Învierea care îți mângâie sufletul

Mai ales în preajma marilor sărbători, îmi imaginez chilia duhovnicului transformată într-o moară, iar pe părintele Marius Moșteanu primindu-ne pe toți împovărați și prăfuiți de truda de peste an a cultivării, îngrijirii și culegerii grâului mai bun sau mai cu neghină. Totdeauna cu zâmbetul pe buze și cu o îmbrățișare cum numai el știe să ne dea, părintele ne ajută să plecăm pe drumurile noastre către case, ”albiți” de miracolul transformării grâului în făina care ne dă ”pâinea noastră cea de toate zilele”.

Îmi propusesem să folosesc aceste cuvinte la un interviu și iată că astăzi am aflat răspunsul la ce urma să îl întreb. Anume, cum reușește să fie ”alb” tot timpul, în ciuda… neghinei noastre și cum reușește să mai păstreze un strop de energie și pentru acasă. Vă invit să citiți aceste rânduri pentru că vă ajută să vedeți în spatele dar și dincolo de Slujba Învierii oficiată de părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța. Să descoperim împreună ce înseamnă toată perioada Postului cel Mare și toată bucuria vestirii Învierii Mântuitorului.

Permite-ți-mi și mie ca după un Post, să vă adresez câteva cuvinte. Am avut, la această slujbă, trăiri diverse, întâlnirea cu fiecare dintre dumneavoastră, desemnarea celor 40 de bărbați care să iasă cu Lumina înainte. Întâlnirea cu privirea fiecăruia dintre dumneavoastră mi-a prilejuit mie bucuria de a vă spune, în noaptea aceasta, Hristos a Înviat, nu din cărți, nu din povești, nu din manuale de Teologie sau de Morală, ci din viață.

Am fost odată întrebat dacă viața unui preot este, într-un fel sau altul, o viață ușoară și am spus atunci că viața unui preot este, după cum bine știți, parcursul unei familii care locuiește într-o casă cu pereți de sticlă. Dar în dimineața aceasta vreau să vă spun mai mult. Viața unui preot este frumoasă, este sublimă, este superbă în momentul în care preotul își face datoria ca atare.

Dar vreau să vă spun câteva cuvinte despre oamenii din spatele unui preot. Dumneavoastră vedeți numai pe cel care vine dis de dimineață să vă îmbrățișeze, crezând dumneavoastră că este un om care nu are somn! Nu, este un om care are somn și care chiar are nevoie de somn mult, dar dragostea înlocuiește și dragostea este cea care poate să aducă un alt fel de odihnă. Nu pot să vă spun dacă este ușor sau greu, dar am învățat că bucuria pe care poți să i-o transferi altuia este cea mai mare bucurie și cea mai mare hrană și cea mai mare odihnă pe care poate să o aibă un preot. Dar el nu este de unul singur! Este înconjurat de familie, prima dată, este înconjurat de niște părinți, din ce în ce mai neputincioși cei care au mai rămas, este înconjurat de copii și de nepoți, în cazul meu.

Ei bine, înălțimea unei vârste îmi dă voie să vă spun că jumătate din viață este cea de dinainte de a fi numit paroh aici, iar cealaltă jumătate fix, 30 și cu 30, este cea pe care mi-am petrecut-o aici. Va să zică, în acești 60 de ani, în spatele meu au rămas oamenii care m-au susținut, oameni din umbră, pe care să nu vă amăgiți că îi cunoașteți, nu îi cunoașteți deloc.

Este doamna preoteasă, în spate, care probabil că este lângă mine că nu știa ce o așteaptă, deși eu, cu mâna pe inimă, mi-am făcut datoria să îi spun cam cum și ce loc va avea în tot ceea ce se întâmplă în preoția mea. Din start i-am spus că deși ne întreținem din salariul pe care îl aducea, atunci când voi fi preot nu poate să aibă altă încadrare, o altă Fișă a Postului, decât de preoteasă și probabil că visa la cu totul și cu totul altceva. Eu m-am simțit întotdeauna vinovat, că eram sigur că nu va fi așa, dar nu m-a descurajat și merg mai departe.

