Dacă începem, Dumnezeu continuă!

Am revenit cu emoția școlăriței care a cam întârziat cu tema și vă propun spre citire cuvintele rostite în cea de-a șasea conferință susținută de părintele Marius Moșteanu la Biblioteca Județeană Constanța, având ca temă ”Răstignire și Înviere. Jertfă și Răscumpărare”. Spun despre întârzierea temei pentru simplul fapt că ne apropiem de Paști și oricât de dulci ar fi poveștile pe care vi le propun în continuare, se cuvine parcă să fie citite cât încă suntem în Post, cred eu pentru un efect maxim de bucurie, de pace și de a înțelege că suntem cu toți pe calea cea bună.

Mulțumesc Bibliotecii Județene Constanța și Dotto Tv pentru înregistrarea conferinței, pe care o puteți urmări integral pe adresa https://www.facebook.com/100064850881671/videos/579464121836538, îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici și pentru fotografiile care susțin aceste postări, dar și doamnei Elena Moșteanu, soția părintelui, care ne bucură atât cu poveștile alese din propria copilărie, dar și citind textul întrebărilor adresate părintelui în timpul conferințelor. Începutul acestei conferințe i-a aparținut doamnei preotese, cu povestea sa despre Joia Mare în anii copilăriei, atât de frumos spusă că parcă vedeam cu ochii minții merii înfloriți din apropierea școlii și bisericii din satul dânsei natal, pe părintele Hera, dar și colivile pe care acesta le decora desăvârșit spre a-i îndulci pe dascălii școlii, în plin regim comunist.

”Acolo unde face popa servici”

Săptămâna de dinaintea Paștilor era trăită la intensitate maximă de către un copil cu puține lucruri de văzut și auzit în afara orelor de școală. Deși acasă aveam o bibliotecă de care tata se ocupase pentru ca noi să nu împrumutăm cărți, ci să ne bucurăm de ceea ce aveam la îndemână, lumea unei adolescente căuta să se întregească și să se îmbunătățească prin experiențe și senzații noi.

Bisericuța monument istoric dimpreună cu cimitirul din satul meu natal erau o a doua lume în care exploram. Școala și biserica erau despărțite de un gard aproape imaginar, între ele, doar poenița plină de micșunele aflată în spatele cimitirului și cântatul cucului păreau să pună granițele. Amândouă fuseseră construite prin grija boierilor Micescu. Istrate Micescu, un erudit avocat, a fost cunoscut în epoca sa ca părinte al Constituției României din anul 1938.

Școala dimpreună cu biserica se sprijineau, parcă, una pe cealaltă. Tinda bisericii intra în tinda școlii sau invers, nu prea îți puteai da seama. Aici, pe când era doar un copil de Grădiniță, fratele meu și-a pierdut o căciulă pe care mai toți copiii vremii o aveau. Una comună, cu baierele lungi care se înnodau sub bărbie, albă, tricotată industrial și cu două dungi verzi care încadrau fruntea. Cred că o purtasem pe rând toți frații. Era o tragedie dispariția ei. Câteva zile a tot insistat biata mama să afle ce s-a întâmplat cu pârdalnica aceea de căciulă! Într-o noapte, buimac, ridicându-se în capul oaselor, lipit cu fruntea de barele de lemn ale pătuțului și smiorcăindu-se trezit parcă dintr-un coșmar, l-am auzit pe ăl mai mic dintre noi strigând:

– Știu, știu unde mi-am pierdut căciula! Acolo unde face popa servici!

Nu știu de unde știa lucrurile astea, dar de cum s-au revărsat zorii, unul dintre părinți a dat fuga la biserică. Trecuseră câteva zile dar au găsit-o spânzurată într-o ulucă. Cine să i-o ia?! Aveau toți copiii satului așa frumusețe de căciulă, iar ochiului vigilent al preotului nostru nu-i scăpa nimic din vedere!

