Prohodirea minunată

Am revenit cu această minunată cuvântare a părintelui Marius Moșteanu care ne-a trezit la viață în seara Prohodului, o adevărată colecție de povești pe care vă invit cu drag să le descoperiți și să le citiți pentru a vi le aminti pe ale dumneavoastră, așa cum ne-a și îndemnat părintele în predica sa.

”În mormânt, viață pus ai fost, Hristoase”.

Iată-ne ajunși în noaptea de prohodire a Mântuitorului, o noapte în care este în mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul. Dar noi, cei care am prohodit, că am putut să cântăm sau că am putut să urmărim sau că am putut să alungăm somnul, am prohodit, ce am învățat din toată prohodirea aceasta?

V-am spus altă dată despre pelicanul din Prohod, altă dată despre înconjurarea aceasta a bisericii, dar în timpul în care am parcurs cele trei Stări ale Prohodului în seara aceasta, mă gândeam că Prohodul, dincolo de ceea ce am văzut sau intuim noi despre el, este și despre un lucru despre care eu personal nu am căutat să vă spun mai multe până acum, dar cred că a venit vremea. Și anume, este vorba despre comuniune și comunitate.

Îmi aduc aminte din copilăria mea, când, înainte de a începe Prohodul propriu-zis, mămăița, Dumnezeu să o odihnească, ne pregătea cu hainele curate, cu haine care să aibă culori mai cernite, după cum cerea momentul și trebuia să ajungem cu cel puțin un ceas și jumătate mai înainte de a începe Prohodul, pentru că se făceau niște repetiții, repetiții pentru fiecare Stare, câte cinci sau șase strofe, până când se învățau toți, în Starea întâi, a doua și a treia, bineînțeles că era și o punte a suspinelor, când începea cu ”Primăvara dulce” și atunci își aduceau aminte oamenii de toate animalele pe care le pierduseră înainte de aceasta și plângeau cu toții nu de cum se auzea, ci de cum semăna execuția cântării cu câte un măgar pe care îl avuseseră în ogradă, ani de zile. Ei bine, se făceau tot felul de repetiții pentru că cinci duminici din timpul Postului se pleca la ”unitatea de bază” de la Galați și se cânta omofon. Bineînțeles că nu o să auziți cuvântul acesta, omofon, în vremurile în care eu încerc să mă întorc, mămăița spunea:

– Mergem la amafona!

De la omofon la amafona, mă rog, da! Dar nu se duceau afonii, acolo! Se duceau toți cei care chiar știau să cânte și învățau acolo în cinci duminici, după care veneau acasă, să îi învețe pe ceilalți. Ei, să știți că acea repetiție de un ceas și jumătate făcea parte din tot ceea ce însemna introducere în stare. Acea repetiție am simțit-o eu, aici, că deja s-a făcut, dar nu cu un ceas și jumătate înainte, ci de ani buni, pentru că mi-am văzut o fiică duhovnicească botezată de mânuțele astea două, trecând pe sub masă cu fiica ei, botezată tot de mânuțele astea două. Și am spus:

– Da, înseamnă că asta este repetiția pe care am făcut-o aici!

Am pretenția ca repetiția aceasta să fi ajuns exact cât să pregătească o stare. Și s-a pregătit o stare! Pe la jumătatea Stării întâi a descins o cohortă de liceeni și liceene și imediat m-am învăluit în sentimentalul lor! Să știți că unei fete la vârsta liceului, numai gândul că s-ar putea să vină și el, acel el, la biserică, la aceeași biserică, îi dă un fior pe care numai liceul îl poate adăuga! Dar știți când este liceul?! Este orice vârstă la care ești în stare să tremuri la gândul că cineva s-ar putea să îți iasă în față! Să îl mai atingi să îi spui:

– Uite, pe acolo!

Sau:

– Uite, pe dincolo!

Sau:

– Vezi că te duci pe acolo și te întorci pe partea cealaltă!

