Copilul are nevoie să fii părinte!

Dacă vrei să ai un copil viu, trebuie să stai lângă el. Nu ”om la om” ca la meci, de nu poate ăla să dea o pasă sau să primească o pasă. Nu. Să ai disponibilitatea ca atunci când este nevoie, să fii! Să fii! Copilul are nevoie să fii părinte!

Noi, din păcate, ne mulțumim cu etapa de a avea copii. Nu, trebuie să fim copilului părinte! Este o diferență fantastică. Sunt foarte mulți părinți care au copii, dar puțini sunt cei care sunt părinți pentru copiii lor. Un om stăpân pe sine și un om care de la o anumită înălțime își arată numai puterea, omul acela se luptă în spate cu toate emoțiile care îi vin. Nu-și permite să plângă! Nu-și permite să fie emoționat:

– O slăbiciune! Fie la ei!

Eu o spun din latura cealaltă: copiii noștri nu au nevoie de oameni puternici, cât au nevoie de oameni emotivi, care să asculte tot ceea ce înseamnă adevărata nevoie a copilului. Credeți cumva că au nevoie copiii zilelor noastre, neapărat, de Porsche Cayenne? Sunteți nebuni. Copiii au nevoie să stea cineva pe lângă ei.

Când vedeți un copil cu un piercing sau tatuat, să știți că acele tatuaje sunt niște semnale de alarmă! N-au știut un alt fel în care să ridice mâna și să spună undeva, că nu au avut cui! Într-o lume de surzi trebuie să faci ceva atât de tare, de performant, nu poți să zbieri. Îți faci semne pe față, îți bagi belciug în nas, trebuie să faci ceva! Și au găsit oamenii ăștia un semnal de alarmă la îndemână, să se vadă pe ei că a ieșit prin piele neputința! Dacă veți vedea de astăzi înainte, în orice tatuaj, faptul că a ieșit prin piele neputința, veți salva multă energie pe care până acum o consumați judecându-l. Pentru că veți înțelege nu numai pe copiii dumneavoastră, ci pe toți copiii de care se vaită societatea, o să îi înțelegeți mult mai ușor, nu numai prin emoții. Așezați-vă în locul lor. Întrebați-vă:

– După cine strigă tatuajul tău?

– După cine strigă metalul ăla agățat de tine?

Și o să aflați! O să aflați numai îmbrățișându-i. Mi-e tare drag un fiu duhovnicesc pe care nu pot să îl țin în brațe mai puțin de două minute, nu 20 de secunde cum e recomandat minim, și atunci simte și el că există pe lumea asta cineva care nu-l judecă. A avut parte numai de judecata celorlalți. Respectați emoția din celălalt și veți transforma vindecarea în înviere!

Diferența între vindecare și înviere. Aici se învârt toate! În momentul în care știi să trăiești emoția, să o lași să te învingă, să o lași să îți scoată vulnerabilitățile, să te lași târât în picioare, arătat cu degetul, făcut de rușine, numai atunci poți să transformi vindecarea în înviere! Altfel, nu!

Copiii noștri nu trebuie neapărat să fie sănătoși, ci să fie vii! Știu foarte mulți copii care au neputințe și părinți care stau la căpătâiul lor dar despre copiii lor spun:

– Avem să fim slujitori unui înger. Avem această mare șansă!

Când ajungi la această constatare, îți dai seama că dincolo de toate, omul acela a văzut învierea dincolo de vindecare! Suntem în stare să facem această balansare corectă între vindecare și înviere? Nu cred că suntem pregătiți dacă nu ne antrenăm. Haideți să ne antrenăm!

Câți dintre noi au curaj să înțeleagă că moartea nu este numai de un singur fel? Moartea este de foarte multe feluri. Un copil care trăiește rău, cum zice lumea, este mai mort decât un copil care s-a dus și măcar nu mai face rele! Am avut un profesor, Dumnezeu să îl odihnească, Petre Mihalache, a avut un elev foarte bun la Seminar și când au venit părinții în anul II la o ședință, l-au întrebat dacă are ceva să îi reproșeze.

– Da. Am.

– De ce?

