ne învață despre cum să trăim. Vedeți că încet, încet nu ne mai gândim că ne învață să murim? Ne învață să trăim! Înțelegând moartea, învățăm să trăim, nu să murim, că scopul nostru nu este să murim! Scopul nostru este să înțelegem că murim mereu și înviem mereu! Asta trebuie să intre în linia noastră!

Noi avem o minte pe care, din păcate, a primit niște informații care, așa cum v-am spus la început, nu mai pot fi folosite în lumea în care trăim, că nu mai este lumea aia în care am fost educați să trăim! Dar dacă această subtilitate a înțelegerii morții că este fiecare zi de ieri, că este fiecare imagine pe care o are vecinul nostru, copilul nostru, nepotul nostru, colegul nostru, că este ceea ce a rămas în urmă, acum ce trăim? Trăim Învierea, fraților! Chiar dacă ne vom aduna diseară să prohodim pe Mântuitorul, noi prăznuim Învierea, pentru că fără această coborâre în Iad, nu putea să învieze!

Mesajul este unul optimist, nu stați, așa, cu capul în traistă că, vezi Doamne, e de doliu! Nu, nu, nu! Este să trăim, să învățăm să exersăm viața, nu moartea! Dacă înțelegem moartea așa cum se cuvine, că este tot ceea ce am dobândit ca experiență, vom ajunge la concluzia că, într-adevăr, Învierea înseamnă prezentul. De ce?! Pentru că prezentul este unul continuu. Nu o să mai împărțim, de astăzi încolo, trecut, prezent și viitor, pentru că există un singur moment, cel al zilei de astăzi. ”Astăzi este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm, să ne veselim într-însa”. Din păcate, nu auzim lucrul acesta decât în perioada pascală, dar acesta este un text din Vechiul Testament care trebuie să fie învățat și de noi. ”Aceasta este ziua pe care a făcut-o Dumnul să ne bucurăm, să ne veselim într-însa”! Dar cum ajungem la ziua aceasta? Îngenunchind, smerindu-ne și trecând pe sub obstacole. Acest Epitaf este obstacolul vieții noastre. Dacă îl înțelegem, vom înțelege viața. Dacă nu-l vom înțelege, venim și la anul o parte din noi, dar măcar odată și-odată să o învățăm.

Mă străduiesc de 30 de ani din viața mea de duhovnicie să învăț ceva și astăzi mi-a fost servită o lecție extraordinară. Fără să îmi dau seama, deși am suficientă experiență, am ajuns în situația în care să îi chem pe oameni la 5, la 5.30, la 6 și așa mai departe, numai că nu mi-am putut imagina că cineva poate să vină și cu jumătate de cartier, alta să vină cu jumătate de clasă și alta cu toți nepoții. S-a terminat, la ora 7 s-a încheiat și tot timpul meu pe care să îl petrec până la ora 10! Și atunci mi-am dat seama că într-adevăr, am ceva experiență duhovnicească, prin faptul că nu m-am tulburat și m-am întors la mine, mi-am spus o rugăciune și am spus:

– Doamne, mulțumesc. Voi face ce pot. Voi face ce ține de mine și cu conștiința că pentru cei pe care i-am îmbrățișat astăzi am făcut totul. Atât pot să fac!

Aș fi putut să schimb foaia, în sensul că să fac ordine, dar pentru lumea care a venit nu mai era valabil nimic pentru că plecaseră de acasă, cum era să le spun eu c-o fi, c-o păți! Dar i-am rugat, totuși, într-un scurt cuvânt, să considere că dacă au ajuns aici, deja, Dumnezeu a văzut efortul lor. Altă dată mă tulburam, de ce mi-au stricat programul și așa mai departe, trebuie să recunosc, mă spovedesc și eu acum, în Săptămâna Patimilor. Dar m-a preocupat faptul că m-am simțit dator să merg mai la adânc și să mă întreb dacă nu cumva din comoditate nu m-am tulburat și mi-am dat seama că mie îmi păsa de fiecare om care știam sigur că se va întoarce la casa sa cam cum a plecat, dar vroiam să îl fac să înțeleagă că, de fapt, nu se întoarce niciodată la casa sa așa cum a plecat de acasă.