Vai de mine, acesta este maximul de emoție care se poate descărca! Da, m-am hrănit cu această emoție și trebuie să mă spovedesc! Nu am emoții personale vizavi de această perioadă, pentru că Seminarul la noi a fost altfel, dar înțeleg foarte mult de la fiii și fiicele mele duhovnicești ce înseamnă liceul. Înseamnă tot ceea ce ai de păstrat în tainica ta emoție pe care să nu o afle nimeni, nici mama, nici tata, nici colegul, nici colega, pentru că s-ar putea să deturneze atenția acelui el, care este numai pentru tine! Eu am avut și marea bucurie să constat că în clasa de liceu, la sfârșit, când ne-am întâlnit după zece ani, am constatat că trei colegi cu trei colege făceau o familie. Înseamnă că funcționează!

Ei bine, vi le-am spus pe toate acestea, acum, în seara Prohodului, ca să nu credeți că noi suntem lângă un mort! Suntem lângă un Viu, ”În mormânt, viață”, noi, în seara aceasta, am fost lângă un mormânt în care era viața! Așa cum grâul are viață în el prin potențialul embrionar de a putea să răsară din nou, noi am văzut, astăzi, că bobul de grâu nu a căzut pe stradă! A căzut în loc bun, din care răsărind, va da rod însutit! ”În mormânt, viață pus ai fost, Hristoase”! Dar să nu credem că bobul acela de grâu este pur și simplu numai bobul agricultorului, nu! Bobul de grâu este și al liceanului, este amintirea sentimentelor lui când a trăit prima dată, când și-a dat seama că poate cineva să îi dea o energie numai când se gândește la el! Și poate să tresalte ori de câte ori vede că s-a deschis ușa și nu a intrat el, cu ”E” mare, și așteaptă, și așteaptă, și așteaptă! Cât? Cât așteaptă bobul de grâu căldura pământului ca să poată să rodească! Acest bob de grâu este cel pe care noi l-am prohodit astăzi!

Noi am prohodit viața, să nu credeți că trebuie să stăm cerniți și cu privirea în pământ, pentru că Hristos nu asta vrea! Vrea să înțelegem că viața este în mormânt, în mormânt nu este sfârșitul! Epitaful pe sub care am trecut la prânz este sensul vieții noastre, este tot ceea ce este mai frumos din a lăsa pe cele vechi și a le lua pe cele noi! În mormânt este viață! Niciodată, în mormânt nu sunt oase, cum credem noi! Acolo sunt amintirile, acolo sunt strămoșii noștri! Despre unii am auzit, pe alții chiar i-am cunoscut și pe cei mai mulți, doar ce i-am dus acolo! Nu putem să vorbim despre oase, după cum ne spune și psalmistul:

– Ați auzit? Eu sunt Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul lui Avraam!

Dar ce, Dumnezeu este Dumnezeul morților?! Nu, al viilor! Iată că noi, astăzi, am prohodit Viul care era acum să elibereze pe Adam și pe Eva din Iad, să îi ducă în Rai, era de mână cu tâlharul căruia îi promisese ”Astăzi vei fi cu Mine în Rai”! Nu i-a spus că ”Mâine vei fi cu Mine în Rai”, i-a spus ”astăzi”! Aceasta este ziua în care și noi putem să avem vârsta pe care ne-am propus să o avem! Astăzi v-am propus vârsta liceului că ”n-am găsit altă rimă”, la vârsta la care așteptările se pot împlini sau pot deveni mai ales experiențe de viață! Pentru că dacă nu răsare, acum, acel el, s-ar putea să răsară sub chipul altui el, care înseamnă el-ul acela! De ce v-am spus toate acestea? Ca să înțelegeți că noi am prohodit Viul! Viul este întotdeauna în noi. Vreți să rămâneți la vârsta sentimentelor frumoase? Rămâneți la vârsta liceului, cu mintea! Și o să spuneți:

– Păi, ce? Să mă îndrăgostesc din nou?!

– Da!

– De cine?!

– De el!

– Care el?!

– Acela care e lângă tine!

Un copilaș, săracul, îi spune mamei:

– Auzi, mamă, am văzut o poză de-a ta, erai îmbrăcată mireasă!

– Da.

– Dar lângă tine cine e nenea ăsta brunet și cu mustață ca pana corbului?!

– Tatăl tău!