Părintele Hera nu știu dacă era om al satului sau venetic, adică venit de prin alte părți, străine de locul în care își făcea misiunea. Casa-i mare cu cerdac îmbrăcat în viță-de-vie arăta a casă de om gospodar, însă. Gospodar, gospodar, că doar și vinu-i cam plăcea și asta se vedea de departe! Ce știam cu siguranță era că nu bonomia îl făcea să se remarce, aș zice chiar că dimpotrivă! Ne jumulea fulgii, dacă nu eram cuviincioși și degrabă ne da în primire părinților, la prima abatere copilărească. La el nimic nu era copilăresc! Era și nimic mai mult! Mă întrebam, urmărindu-l adeseori, dacă așa s-a născut el, mare! Îmbrăcat cu odăjdiile-i negre și pline de praful drumului, părea un Guliver în Țara Piticilor. Unui așa munte de om mi se părea că bisericuța în care slujea îi era sau îi rămăsese de-a dreptul mică!

În Joia ultimelor colivi, în pauza cea mare, mergeam în cancelarie, îmi lăsam frumos cravata de pionier și, pe ușa profesorilor, care era mai aproape de gardul bisericii, mă strecuram cuviincios, sărind la fel de smerit pârleazul printr-o spărtură a lui, strecurându-mă pe aleea pietruită, străjuită cu meri bătrâni și cu ramuri și cioturi contorsionate, plini de flori suave în care zbârnâiau albinele și dădeam năvală, împiedicându-mă ca o nătângă de preșurile țesute în război, oprindu-mă la ușa cea diaconească din stânga altarului, unde așteptam cuminte până când părintele mă vedea și începea a așeza cu o lingură boțuri din coliva primită de la văduve, adusă spre pomenirea celor plecați în lumea celor drepți, încercând să-i dea o formă cu aspect comercial, care să nu îl facă să roșească înaintea dascălilor cancelariei. Prin ușa întredeschisă zăream când operațiunea se apropia de sfârșit. Din palmele cât toate zilele apăreau miejii de nucă cu care se înnobila prăjitura bisericească și când se găta și sfânta cruce de așezat, respiram ușurată. Din buzunarele adânci ale anteriului scotea mai apoi o bomboană de ciocolată cu care îmi răsplătea răbdarea. Cu mâinile tremurânde primeam fericită, cu mare grijă, coliva, auzind în urmă un glas baritonal:

– Vezi! Vezi! Vezi să nu te împiedici!!!

Refăceam traseul. La pârleaz lăsam coliva pe marginea de beton a gardului, treceam mai întâi eu, apoi o treceam cu evlavie și pe ea, încercând ca nu cumva să îi stric meșteșugita cruce. Lăsam coliva în cancelarie, pe masa mare pe care se odihneau cataloagele, îmi recuperam cravata și mă întorceam la clasă. Câți sfinți făceam fericiți?! Pe câți dintre cei duși îi pomeneau profesorii noștri, gustând-o?! Cine contabiliza pomenirile?! Pe atunci, știam doar un singur lucru: popa Hera învingea sistemul! Colivă ornată ca a lui nimeni nu făcea și pe deasupra o gusta o cancelarie întreagă!

Jertfa adusă de văduve în Joia Mare atârna greu în pomenirile preotului bătrân. Niciodată nu se bucura de unul singur de rodul expresiei ”La altar a slujit, de la altar să mănânce”. Mâna lui dăruia, în egală măsură, urecheli sănătoase dar și binecuvântări și daruri. Fiecare bob de grâu legănat în veșnică pomenire era un nume, iar așa pomenite, sufletele se pregăteau de marea întoarcere acasă, printre ai lor, în ziua Învierii. Ni-i aducea aproape în chipul jumătăților de nucă, să le simțim prezența, dar le amintea și celor rămași să nu îi uite niciodată.

Pomenește-l, Doamne și iartă-l pe popa Hera al nostru, un munte de om, mai marele colivilor!

(Doamna preoteasă Elena Moșteanu)

Paștele este în noi

”Răstignire și Înviere. Jertfă și Răscumpărare”, este un subiect foarte greu pentru un examen de Dogmatică, dar să știți că deși am adus aici (n.a. pe scena din Aula Bibliotecii Județene Constanța) tot ceea ce înseamnă prezența Bisericii, dincolo de ceea ce vedeți, să știți că veți afla ceea ce nu vedeți. Am venit aici pentru altceva. Am venit aici în primul rând ca să înțelegeți că în aceeași zi este și Nașterea Domnului, și Botezul, și Săptămâna Patimilor, și Învierea, și Pogorârea Duhului Sfânt, și Nașterea Maicii Domnului și toate sărbătorile! Adică, nu trebuie să așteptăm să vină o sărbătoare, ca să fim mai buni de… Crăciun! Nu trebuie să așteptăm să treacă timpul ca să numărăm câte zile mai sunt până la Paști, ci pur și simplu, Paștele este în noi.