– E prea cuminte și nu m-a supărat niciodată!

– Păi și asta e rău?

– Da. E rău! Da, pentru că eu vreau ca un copil să fie viu! Să mai facă și de-alelalte, să mă oblige și pe mine să îl iert! Știți că mă duc sfios la ei la curs, că există, în clasa în care intru, unul care nu mi-a greșit cu nimic?! Nu mă simt bine.

După care, și-a cerut iertare pentru această mărturisire dar așa stau lucrurile! Și am fost martorul faptului că s-a întâmplat ca acel copil atât de cuminte să plece la Domnul, într-un accident în armată și părintele Mihalache a trebuit să țină un cuvânt, să-și mărturisească inclusiv această atitudine, dar a explicat și altfel, deși nu era cazul, le-a spus:

– Să știți că mai dureros decât a-ți vedea copilul condus pe ultimul drum este să-l vezi că trăiește rău.

Aici este diferența între vindecare și înviere. Mulți suntem vindecați, dar puțini suntem vii! Mulți avem copii care primesc de toate și dau semnale clinice excepționale, dar există un dor de ceva neîmplinit.

Și aici învățăm marea lecție a zilei de astăzi: cum să ne comportăm cu emoțiile noastre. Greșit am învățat la școală că trebuie să le reprimăm. Până acum 30 de ani, dacă vedea cineva vreun băiețel că plânge, se ducea să îi spună:

– Dar bărbații nu plâng!

Până când a scris năzdrăvanul ăsta ”Și băieții plâng câteodată”!

Încet, încet, ne apropiem de adevăratul sens pentru care astăzi, Mântuitorul ne-a adunat. Cu emoțiile nu se luptă. Emoțiile se folosesc. Emoțiile sunt ca vântul. Ele bat din direcții necunoscute, numai că noi trebuie să fim asemenea corăbierului care are un vas cu pânze, nedublat ca în zilele de astăzi de motoare și trebuie să își așeze velele astfel încât vântul acela să fie un vânt propice, un vânt care să îl ducă în direcția în care vrea. Acestea sunt emoțiile! Dacă ne luptăm cu ele, suntem ca un navigator care are aceeași corabie cu vâsle, care bombănește tot sezonul musonic că bate vântul de unde vrea el și nu de unde vrea interesul navigatorului. Asta este diferența.

Astăzi ne provoacă Mântuitorul să ne așezăm într-o ceată. Vreți să bombăniți toată viața că nu e frumos orașul? N-aveți decât! Așezați-vă însă în ceata cealaltă, să vedeți ce frumos este! Așezați-vă în ceata celor care știu să folosească emoțiile! Duceți-vă pe Strada Ștefan cel Mare și uitați-vă spre, era să spun fostul magazin Tomis, pentru că emoțional e fostul, și uitați-vă că arată exact ca în 1974 când a fost dat în folosință! Vai! Strada arată ca în 1968, înainte de a se așeza prima dată câte ceva! Astea sunt emoțiile! Nu știu acum dacă domnul primar asta a vrut, dar vă dau eu o posibilitate să vă înțelegeți emoțiile și să nu mai fugiți de ele! Lucrați cu materialul clientului!

Eu când am trecut pe jos, că nu mai poți să treci cu mașina pe Strada Cuza Vodă, mi-am adus aminte că am fost martorul unui eveniment istoric: Școala 25 a fost botezată, de mine ca diacon și părintele Viorel Picu ca preot, Cela Serghi. Să știți că în 1993, strada arăta cam la fel și văzând o școală aproape părăsită, o stradă de la care nu puteai să ai pretenții că e chiar stradă, mie mi-a dat niște emoții. Și nu le-am gonit, pentru că așa vreau să vă învăț și pe dumneavoastră, că m-am simțit foarte bine! Și mi-am adus aminte că dincolo de stradă, dincolo de orice, asistam la un moment istoric: dintr-un număr a devenit un nume! Dintr-un număr de index de inventar a devenit ceea ce trebuie să fie, un nume de pedagog! Și atunci nu mai contează neputința sistemului, contează cum iau eu emoțiile!