– Și atunci ăla chel și cu burtă din casă cine e?!

Dacă vreți să vă îndrăgostiți, trebuie să îl vedeți pe acel el cu aceeași mustăcioară ca pana corbului, să îl vedeți brunet! Nu așa, să nu știi:

– Ce-ai fost, măi?!

V-am introdus în această stare ca să puteți să vă aduceți aminte, până acasă, măcar, povestea propriei copilării! Eu, după ce plecam de la Prohod, ne ducea mămăița și până nu înconjuram casa de trei ori nu ne lăsa! Era o casă care la un moment dat, pe la jumătate avea un gard și între ea și vecinul era o potecă foarte dificil de trecut și fratele meu, că era mai mare, trebuia să meargă până la un punct, după care mă strecuram eu, așa, ca ăla care se lăuda că atunci când vrea să parcheze între două camioane, parchează între două camioane! Cam așa eram și eu și preluam, cu mare, mare grijă, lumânarea cu care eram! Ehei, nu erau lumânări ca acestea de acum, dacă aveam lumânări ca astea, eram boieri! Dar în Dobrogea, unde bate vântul, vă imaginați că lumânarea aia trebuia să o ții cu sfințenie, că nu era de bine dacă se stingea! Slavă Domnului, nu s-a stins niciodată în toată copilăria mea! Am dat slavă pentru asta și dau în continuare! Și treceai o dată, treceai a doua oară, când treceai a treia oară, vă imaginați că vi se părea mai strâmt, și mai strâmt, și mai strâmt de nu îți mai ajungea mâna până la lumânare și trebuia să faci un efort, dar când o duceai lui mămăița care aștepta să deschidă un bărbat ușa, atunci simțeam că am scăpat de nefasta posibilitate de a se stinge lumânarea și răsuflam ușurați! În acest episod era cuprins tot ceea ce însemna tot Prohodul! Acolo eram noi, cu grijă, cu emoție și, mai ales, cu necunoștința că se poate încheia bine, că spuneai că s-a încheiat bine și anul trecut, și acum doi ani, și acum trei ani, dar nu știai niciodată cum o să fie anul acesta, dacă nu ești atent, nu e bine! Eu am rămas întotdeauna cu aceste amintiri, acum sunt îmbrăcat numai de 30 de ani așa la Prohod, dar până acum 30 de ani, adică la jumătatea vârstei pe care o am, nu eram așa și în orice situație mă aflam, îmi treceau câteva episoade cu mămăița, Prohodul, liceul. Liceul din ochii celorlalți, liceul din ceea ce simțeam că poate să înțeleagă viața!

Aș vrea ca în seara aceasta, fiecare dintre dumneavoastră să își aducă aminte nu de ce mi-am adus eu aminte, Doamne ferește, ci de prima dumneavoastră prohodire! Și acum, după ce o veți rememora cu tot ceea ce înseamnă posibilitatea de a vedea viața în mormânt, nu oasele, o să constatați ceva, că de fapt ați fost nedrepți cu propriile amintiri și nu le-ați așezat acolo unde trebuie! Și încet, încet, în următorii 30 de ani, promit că o să vă tot aduc aminte despre aceste situații pe care noi frumos le trăim de Prohod! Tare-i frumoasă noaptea aceasta, pentru că este despre noi, despre posibilitatea ca noi când ne smerim să murim și să înviem atunci când vine Paștele! Tare-i frumoasă noaptea aceasta pentru că ne ajută să ne aducem aminte de noi! De noi aceia cu setările din fabrică, cu setările din liceu, cu setările care nu erau reașezate și reinventate de oameni care să ne spună pe unde este un… shortcut, scurtăturile astea care ne mănâncă zilele! Setările din fabrică știți ce înseamnă? Înseamnă tot sentimentul cu care am fost înzestrați de la început, dar după ce am fost înzestrați, a venit școala, a venit familia, a venit chiar Biserica să ne spună:

– Acolo se plânge!

– Acolo nu se uită!

– Acum trebuie să fii atent!