Ne-am permis să alegem acest subiect pentru că este o lună deosebită, luna lui aprilie, așa cum frumos francezii o numesc rugăciune, la priere, este o lună pe care evreii o numesc Luna Paștilor, Nisan, nu vă gândiți la firmele de mașini, că este altceva! Dar Nisan acesta este o lună atât de încărcată încât eu vreau să vă spun câte ceva despre jertfă și răscumpărare. Este teza de doctorat a părintelui Galeriu, de care măcar ați auzit, dacă nu l-ați și văzut în timpul vieții. 1973 a fost anul în care și-a obținut titlul de doctor cu această carte, ”Jertfă și Răscumpărare”. Orice cuvântare pe care părintele avea să o susțină, orice conferință, orice întâlnire, să știți că după maxim trei fraze ajungea la ”Jertfă și Răscumpărare”, dar într-un mod atât de sublim încât mi-am permis și eu, astăzi, să folosesc această lucrare a părintelui. Dar, este despre noi!

Începem cu jertfa. Ați auzit în Mitologie, ați auzit în tot felul de lucrări și chiar în Istorie, de mucenici, de multe evocări ale unor jertfe, dar să știți că jertfa a început să ne transmită că este vorba despre noi, nu despre alții! Și anume, Avraam vine din Urul Caldeii și se întâlnește cu Dumnezeu și Îi spune că a plecat din Urul Caldeii pentru că nu putea să fie de acord cu un… Dumnezeu cu jumătate de normă, pentru că în Babilon erau Zeii Soarelui, Zeii Lunii și a zis:

– Unii erau cu ziua și alții cu noaptea, nu poate să fie un Dumnezeu numai pentru un schimb de zi sau pentru un schimb de noapte.

Și atunci, a văzut stelele care luminau noaptea și a spus:

– Trebuie să mă duc undeva să Îl găsesc pe Dumnezeul cel adevărat, care a făcut și ziua, și noaptea și este peste acești zei pe care cei de un așezământ cu mine îi țin.

Ei bine, după ce a trecut vremea, Avraam și femeia sa și-au dat seama că nu au copii, de parcă ar fi în secolul nostru, și-au dat seama că nu au copii! Vedeți?! Câți își alungă acest gând și totuși există, întotdeauna, o generație care își dorește copii! Și i-a dat Dumnezeu un copil, la bătrânețile soției, adică ale mamei copilului și după ce l-au crescut frumos, cam pe la 12, 13 ani, i-a spus Dumnezeu:

– Mergi acum în Muntele Horeb și adu-Mi-l pe Isaac jertfă!

Actul de jertfă nu este unul comod. Actul de jertfă este totul. Imaginați-vă că sunteți chemați să Îi dați lui Dumnezeu înapoi tot ceea ce El v-a dat după multă stăruință! Nu un copil, nu îndrăznesc până acolo să vă provoc cu imaginația! Cereți-I lui Dumnezeu ceva și după ani și ani, Dumnezeu vă dă și după câțiva ani de folosire a ceea ce v-a dat, vă spune:

– Vino încoace și adu-l să-i dăm foc!

Și a plecat fără să spună nimănui. Cum să-i spui soției că te duci să jertfești pe cel pe care ni l-a dat Dumnezeu?! Nu poți să faci așa ceva! Nici copilului nu i-a spus, numai că urcând, la un moment dat a început copilul să facă inventarul. Să știți că orice copil are o preocupare să știe el ce se întâmplă. Și a întrebat:

– Tati, dar unde mergem?

– Să aducem jertfă.

Și au mers așa, ca și când i-a trecut de la o ureche la alta semnalul și când au mai urcat puțin, copilul a spus:

– Da, dar să știi că am uitat ceva acasă.

– Ce?

– Am văzut că ai cuțit, ai una, ai alta, dar mielul de jertfă unde e?!