Cu fetele mele, însă, lucrurile stau foarte diferit. În ce sens? Ele nu au nicio vină că tatăl lor nu le-a răspuns niciodată la telefon atunci când au sunat! Absolut niciodată! Telefonul meu nu sună. Telefonul meu este, din vreme în vreme, urmărit, în primul rând să văd ce mesaje mai am și, ca să știți, nu am avut o zi sub 100 de mesaje, niciodată! Dar pentru fetele mele, foarte greu mi-am găsit un timp și le cer iertare pentru că am crezut de cuviință că am mai mulți copii și pe cei puternici îi las să se descurce și singuri.

Am foarte mulți copii dintre cei care au venit și în seara aceasta aici, o parte dintre dumneavoastră vedeți că au și rămas, dar viața preotului pe care vreau să o spovedesc eu, acum, este una plină de satisfacții și de durere, în același timp. Nu poți să fii pentru toți la fel! Am avut, chiar de dimineață, o mică aglomerare, eu am crezut că de 30 de ani, iată, oamenii încep să mă cunoască, și nu ar fi fost fair play, ca în sport, ca cei care de acum două luni au primit binecuvântarea ca în Sâmbăta Patimilor, când vin din diverse zone ale Europei, să aibă locul lor, peste ei să vină cineva care stă la șapte case, știți că ”nimeni nu-i proroc în patria lui”, și să spună:

– Știți că eu am venit aici de la ora 7!

Și i-am spus:

– Dar a trecut vremea aceea când aveam rând la lapte sau lăsasem sticlele de cu o seară înainte!

Nu știu dacă a înțeles, s-a supărat și a spus că dacă s-a supărat, eu sunt de vină. Dar nu pot să nu rezolv ceea ce mi-am propus să rezolv și știu sigur că nu îmi va rămâne niciodată timp ca să pot să îi răspund și ei. Îmi asum, dar să știți că aceasta este jertfa, ca să poți să ajungi să zâmbești, trebuie să știi că a-ți face datoria, uneori, este cumplit de greu! Greutatea cea mai mare este greutatea fiecăruia. Cum spunea părintele Arsenie:

– Tată, păcatul cel mai mare este păcatul fiecăruia.

Și neputința fiecăruia este cea mai mare neputință din lume! Nu putem să facem comparații nici între supărări, nici între necazuri și nici între bucurii! Fiecare om merită totul, dar credeți-mă că dacă veți fi puși să alegeți, nu o să știți cum să alegeți. Atunci e vorba despre principii. Mi-am propus niște principii. Eu personal, ca slujitor, ca preot al dumneavoastră, mi-am propus ca să rezolv ce ține de mine cu seriozitatea pe care am învățat-o la școală și am exersat-o în lume. Și principiul este să îmi respect agenda, dar cel mai tulburător lucru este că nici principiile acestea nu funcționează decât până la o vârstă și cred că după 60 de ani încep să scârțâie! Ori eu nu mai am suficientă convingere cum aveam în tinerețe că ceea ce fac, fac perfect, ori ceva se întâmplă, pentru că aseară, după Prohod, în îmbulzeala aceea, am văzut chipul nepotului meu Aris Teodor puțin întristat și îngrijorat și m-am dus la el și l-am luat în brațe și el mi-a dat o floricică pe care o păstrez și acum, am pus-o într-o carte de rugăciuni. Bineînțeles că dimineață am constatat că nu era o floricică, era o pană, un fulg, dar sunt convins că el era convins, în primul rând, că mi-a dat o floare, că așa a declarat! Și i-am spus:

– Dar de ce ești trist?!