Atunci când este vorba despre o vindecare sau vreo înviere sau vreo faptă făcută de Mântuitorul, acum 2000 de ani, să știți că acel eveniment trebuie să fie adus în zilele noastre, să înțelegem că este făcut pentru noi. Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, este mai mult decât un eveniment, este o strategie de vindecare și alta de înviere. Și pentru că nu a fost un eveniment singular, ci legat de o vindecare, avem aici, în față, o înviere și o vindecare.

Care este diferența dintre înviere și vindecare? Vom constata în cele ce urmează. Va să zică, a venit Iair la Mântuitorul și L-a rugat să treacă pe la casa sa, că fiica lui este bolnavă. Și Mântuitorul a spus că va veni. Numai că înconjurat fiind de mulțimi, în drum spre casa lui Iair, o femeie care de 12 ani avea o scurgere de sânge și despre care Sfântul Evanghelist Luca ne mărturisește că cheltuise toată averea pe la medici și nimeni nu putuse să o vindece, știind de puterea Mântuitorului, s-a atins pe la spate de poala hainei Lui și îndată s-a oprit scurgerea sângelui. Și Mântuitorul s-a oprit și a spus:

– S-a atins cineva de mine.

Acum vă imaginați în ce situație avea loc evenimentul. Ca și când eu aș merge în mijlocul dumneavoastră și la un moment dat să mă întorc și să spun că s-a atins cineva de mine. Bineînțeles că ați spune:

– Nu ți se pare că ar fi normal să se atingă cineva de dumneata?! În afară de faptul că ai căutat-o cu lumânarea, că ești în mijlocul ”vâltorii”!

Când a venit Petru și I-a spus Mântuitorului:

– Mulțimile Te înconjoară și Te întrebi de asta?!

– Nu, s-a atins cineva de mine pentru că am simțit o putere care a ieșit din mine.

Și atunci, femeia, văzând că nu poate să fie ascunsă vindecarea ei, a mărturisit pricina pentru care s-a atins și mărturia faptului că s-a și vindecat în momentul în care s-a atins de poala hainei Lui. Și Mântuitorul, foarte clar și calm, i-a spus:

– Femeie, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!

Mergând însă mai departe spre casa lui Iair, a venit un slujitor de la casa acestuia și l-a tras deoparte pe Iair și i-a spus:

– Nu Îl mai supăra pe Învățătorul, fiica ta a murit.

Mântuitorul, auzind, a spus:

– Nu, nu. Crezi numai că n-a murit!

S-au dus la casă, bineînțeles că acolo au auzit primele bocete ale celor care erau de față și a intrat, a păstrat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, cei cu care fusese și la Schimbarea la Față, pe Muntele Taborului, pe mama și pe tata copilului și le-a spus:

– Nu a murit, ci doarme.

Atunci, toți și-au dat iar coate și-au spus:

– Săracul, crede El, dar fata a murit!

Și i-a scos pe toți afară și a pus mâna pe fetiță și i-a spus:

– Fetiță, trezește-te! Copile, deșteaptă-te!

Și s-a ridicat și a dat-o părinților și a poruncit să i se dea de mâncare.

Sunt niște lucruri foarte interesante de adus în discuție, astăzi! În primul rând, vârsta fetiței: 12 ani. Perioada de boală a femeii cu scurgere de sânge, 12 ani. Dacă le punem cap la cap, poate să fie vindecarea și învierea același lucru. Cu un singur amendament, trebuie să fie foarte clar un amănunt. Considerăm pe fetița lui Iair, începutul neputinței femeii, pentru că această scurgere de sânge nu este altceva decât ratarea unei sarcini. Dacă vom merge pe linia aceasta, vom vedea ce a vindecat, de fapt, Mântuitorul. Și aici ajungem la adevăratul izvor: a vindecat-o pe femeia aceea de rușine! Pentru că ea nu și-a recunoscut fapta, din rușinea pe care a avut-o față de neputința ei și față de fapta că a vrut să obțină ceva pe căi necunoscute de către cei de lângă ea.

Asta a învățat-o Mântuitorul astăzi și pe femeia cu scurgerea de sânge, i-a spus:

– Nu, a ieșit o putere din mine.