Și atunci a fost, cred, sugestia pe care Dumnezeu a primit-o:

– Se va îngriji Dumnezeu de jertfa Lui!

Și când a ridicat pumnalul de jertfă, Dumnezeu i-a spus:

– Uită-te mai încolo, că jertfa ta este un berbecuț care și-a prins coarnele în rugul de lângă tine!

Și Dumnezeu, în mărinimia Lui, Și-a cerut iertare! Nu că nu a avut încredere, ci că l-a lăsat să meargă cu gândul jertfei până acolo!

De ce v-am spus toate acestea pe care probabil că le-ați citit în Cartea Facerii la capitolul XX?! Ca să înțelegeți că jertfa nu este despre Avraam și Isaac, este despre Dumnezeu Tatăl și Fiul Său Iisus, dar mai presus de toate este despre noi! Noi, dacă ne-am face un inventar cu ce ne-a dat Dumnezeu după ce I-am cerut și am fi sinceri cu noi, la ce am putea renunța când Dumnezeu ne-ar cere așa ceva? Vă spun eu, la nimic nu am renunța! Dar, ce am putea păstra pentru tot restul vieții? Tot ceea ce avem, cu conștiința că oricând putem să dăm înapoi! Avraam a rămas cu fiul său Isaac numai în momentul în care și-a asumat că așa stau lucrurile! Să știți că jertfa înseamnă asumare, numai că din păcate nu am fost educați să înțelegem ce este asumarea! Asumarea este a fi dispus să faci orice și atunci va veni bonusul: nu va fi nevoie să faci nimic din acel orice pe care ți-l propui sau ți-l cere cineva! Nu a fost nevoie să înfingă pumnalul Avraam! De ce?! Pentru că era dispus să o facă!

Jertfa din zidurile mânăstirii

Fiți puțin atenți la această logică! Până când nu ești dispus să faci un lucru extraordinar de greu, nu poți să fii sigur că acel lucru îți este favorabil! Și atunci, de ce să nu înțelegem că și actul artistic este, de fapt, o jertfă de timp și de imagine și de spațiu și de multe?! Pentru că trecem la un pământean de-al nostru de la Argeș, cum sunt și ”importurile” noastre personale, la Meșterul Manole! Meșterul Manole, care a făcut o mânăstire cum nu ar mai fi alta, a început să se laude și fiecare pasăre pe limba ei piere, că atunci când a aflat Vodă Neagoe Basarab că poate oricând să facă un lucru și mai măreț, a spus că atunci trebuie să scape de… concurență. Dar jertfa nu vom ști niciodată dacă este a Anei sau a lui Manole și vă dau o mică indicație: jertfa din zidurile mânăstirii este adusă de către Ana, soția meșterului. Eu aici sunt pe scenă pentru că s-a zidit lângă mine, în tăcere, cea care îmi dă voie să vorbesc! Niciodată nu veți vedea o adevărată reușită, dacă aceasta nu are în spate o jertfă! Dar dacă am vorbit despre jertfă și despre tot ceea ce înseamnă să dăruiești și la un moment dat să fii conștient că de fapt, dacă vrei să faci, atunci nu va fi nevoie să faci lucruri foarte, foarte grele, înseamnă că ajungem la subiectul de bază, ”Jertfă și Răscumpărare”! Înseamnă că noi putem să întoarcem puțin timpul și, așa cum v-am spus de multe ori, să vedem viața de la capătul celălalt! Noi vedem acum Mânăstirea Curtea de Argeș după ce trupul Anei a rămas acolo, ca o structură de rezistență nu numai pentru o clădire, a rămas ca structură de rezistență a tot ceea ce înseamnă construcție care să dăinuie. Povestea Anei să știți că este dincolo de realitatea unor ziduri! Este povestea noastră.

Se spune că odată, un tată a vrut să își încerce un copil și l-a chemat să-i dea un bănuț de hârtie cu o valoare foarte mare și până să vină, l-a aruncat în foc, la care copilul a făcut stânga împrejur și a plecat. Peste ceva vreme și-a dat seama că nu este pe drumul cel bun și l-a lămurit pe copil să se angajeze și salariul lui era fix o hârtie asemănătoare cu cea arsă. I-a luat-o din buzunar și i-a aruncat-o în același foc dar bineînțeles că acum, băiatul nici măcar nu și-a suflecat mânecile că a și băgat mâna în foc și a scos bancnota! A spus:

– Tată, asta e muncită de mine!