– Ei, vroiam să te iau și eu în brațe, că i-ai luat pe toți în brațe și pe tine nu te-a luat nimeni!

M-am trezit atunci! M-am trezit într-o zonă plină de sentimente. Oamenii văd divers lucrurile! Toată lumea crede că dacă îi îmbrățișez, este suficient! Da, dar din vreme în vreme să vină cineva la tine să spună:

– Haideți să vă îmbrățișez și eu!

Deși nu o să știi dintr-o îmbrățișare, dacă te uiți la ”Sărutul” lui Brâncuși, nu știi cine pe cine îmbrățișează, cam așa este și la mine, dar Aris și-a dat seama că și eu am nevoie să fiu îmbrățișat. Și a spus acasă că era prea multă lume pe Bubu! Bineînțeles că niciodată nu m-am temut de multă lume, dar nu am uitat niciodată de ce m-a avertizat părintele Arsenie:

– Tată, ferește-te de gloate!

Dar știți ce înseamnă gloate?! Gloatele sunt acelea pe care le manevrează cineva. Gloatele sunt acelea care strigă astăzi ”Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” și la trei zile spun ”Ia-L, ia-L! Răstignește-L!”. Pe același om, din aceleași buze, iată că îl putem descoperi altfel! Am stat mult și m-am gândit dacă nu cumva este prea multă lume, dacă nu cumva am lăsat prea mult să se așeze între noi o relație într-un fel sau în altul și răspunsul meu este că nu, nu este multă lume! Poate că nu am avut eu prea multă înțelepciune. Știți că se spune că odată cu vârsta vine și înțelepciunea, dar să știți că de multe ori, vârsta vine singură!

Ei bine, totuși, acum la împărtășit, după ce am împărtășit pe cineva, s-au întors și mi-au spus ceva de ceea ce li s-a întâmplat, că aici, un schimb de replici a fost puțin mai dur și eu am ținut să nu plece acasă nemângâiate persoanele respective, pentru că, în primul rând, îmi aduc aminte de Episcopul Antonie de Suroj. Acesta a venit într-o dimineață foarte tulburat și a spus:

– Cine este acela care a îndrăznit să admonesteze o mamă care a venit cu copilul de mână, spunându-i că nu acesta este itinerariul de închinare?! Să știți că acea femeie nu va mai călca niciodată în biserică, după cum am văzut-o eu de supărată!

Să nu mai îndrăzniți, măcar cei care mă cunoașteți, să admonestați pe cineva, că de ce ai luat întâi anafură și după aceea ai luat pască! Dar credeți că de aceea a înviat Hristos?! Ca să vă spunem noi cum stă cu ordinea, aghiasmă mică, aghiasmă mare, anafură și împărtășanie?! Chiar atât credeți că înseamnă Biserica?! Atunci când auziți că Hristos a întemeiat Biserica, ca să vă las puțin… un spațiu, nu este vorba despre B.O.R., e vorba de Biserica lui Hristos! Noi suntem Biserica lui Hristos! Și știți cât timp suntem Biserica lui Hristos? Cât ne iubim unii pe alții!

Îmi aduc aminte că la școală, întotdeauna când cei serioși ne adunam, venea câte un profesor și spunea:

– Păi, numai atâția sunteți?! Unde sunt ceilalți?

De parcă noi eram de vină! Deși noi credeam despre noi înșine că noi eram cei mai silitori, probabil că ne amăgeam! Și pe noi ne muștruluia, ne muștruluia, ne muștruluia și la sfârșit ne mai puteam trezi și cu câte un 4! Cei cu care se întâlnea a doua sau a treia zi nu mai primeau absolut niciun reproș!