Preocuparea aceasta este epitaful pe sub care trecem. Duhovnicie să știți că nu face numai duhovnicul. Eu pot să fac duhovnicie și când tund gazonul, și când dau mâna cu un vecin, și când încurajez pe cineva. Am exersat foarte mult ca să nu dureze prea mult timp în care să pot să descarc tot ceea ce înseamnă experiența mea în mintea și cu brațele mele pentru cel care poate are nevoie de mine pentru un singur lucru, să îi confirm că se poate să fie bine. Astăzi numai cu asta m-am ocupat și încet, încet am câteva răspunsuri. Chiar mi-a spus cineva că stătea la ușă și vedea cum intră oamenii preocupați și cum ies zâmbind. Asta este o minune! Este minunea Sfântului Epitaf! Omul vine și pragul peste care trece este, de fapt, Sfântul Epitaf pe sub care trece și trebuie să iasă de acolo înviat! Și am reușit! Dacă reușesc cu unul dintre cei care mi-au trecut pragul, nu astăzi, în 30 de ani de duhovnicie, eu știu că mi-am făcut datoria. Dar am semnale că sunt mai mulți și cred în mesajul pe care îl am, omul nu știe cât de fericit este!

Fiecare dintre noi își face un inventar cu ceea ce trebuie să obțină, din păcate așa am fost obișnuiți la școală. Și atunci, eu îi spun:

– Uite, ai aia, ai…

– Lasă, părinte, dar nu am cutare!

– Lasă că știu pe unii care au de o sută de ori ceea ce îți lipsește ție și nu sunt fericiți, că ei nu știu că au pornit de jos și s-au dus prea sus și sus nu e nimic!

Nu căutați sus, aici jos este totul, în sensul că lângă vecinul tău, lângă șeful tău sâcâitor, lângă cel care te ține la program mai mult aici este mântuirea, nu e pe sus! Spunea cineva că nu știu cine a pierdut de la nu știu ce burse și i-am spus că a pierdut niște zerouri. De exemplu, pentru dumneavoastră dacă vă spun că vă mai trebuie o sută de lei sau zece milioane, e cam același lucru! Să vă spun ceva, dacă nu îi aveți pe ăia o sută de lei, vă lasă rece cât ar mai trebui! Dacă îi spun unui bogătaș că nu mai are 15 miliarde, are numai 13, diferența pentru noi ar fi fantastică, dar pentru el nu e! Sunt niște cifre! De ce ne amăgim? Pentru că nu știm să trecem pe sub Sfântul Epitaf! Nu avem conștiința că după noi trebuie să rămână altceva decât niște cifre. Noi nu suntem cifre, suntem nume! V-am mai spus și altă dată că am fost martorul rebotezării în anii `90 a școlilor. Și m-am dus eu cu părintele Picu, Dumnezeu să îl odihnească, cred că mă aude de acolo de unde este, era la câțiva pași de unde slujeam și am numit școala Cella Serghi. Din acel moment, s-a trecut de la număr de inventar la Proscomidie, la nume, că nu o să pomenești cifre pe Sfântul Disc! Nici de-a stânga, nici de-a dreapta, nici la vii, nici la morți!

Rostul vieții noastre este să trecem de la o cifră la un nume, de la o vârstă în ani la o vârstă în roade, de la niște preocupări ale Fișei Postului la împlinirea faptului că ceea ce facem noi este util altuia. Cred că aici trebuia să ajungem, ca Sfântul Epitaf să ne spună:

– Așteptați puțin, aveți răbdare. Trecem pe sub toate obstacolele, numai în măsura în care avem răbdare și în măsura în care știm că ne este de folos. Altfel, dacă vrem să bifăm:

– Să merg la biserică să trec pe sub masă! Părinte și când e Prohodul? La ce oră începe?

Stai puțin! Dar e în fiecare zi, dar oprește-te! Acest iureș este de fapt numai în mintea noastră! De vreme ce pe altul nu îl întristează ce se întâmplă și pe unul îl întristează, înseamnă că de fapt, diferența nu o face altceva decât percepția prin care societatea este văzută de unul că se mișcă prea repede și de altul care o vede că este numai în favoarea lui. Eu rog pe bunul Dumnezeu să ne dea bucuria de a constata că trecerea pe sub Sfântul Epitaf este o lucrare la care ne așteaptă Hristos în fiecare zi. Necazuri vor fi mereu, dar vor fi deasupra, astfel încât să putem trece și pe sub ele. Vor rămâne aceleași, dar imaginați-vă că dacă cineva nu vrea să se aplece, nu are cum să treacă pe sub acest Epitaf. Prima condiție este să vrea să se aplece. Așa este și în viață, dacă vreți să faceți ceva, aplecați-vă, smeriți-vă și să știți că Hristos ne așteaptă în partea cealaltă, după ce am ieșit de sub Sfântul Epitaf, ca să ne dea vestea Învierii.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, pentru îngăduința de a-i publica aici cuvintele predicii de la Rânduiala scoaterii Sfântului Epitaf, dar mai ales pentru ziua minunată trăită la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța. Mulțumesc Cristinei Veronica Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=H1Vb3X5xi9I. Mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografie. Vă mulțumesc dumneavoastră pentru că îmi citiți aceste rânduri scrise târziu în noapte.