Asta este jertfa, nu ți-o face nimeni în dar! Nimeni nu o să te facă să te bucuri într-o casă venită de-a gata! Nimeni nu o să te facă să te bucuri dacă te așează lângă cineva pe care toți l-au pregătit să fie educat, să fie bun. Nu, dacă nu l-am căutat eu, nu o să mă simt niciodată bine, nu o să mă arunc niciodată în foc să salvez ceea ce este de salvat, dacă este de salvat, dacă merită pentru mine! Am auzit atâtea epitete despre ”băieți buni pentru fete și mai bune”, încât întotdeauna sunt dator să le temperez pe fete și să le spun:

– Să știi că băiatul e bun dar e bun pentru bunica ta, pentru mătușa ta, pentru societate! Pentru tine nu trebuie să fie bun, pentru tine trebuie să fie provocator, măcar! Să fie ceva care să pornească din tine, să îl dorești fără să știi de ce! Nu e neapărată nevoie să fie cumsecade! Nu e neapărată nevoie să fie după niște standarde!

Chiar acum aveam în mână niște materiale foarte interesante, o poză a lui Leonardo DiCaprio pe care toată adolescența anilor `90, 2000 l-a visat și sub poza aceea scria: ”Atunci când te-ai hotărât și tu să semeni cu Leonardo, Leonardo a început să semene cu tine”!

Îmi place latinitatea noastră aia mai curată

Trebuie să fim foarte atenți că jertfa pe care noi trebuie să o facem trebuie să o facem sincer cu noi! Și mergem mai departe vizavi de ”Jertfă și Răscumpărare. Răstignire și Înviere”. Acestea nu sunt niște noțiuni care să ne sperie! Sunt niște trasee care aș vrea să înțelegeți că sunt la îndemâna noastră. Dacă v-aș vorbi despre Teologia Jertfei și Teologia Răscumpărării, despre cum omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și asemănare și cum de fapt, căderea din Rai i-a furat totul și trebuia să o ia de la zero, nu ar fi nimic. Pe mine, ca slujitor, nu m-ar satisface asemenea… puneri în scenă! Vreau să vă vorbesc despre jertfa de pe stradă, jertfa din cartier, jertfa din oraș!

Am avut o experiență pe care am spus-o și la predica de ieri, celor care m-au ascultat. Ani de zile mi s-a părut mie că pot să corijez trăgând semnal de alarmă despre o stradă, despre un cartier, despre o atitudine și, nevăzând efectele, mi-am dat seama că eu pot să schimb ceva, dacă vreau să am alte efecte. Atunci mi-am dat seama că totul este la mine! După ce am văzut numai lucrurile care nu funcționau și le-am adus la cunoștință celorlalți, mi-am spus că înseamnă că lucrul acesta nu trebuia, era nevoie de altceva! Și am început să extrag ceea ce este în regulă din ceea ce toată lumea vedea că nu este în regulă! Așa mi-am dat seama imediat că sunt mult mai multe lucruri în regulă decât în neregulă. Contează foarte mult ce urmărești!

Ieri dimineață, la patru și foarte puțin, așa cum spuneam, am numărat pe partea dreaptă a străzii 17 omuleți verzi, cum îmi place mie să îi botez pe acești hărnicuți și pe partea stângă alții, mi-am dat seama că lucrurile funcționează și într-adevăr, când s-a făcut ziuă și m-am întors acasă, mi-am continuat investigațiile și am constatat că nu mai sunt hârtiile care erau odinioară! Niște cârcotași m-au întrebat:

– Dar de ce vorbiți numai de Bulevardul Tomis, că până acum vorbeați de Ștefan cel Mare și de Cuza-Vodă? Că acolo, pe Tomis, sunt niște restaurante care aparțin unora…

– Da, dar înainte erau niște gunoaie și acum nu mai sunt! De ce erau mai mulți acolo? Pentru că acolo era concentrată toată povestea!