Și încet, încet, setările au fost limitate, aia se face, aia nu se face și am rămas dintr-un program atât de vast cu un amărât de program care ne spune numai la ce oră să ne trezim dimineața și la ce oră să ajungem la birou, să ne întoarcem, să ajungem acasă și cam atât! Dacă vă uitați la nepoții care vă fură telefonul, lăsați-i să vedeți ce fac! Fac ceea ce dumneavoastră nu mai știți să faceți, se bucură! După care, dacă știi să le împărtășești bucuria, o să vedeți cum liniștiți lasă telefonul jos, se uită în ochii tăi cu ochișorii lui și te întreabă câte ceva. Și atunci, îți dai seama că trebuie într-adevăr să revii la setările din fabrică, la bucuria de a povesti, la bucuria de a-ți aduce aminte, la bucuria de a spune povestea ta, astfel încât încet, încet să se învețe și el să spună povestea lui! Să știți că un profesor nu trebuie să facă din elev o copie a sa, ci trebuie să îl ajute să fie el însuși! Un duhovnic trebuie să facă din fiul duhovnicesc așa cum este potențialul din el însuși, nu din duhovnic! Duhovnicul nu dă rețete! Duhovnicul îi arată calea, cât mai are până la cabana pe care și-a fixat-o că va ajunge la ea peste trei ore jumate și îi spune:

– Vezi că ai luat-o puțin, așa, mai într-o parte și s-ar putea să te prindă noaptea! Hai să te iau de mânuță și să mergem mai departe!

Nu să te lase prin pădure și să îți spună:

– Auzi, eu la vârsta ta făceam una sau alta!

Nu este chiar așa! Așadar, vreau să plecați spre case cu un mănunchi de dorințe de a vă întâlni la vârsta la care v-a plăcut mai mult!

Vă mulțumesc mult de tot că ați rămas până acum, că ne-ați însoțit, eu cu părintele Alin vom împărți flori din florile care au stat pe Sfântul Epitaf și o să vă însoțească florile acestea până acasă, dacă puteți să țineți și obiceiul de a ocoli casa, dacă stați la casă, sau blocul sau scara de bloc, ar fi minunat să vă aduceți aminte că atunci când erați mici, cu siguranță că ați fost în grija unei bunicuțe care nu v-a stricat niciodată tipicul încât să învățați câte ceva și când ajungeați acasă, mirosea a cozonac și ”bucuria” era că nu puteai să mănânci până de Paști! N-am mâncat niciodată cozonac proaspăt în toată copilăria mea! De aceea nici nu mai mănânc cozonac, acum, pentru că întotdeauna era un cozonac de îi spuneam noi ”morse”! Puteai să bați morse cu el, cel puțin cu 105, dacă nu măcar cu 85 de semne pe minut, pentru că era… leucă, era făcut în Joia Mare și până duminică după-amiază, vă imaginați că era tare! Nu erau afânători ca acum, vedeți-vă de treabă! Dacă vă luați acum unul de la Boromir, la Crăciun e proaspăt, nu aveți nicio problemă cu el! Când citești acolo că are garanție vreo șase luni, măi tată, ce Dumnezeu?! Copilăria mea e dată peste cap, cum să vă spun, în capul meu este o vălmășeală, iertați-mă că mă mărturisesc acum, dar pentru mine, cozonacul a rămas ceva de îți rupi dinții în el! Asta e! Da, dar olfactiv, cozonacul este superb, când îl miroși cald și deși știi că de ani de zile nu poți să te înfrupți cu el, îți rămâne acel miros și te mulțumești! Dacă știi să îți educi mintea să te mulțumești cu ceea ce obții, este superb! Acesta a fost Prohodul anului 2025! Mulțumesc mult.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța pentru cuvântările sale care m-au inspirat să le scriu în primul rând pentru a-mi… remobila amintirile cu lucruri frumoase dar și pentru a le propune spre amintire celor care au răbdare să le citească și cărora le mulțumesc de asemenea. Îi mulțumesc Cristinei Veronica Radu pentru înregistrarea predicii din Sfânta și Marea Vineri, Denia Prohodului, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=bgnqG1CQ2uE&t=345s și îi mulțumesc Nadiei Iancu care îmi înfrumusesțează aceste povești cu fotografiile sale.