Tare mă bucur că am rămas exact câți trebuia să rămânem în dimineața aceasta! Știți de ce a înviat Hristos? Să ne învețe și pe noi cum să înviem! Dacă cineva a postit sau nu a postit, nu trebuie să fie contabilizat de către celălalt, nici măcar de el însuși! Am avut, pe la începutul pastorației mele în biserica noastră, niște ispite foarte mari. În primul Crăciun, de exemplu, eram de câteva luni hirotonit și instalat aici, va să zică din 1 octombrie până în 25 decembrie nu am reușit să fac mare lucru și a fost biserica efectiv goală! Bineînțeles că nu m-am luat de cei prezenți, cinci, șase erau rudele mele, oricum nu aveam eu curaj să le spun mare lucru, dar mi-am propus ca măcar până la jumate de pastorație, cum sunt acum, să reușesc să împărtășesc pe cei care participă la Sfânta Liturghie. Să știți că am reușit mai curând decât credeam eu, adică după vreo zece ani! Dar nu credeam că o să reușesc în 20!

Acum am constatat că lucrurile stau așa cum le-am învățat la școală, dar nu am învățat teorie la școală, am învățat practică, lucruri practice, să facem niște lucruri care funcționează! Și atunci, revenim la Post. Dacă ne raportăm pe noi înșine dacă am postit sau nu am postit, vă spun din experiența anilor trecuți, au fost oameni care nu au postit nici măcar în Ajun și i-am luat în brațe și le-am spus:

– Cred că pe tine Hristos te iubește cel mai mult! Pentru că totuși ai trecut peste cutume, pentru că știi ce înseamnă să vii la spovedit la cineva și să îți spună toți:

– Nu ai postit, nu ai ce căuta acolo!!!

Eu nu am spus niciodată asta, dar despre spovedanie așa se spune! Și vine un… nebun și spune:

– Ia veniți, măi, încoace!

Să știți că niciunul din cei care s-au întâlnit cu mine o dată nu poate să spună că nu i-am schimbat viața. Acum știu că sună într-un fel, dar e sărbătoare și mă iartă Dumnezeu! Am niște mesaje de încurajare datorită cărora vă și vorbesc despre așa ceva. Sunt oameni care din momentul în care m-au cunoscut trăiesc un alt mod de viață! Așa aș vrea să fie toți! Așa vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte și pe fiecare cu ale lui! Niciodată nu am amestecat lucrurile! Dacă cineva poate să postească, îl încurajez să postească. Dacă cineva nu poate să postească, îi spun că e rândul meu să postesc pentru el și atunci se liniștește! Omul trebuie să plece liniștit, trebuie să plece convins că este cineva căruia chiar îi pasă de el și că îl iubește așa cum este!

Am avut o ispită și cu asta chiar vreau să închei, ca să nu vă țin prea mult în dimineața asta. Rar mi se întâmplă să primesc sugestii, de la părinți, de exemplu. Așa cât mă vedeți că sunt blând, câteodată, nu sunt chiar mereu și le spun cu glas mieros, bineînțeles, părinților, că nu este adevărat, copiii au întotdeauna dreptate, ei să fie mai atenți.

– Nu, părinte! Să îi dați canon să nu mai fumeze!

Era dincolo de orice principiu de-al meu, și duhovnicesc, și părintesc, și pastoral, și de oricare! Și am căzut în ispită și, așa, mai cu jumate de gură, i-am spus că îmi permit să îl rog să le mai rărească. Așa niște ochi a făcut și mi-a spus:

– A! Nu mă mai iubește Hristos așa cum sunt?!

Acum vă imaginați că nici nu puteam să îi spun că mi-a spus maică-sa, nu puteam așa ceva, nu e deontologic, dar acest lucru m-a marcat și m-am întrebat cum să dreg busuiocul. Și i-am spus:

– Uite, ia-o așa până săptămâna viitoare!