Când m-am dus prima dată la Madrid și am văzut niște localuri pline iar pe jos erau șervețele aruncate, eu, ca românul ăla plecat prima dată de acasă, primul lucru m-am repezit să fac curat! Aoleu ce mi-am luat-o de la un ospătar, aproape că era să îmi dea și un șut în dos!

– Ce faci, domnule?! Dumneata nu ești de pe aici!

Avea dreptate. Cea mai bună reclamă erau șervețelele de pe jos, după aia am aflat și eu! Deh, latini sunt și ei, latini suntem și noi, dar încet, încet îmi place latinitatea noastră aia mai curată, la ei a rămas la fel, să știți! Dar să fie la ei!

Important este că pe mine m-a învățat acum să văd starea de jertfă care nu este pe stradă, este în mine! Am jertfit părerea mea despre o societate într-un anumit fel, care până acum îmi dicta că trebuie neapărat când vezi o greșeală să o și spui celuilalt, un lucru fals, pentru că nimeni nu o să vă ia în brațe că i-ați spus că nu este frumos, că nu e bine, că e în locul altuia! Nu asta trebuie să faceți! Trebuie să îl iubiți și atât! Cât? Cât e nevoie! Dacă nu funcționează, măriți doza și va funcționa până la urmă!

Jertfa este despre noi! Eu a trebuit să învăț ce este jertfa! Ce înseamnă jertfa? Jertfa de atenție, mi-am concentrat atenția să văd ce este frumos de acasă până la biserică și am văzut lucruri frumoase pe care le-am spus și altora cu aceeași gură cu care vorbeam că nu merge nimic bine, intrasem, așa, într-o zonă în care credeam că dacă vorbesc despre lucrurile negative, ele o să înceapă să devină pozitive, că o să se ia măsuri. Nu, măsurile trebuie să le luăm noi! Dacă eu le spun nepoților mei că avem un oraș curat și frumos, nepoții mei o să înceapă să vadă numai ce este frumos și curat în oraș! Vă spun că asta înseamnă jertfa la care eu v-am chemat să medităm măcar în seara aceasta! Noi suntem Ana lui Manole, care ne jertfim între bordurile lui Dorel care sunt așezate anapoda, dar dacă noi știm să le prezentăm, să știți că totul se va schimba! Sunt sigur de asta, pentru că funcționează! Ieri, după ce le-am spus oamenilor faptul că am văzut lucruri frumoase, am văzut oameni care deja aveau mai multă încredere în ei. Am văzut oameni care erau curioși, că le-am dat și un canon, că nu mă las fără canoane, bine, necuantificabile în metanii sau citiri sau altceva, le-am spus ca până acasă să vadă numai ceea ce ar putea să povestească nepoților că este frumos. Aștept acum următoarea spovedanie ca să îmi spună ce au văzut, dar jertfa este în noi și despre noi, nu despre ceilalți!

Dacă am sta, așa, cu mâinile în sân și am arăta numai ce nu merge, am putea sta și o mie de ani că tot nu va merge! Eu de abia aștept să se mai termine cu ploile astea și să îmi iau trafaletul, că deja mi-am cumpărat vopsele de la Oskar alb și roșu, ca să dau bordurile! Nebunia mea cea mai mare este că sunt convins că Dumnezeu de Sus când se uită, vede că în Constanța, 15 metri liniari de bordură sunt alb-roșu. Știți că nu mă mai interesează altceva? Știți că încep să văd la un moment dat că totul este frumos? Pentru că frumosul este în ochiul privitorului! Dacă eu nu știu să văd frumosul în potențialul în care funcționează lucrurile, înseamnă că nu am făcut nimic!

Ani de zile, imediat cum ieșeam eu să tund gazonul în fața porții, la o zi, maxim două, veneau și frații de la Primărie să își facă treaba! Într-o zi, săptămâna trecută, mi-am propus să tund gazonul, numai că nu am avut timp să mă duc cum ar deveni miercuri și mi-am programat ziua pentru joi. Ei, parcă a fost ceva telepatic! Mi-au luat-o înainte, prima dată în istorie! Funcționează! Asta înseamnă jertfa! Nici măcar nu a fost nevoie să vadă că am început treaba și parcă le-a transmis cineva:

– Măi, vedeți că nebunul iar v-o ia înainte!