Ce putere poate să iasă din noi vindecătoare, dacă nu învingem rușinea?! Dacă nu ne învingem rușinea, nu putem să avem emoția aceea pe care Mântuitorul a simțit-o că ”a ieșit o putere din mine”, așa a declarat! Această putere iese și din noi, pentru că și noi suntem creați să vindecăm și să vindecăm sufletul nostru, în primul rând și dacă iese din noi dar noi nu o luăm în seamă și vine, a trecut, e o îmbulzeală, vedeți? Este un dialog surd cu tot ceea ce înseamnă rațiune. Un om care stă într-un spațiu foarte, foarte închis, înconjurat de sute de persoane, nu poate să spună că a fost atins de cineva sau să învinovățească pe cineva că l-a atins. Dincolo de rațiune i se spune că stau emoțiile, prin ceea ce ne spune Mântuitorul, vă traduc puțin, așa. Dincolo de tot ceea ce ni se pare nouă a fi firesc sau a nu fi firesc, stă emoția pe care noi, din păcate, am fost educați și antrenați să o dăm la o parte:

– Șșșt, nu plânge nimeni! Nu plânge nimeni!

De ce? Pentru că nu se înțelege rolul și rostul emoțiilor în viața noastră!

Astăzi am primit de la excelența sa, domnul profesor, un drag fiu duhovnicesc, la altar, cu pomelnicul, un pix care m-a oprit pentru câteva secunde din slujire. Acest pix pe care eu mi l-am dorit când eram mic. Știu că acum spune cineva:

– Măi, ești nebun! Ai sertare întregi, ai dulapuri! Doamna preoteasă de-abia le dă de colo, colo!

Dar emoția, că de aici a pornit toată predica mea, să știți, mi-am dat seama că emoția nu trebuie să fie ascunsă. Mi-am propus să vi-l arăt pentru că este un factor declanșator. În afară de faptul că declanșează patru culori, declanșează tot ceea ce înseamnă copilul din mine care acum se străduiește să vă învețe să nu vă ascundeți emoțiile. Da, m-am întors la Sfânta Masă și preț de câteva secunde nu am putut să spun nimic! Am întrerupt o edenie, am ajuns și în casele oamenilor cu neputința aceasta, acum poate or să își dea seama de ce, dar nici nu am nevoie să îmi argumentez neputințele pentru că ele există și numai în măsura în care emoțiile acestea care le blochează la un moment dat, din punct de vedere rațional, că slujba a mers foarte bine. Asta, de fapt, ne învață Mântuitorul, astăzi: Nu vă mai închideți emoțiile vindecătoare! Este vorba și despre spovedanie. Știu foarte mulți care spun:

– Da, eu am un dialog excelent cu Dumnezeu și Îi spun Lui.

Da, astăzi ne învață Mântuitorul, prin femeia cu scurgere de sânge, că nu este suficient să obții vindecarea. Trebuie să obții și mântuirea! ”Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace”! Dar cum s-a obținut? A zis Mântuitorul ”S-a atins cineva de mine”. Înseamnă că trebuie să și recunoști că te-ai atins de poala Mântuitorului! Să recunoști că te-a atins emoția. Să recunoști că poți să fii în stare sau măcar te străduiești să fii în stare ca emoția să intre unde trebuie și să te repare. De unde să știi asta, dacă nu îți învingi tot ceea ce înseamnă rușinea și mărturisești unui om care îi spune mai departe lui Dumnezeu că a fost Petru care I-a cerut socoteală, ”Doamne, dar de ce spui că Te împresoară mulțimile când ia uite câtă lume este?!”.

Când vedeți un duhovnic, să vedeți întotdeauna pe femeia care se atinge, pe la spatele Mântuitorului, de poala hainei. Obține vindecarea, deci a obținut vindecarea, dar Mântuitorul a vrut să îi dea mai mult, o vindecare completă și atunci ne-a învățat și pe noi recunoașterea! Părintele Arsenie a zis:

– Tată, când era Mântuitorul pe cruce, știi ce Îl durea mai tare și mai tare? În primul rând că era gol în fața mamei Lui.