Bineînțeles că până în seară m-am tot frământat, i-am dat câteva mesaje de încurajare, dar două săptămâni mi-a dat Block, m-a blocat! Și să știți că nu am dormit și mă felicit, pentru că mi-am dat seama că am greșit, mi-am încălcat propriile principii! Mi-am încălcat propria duhovnicie! De aceea mă și spovedesc, ca să mă ”biciuiți” așa cum merit! De atunci mi-am dat seama că principiile pe care vi le-am predat mereu sunt valabile, sunt superbe, iar ispita aceasta am să o țin minte toată viața și nu am să mai primesc de la nimeni, niciodată, absolut nicio sugestie! Dacă aveți principii, dacă mă cunoașteți, nu îmi cereți ceea ce știți că nu pot da, pentru că de acum înainte, chiar nu am să pot să dau! Îmi ajunge o lecție, pentru că a fost prea dură, prea usturătoare, să nu pot fi sigur dacă mai pot salva sufletul acela! După două săptămâni ne-am împăcat, procesul a durat vreo șase luni, dar acum, da, în afară de faptul că s-a lăsat de fumat, în afară de acest fapt care deja a devenit minor, niciodată nu încep și nu termin îmbrățișându-l să îi spun că Hristos îl iubește așa cum este și el îmi răspunde așa de frumos:

– Da, pentru că de acum înainte, așa cum sunt vreau să fiu, cum vrea El, nu cum vreau eu!

Cred că și aceste ispite au rolul lor. Au rolul lor pentru că îți dai seama cât de vulnerabil este cineva. Să nu credeți că mă consider puternic! Nu, prima mea calitate este vulnerabilitatea, dar aș vrea ca vulnerabilitatea aceasta să fie una care să așeze o stare de pace. Tare mă bucur că ați venit să îmi primiți această spovedanie! Tare mă bucur că sunt înconjurat de bunătatea dumneavoastră! V-ați selectat, v-ați așezat lângă un om care poate oricând să fie strivit nu sub bocanc, ci sub un călcâi desculț, așa e de simplu să mă dea cineva la o parte! Și eu am să rămân aici cât timp Dumnezeu va rândui să mă bucur pentru că am deja o mămică pe care am botezat-o și acum îi voi boteza copilul! Cred că este un circuit, un ciclu complet, pe care nu vă spun cum îl primesc, îl primesc ca atare. Au venit fetițe care și-au adus acum copiii la împărtășit. Astăzi a fost, pentru mulți, terapie prin copii. Au fost 325 de copii, în afară de cei care au trecut în clasa a XII-a! Aceasta nu este o statistică, este viața cetății noastre de care mie chiar îmi pasă!

Vă mulțumesc că mi-ați primit spovedania încă o dată, pentru că mă bazez că nu mă veți ierta niciodată. Întotdeauna să îmi spuneți unde greșesc și dacă am cuvânt de acoperire, un cuvânt de a mă justifica, nu am să îl folosesc niciodată. Trebuie să mă luați așa cum mă știți dumneavoastră, pentru că eu sunt convins că Hristos mă iubește așa cum sunt eu, dar dumneavoastră nu sunteți obligați să mă luați așa cum sunt eu! Fiecare dintre dumneavoastră trebuie să mă modeleze pentru că eu mă modelez exact cum este plastilina sub cheia pe care trebuie să o dubleze. Aveți un suflet pe care eu trebuie să îl șlefuiesc și să îl așez astfel încât să descuie toate ușile!

Hristos a Înviat! Să vă dea Dumnezeu bucuria de a constata că suntem oameni vii! Vă mulțumesc tare mult! Încet, încet, ne apropiem de ce credeți?! De Praznicul Învierii de pe 12 aprilie 2026! Păi, dar, toate se pregătesc de acum! Cuvântul acesta pe care l-ați auzit de la mine îl am pregătit de pe 1 octombrie 1995. De când am pășit aici, știam că am să ajung odată să fiu fericit cu tot ceea ce am, pentru că oamenii pe care îi am într-adevăr merită să fie fericiți, așa cum o mamă trebuie să nu uite că singura ei datorie este de a fi fericită! Un copil nu are nevoie de altceva decât de o mamă fericită, de doi părinți care să fie unul cu celălalt, pentru că un copil nu seamănă cu mama sau cu tata, seamănă cu relația dintre ei. Dacă nu ar uita părinții lucrul acesta, dacă ar fi mai atenți, ar da copiilor tot ceea ce înseamnă nevoie pentru ei! Copiii iubesc foarte mult și îmi spun foarte mulți părinți:

– Face ca toate alea!