Vreau să vă aduc tipicul bisericesc în propria viață

Asta înseamnă jertfa! Să îl faci pe celălalt să concureze în mod loial cu tine! Jertfa are în ea și răscumpărarea. Știți ce liniștit mă simt după ce deja am început să îmi mobilez mintea cu alt gen de gânduri?! De când sunt convins că tot ceea ce ni se întâmplă se întâmplă numai în favoarea noastră, creierul deja îmi furnizează argumente că așa stau lucrurile! E adevărat că de la o zi la alta nu putem să facem așa niște schimbări, dar să știți că nu durează mult și tot ceea ce înțelegem dintr-un anumit subiect se transformă, de exemplu, subiectul acesta! Vă imaginați că este o capcană, cred că v-ați dat seama, mă cunoașteți foarte bine, nu o să vă vorbesc despre slujbele Deniilor și așa mai departe, eu vreau să vă aduc tipicul bisericesc în propria viață! Treziți-vă! Învierea nu este despre a ne duce într-un loc în care ne cheamă Hristos, ”Veniți de primiți Lumină”! Păi, cunosc foarte mulți dintre cei care vin să ia Lumină, după care se înjură până acasă, non stop, cu tot traficul din lume și văd până acasă numai bordurile care nu sunt așezate bine, văd numai că undeva erau așezate niște locuri de parcare și acum nu mai sunt… Păi, despre asta credeți că este Învierea?! Paștele ăsta îl așteptăm noi?! Poate altcineva! E adevărat că am primit prin terți, știți cum e la biliard, cu mantă, mi s-a transmis că nu la Bibliotecă este despre credință! Dar unde este despre credință?! Peste tot este despre credință, dar ce înseamnă credința?! Înseamnă un mod de viață, înseamnă o liniște, înseamnă o nouă pace! Nu așteptați din altă parte să vă vină pacea! Pacea e la noi, dacă știm să o găzduim și să o creăm celuilalt!

Este foarte important să înțelegem, de exemplu, un băiat și o fată. Fata are trei mari pretenții de la băiat, să o iubească, să fie empatic și să o înțeleagă. Vă spun un secret din lumea masculină, din aceste trei calități, niciuna nu este bărbătească! Pentru bărbat înseamnă să fie macho, să aibă pentru el de toate, să fie întrebat dacă îl doare ceva, nu să întrebe el pe altcineva și să înțelegi pe cineva, de ce să îți pierzi vremea?! Ăsta este bărbatul! Și atunci, unde e jertfa?! Jertfa este autoeducația, să ai ureche pentru ce vrea celălalt. Da, firescul tău nu este nimic din ceea ce vrea celălalt, dar firescul tău este la îndemâna ta, tu poți să îl așezi în stânga sau în dreapta. Nu este firesc pentru un bărbat să se oprească din… expansiunea lui de a-și etala tot felul de calități sau de mașini, să se oprească să spună:

– Măi, femeie, tu ce spui, să ne luăm Porsche ultimul tip sau să trecem de la două camere la trei camere?

Biata fată crede că ea nici nu trebuie să îi spună că ea are pretenții, ca orice mamă, să îi facă măcar o întrebare despre ce i-ar face ei plăcere. Acum să nu credeți că toate sunt neapărat numai în defavoarea masculinității! Știu și o replică foarte interesantă de la un medic care trata soțul unei doamne și după câteva săptămâni de tratament, cu pretențiile doamnei că să se simtă mai bine soțul, s-a apropiat de medic ca orice aparținător de primă mână și doctorul i-a spus:

– Doamnă, nu vă supărați dar mie nu prea îmi place cum arată soțul dumneavoastră.

La care, replica:

– Aș, nici mie nu îmi place, dar aduce bani în casă și e bun cu copiii!

Am întors puțin balanța ca să înțelegeți că, de fapt, ambele tabere trebuie să își educe empatia și grija pentru celălalt și, mai ales, dorința de a-l înțelege pe celălalt. Dar să trecem dincolo de tot ceea ce înseamnă încărcătura aceasta emoțională a pregătirii pentru o sărbătoare! Sărbătoare știți ce înseamnă pentru mine? Că ne întoarcem la casele noastre! Hei, sărbătoare nu înseamnă să te gândești cu groază, la un moment dat:

– Aoleu! Vin sărbătorile! Iar începe nebuna cu curățenia! Iar mutăm mobila! Iar duc covoarele, aduc covoarele, așează fețele de masă, du fețele de pernă și așa mai departe!