Asta e emoția despre care vă vorbesc! Și a stat așa, pentru că putea să nu stea! Foarte bine putea să închidă perdeaua de lumină a cerului. S-a întâmplat pentru câteva momente. Putea să nu fie văzut, dar a rămas așa! Ăștia suntem noi la spovedanie! Dacă nu avem curajul să ne asociem cu emoțiile, nu să le înfruntăm, nu am făcut nimic! Nu trebuie să ne ascundem!

– Ăștia suntem, Doamne!

– Eu sunt cea care, uite, de 12 ani… Mata Te duci acum să vindeci pe cineva care putea să îmi fie fiică, dacă n-aveam această neputință!

Și după ce a vindecat-o pe ea, a înviat și pe fiica lui Iair. Pentru mine, întotdeauna, fiica lui Iair este și fiica celei care avea scurgere de sânge de 12 ani, pentru că vindecarea ei este explicată prin înviere! Ce a lipsit acum 12 ani și mai bine, femeii? Viața cu care vrea să meargă mai departe! M-a întrebat un cârcotaș, odată, de ce împărtășesc un bețivan și un nemernic, în noaptea de Paști, știindu-mă că sunt mai îngăduitor, adică Îl prezint pe Hristos omului nu pentru vreun merit, că te bați dumneata cu cărămida în piept că te împărtășești în fiecare duminică, nu pentru asta, ci pentru faptul că sunt oameni care au nevoie de ajutor. Și am fost chestionat:

– Dar de ce împărtășești un nemernic și pe o fată de 18 ani, fecioară, nu o împărtășești pentru că este într-o perioadă firească și fiziologică?

Și am spus:

– Pentru că orice perioadă de genul acesta înseamnă, pentru mine, o ratare a unei sarcini, o ratare a unei vieți. Da, mi-am făcut temele, m-am luat la trântă și cu Ginecologia, să aflu că așa stau lucrurile, să nu cumva să greșesc ceea ce vă spun, dar în momentul în care ai viziunea că această perioadă chiar asta înseamnă, ratarea și spui:

– Păi, bine, dar era fecioară!

– Nu, eu am spus ce se întâmplă! A ratat o sarcină. Poate că dacă îmi dă cineva argument:

– Dar de ce Biserica a rămas așa, anacronică, cu tot felul de situații? Nu mai e ca înainte!

– Nu, fraților! Ne asumăm că am ratat! Asta e toată povestea. Altceva nimic!

Și revenim la ale noastre. Și ajunge în casă Iair, care era într-o disperare extraordinară, vă imaginați! Cineva care își trăsese ultimul cartuș! Credea, era convins că dacă Mântuitorul vine și găsește fata vie, El o vindecă! Acum, ce să mai vindece, că de moarte nu prea se vindecă? Dar, a așteptat să vadă verdictul. Și Mântuitorul i-a spus:

– Nu a murit, ci doarme.

Trebuie să ne gândim măcar astăzi, spre casă, ce am oferit copiilor noștri? Le-am adus dascălul cu excelență, adică i-am dus la școlile cele mai înalte, dar când am ajuns cu Învățătorul, copilul era mort, adică nu asta vroia! Exact cum spune Gabor Matte:

– Acum m-am mai trezit și eu! Să știți că îmi reproșează, pe bună dreptate, copiii mei, foarte mult au dreptate pentru că eu, la începutul carierei mele, mi-aș fi dat viața, aș fi sărit în foc pentru copiii mei, dar când au făcut 20 de ani, mi-au spus că nu de asta aveau ei nevoie, nu să se arunce în foc cineva pentru ei, ci să fie lângă ei, cum nu am putut eu să fiu atunci.

Asta este diferența între emoție și vindecare, între vindecare și înviere.

Mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pentru îngăduința de a-i reașeza predica la Vindecarea fiicei lui Iair într-un mod diferit de originalul înregistrat de Veronica Cristina Radu, căreia îi mulțumesc, de asemenea.

https://www.youtube.com/watch?v=HFCq0Flk_Xw

Foto Pixabay