– Păi, face ca toate alea pentru că tu nu te-ai aplecat să asculți ce spune! Nu o să îți spună în jumătate de oră, nu o să îți spună într-o zi, nu o să îți spună într-o lună, o să îți spună numai când se face liniște preț de câteva luni și nu o să îi reproșezi ceva! Dacă îți spune ceva și după aceea urmează 20 de minute de reproșuri pentru tot ceea ce ai auzit, nu mai aștepta să îți mai spună altceva! Nu o să îți mai spună niciodată. Dar, veste bună! O să vă iubească în continuare!

Copiii iubesc părinții, asta este indubitabil! Dacă nu uitați asta nici voi ca părinți, să știți că ei nu uită niciodată, numai că îi forțați să nu poată să vă mărturisească iubirea lor! Tare mult vă iubesc copiii, să știți! Dacă ați ști măcar să apreciați, măcar atunci când vă întorc spatele, să aveți convingerea că v-a întors spatele cineva care vă iubește, ca nu cumva să mai aibă imaginea aceea pe care dumneavoastră nu o aveți suficient de blândă și de iubitoare și de îngăduitoare atunci când el are nevoie de puțin: să îl luați în brațe și atât. El s-a întors pentru că nu vrea să primească alte tratamente, să nu vă pună în situații în care să vă exprimați și mai rău. Vă acordă circumstanțe atenuante și nu știți să le folosiți! Când un copil s-a întors, respectați-i întoarcerea, lăsați-l să bocăne pe lângă casă și când se va întoarce data viitoare, să nu spuneți nimic, chiar dacă vă întreabă. Copiii care pun întrebări nu au nevoie de răspunsuri din exterior! Vor să pună întrebări pentru că ei știu răspunsul, vor să pună întrebări numai ca să vadă dacă sunt lăsați să își răspundă singuri. Lăsați-i să își răspundă singuri! Nu plecați la fentă, cum e în sport, ei v-au pus o întrebare numai așa, ca să găsească o breșă, un dribling, lăsați-i că nu de răspunsuri au nevoie, nu aveți dumneavoastră întrebări câte răspunsuri au ei să vă dea! Lăsați-i să se dezvolte frumos și o să vedeți că în scurtă vreme veți afla cât de frumoasă este viața și o să mai aflați ceva: de ce a înviat Hristos! Tocmai pentru lucrurile acestea! Vă mulțumesc!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i publica, aici, aceste cuvinte atât de emoționante, de vii și de pline de inspirație rostite în dimineața primei zile de Paști, după slujba Învierii. Mulțumesc familiei sale care îl susține încât să răspândească iubire, pace și lumină sufletelor de pretutindeni care îi trec pragul chiliei sale de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța. Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=UtwqNeg7INU. Îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografiile care m-au ajutat să susțin și mai frumos această poveste minunată din cetatea noastră. Vă mulțumesc celor care îmi citiți aceste rânduri… generoase pentru aceste vremuri când poveștile căutate sunt cele de două, trei paragrafe și mulțumesc bunului Dumnezeu care mi-a dat ideea, puterea și bucuria de a le scrie aici! Poate nu reușesc de fiecare dată să aleg cele mai inspirate titluri, care să atragă privirea cititorilor, dar mă străduiesc de fiecare dată și mă gândesc că aceste cuvinte ajung atunci când trebuie, la cine trebuie. Hristos a Înviat!