Dar, nu asta este sărbătoarea! Asta este frumusețea sărbătorii! Frumusețea sărbătorii constă în amănuntele care fac diferența! În momentul în care ți-ai acceptat că o sărbătoare vine și cu oarecare moment de ieșire din starea de comoditate și de confort, în acel moment, parcă șoptește Dumnezeu lui Avraam:

– Vezi că jertfa pentru tine este prinsă cu coarnele în rugul din fața ta!

Dar numai când îți asumi jertfa, atunci vine răspunsul acesta! Nu așteptați să vină întâi răspunsul și după aceea să spuneți că gata, acum vă simțiți bine! Din păcate, partea asta emoțională a noastră este întoarsă pe dos. Noi așteptăm ca emoțiile noastre să vină mai întâi cu un bonus și după aceea să gustăm ceva din jertfă! Nu! Emoția noastră stă tocmai în nesiguranța stării de jertfă! Noi facem diferența dacă să mergem sau să nu mergem pe o linie. Noi facem diferența între a ne simți bine sau a nu ne simți bine, pentru că în noi, de fapt, stă un lucru extraordinar. Care este limita priorităților? Și voi deschide un subiect foarte delicat, despre prorocul Iona, dar să nu credeți că urmează acum, neapărat, o istorioară biblică pe care să v-o expun! Am să vă expun o esență.

Cum ne facem datoria?

Iona, proroc. Și i se cere job-ul al doilea, acela de a fi mesager al lui Dumnezeu. Dar nu i s-a anulat job-ul întâi! Știți că dacă iei primul job, îl iei de la 8 la 16 și vezi tu ce faci, îți dai seama că îți mai rămân două ceasuri și acela e job-ul doi! Dar trebuie să le faci mai întâi pe cele ale job-ului unu! El era proroc 24 din 24, unde să mai încapă al doilea job?! L-a băgat între respirații, adică s-a dus omul la muncă, adică 24 de ore și munca nu mai consta numai în a fi proroc, ci spune:

– Dacă tot te duci tu până la Constanța, ia și bagajul ăsta și îl duci că face armata nepotul!

Așa s-a dus și Iona la Ninive. L-a trimis Dumnezeu la Ninive și i-a spus:

– Vezi, spune-le că orice ar face, în trei zile le dărâm cetatea, cu ei cu tot!

Acum, Iona, imaginați-vă, ca proroc știa că nu o să se întâmple asta! Și a plecat morocănos, că era job-ul doi! Trebuia să aducă omul bani la familie! A luat-o ca atare. S-a apropiat de niniviteni, a încercat să fie foarte, foarte convingător, pentru că astea erau ale job-ului, i-a lămurit pe oameni că orice ar face, hotărârea lui Dumnezeu asta este, numai că ninivitenii au luat-o în serios și au spus:

– Bun, înseamnă că am greșit. Ne asumăm că am greșit, dar dacă tot ne asumăm că am greșit și știm că orice am face este egal cu zero, totuși, pentru conștiința noastră, hai să o facem!

Post, rugăciune, cenușă în cap, cum era obiceiul vremii, și după trei zile, Dumnezeu nu le-a mai distrus cetatea! Nu l-a întrebat nimeni pe Iona ce face cu prorocia lui, pentru că nu a mai interesat pe nimeni, își făcuse treaba omul și gata! Dar Iona în conștiința lui a spus:

– Doamne, Ți-ai cam râs de mine!

Și mergând el acum prin deșert, l-a apucat zăduful zilei, s-a așezat sub un ienupăr, la umbră și l-a luat somnul, pentru că tare era bine, pentru că era tare muncit de gânduri! Dar Dumnezeu, văzându-l la umbră, a trimis o gânganie pe sub pământ și i-a tăiat rădăcinile ienupărului. S-a uscat ienupărul și a venit soarele peste Iona și s-a trezit mai supărat pe tot:

– Doamne, ce faci?!

Și i-a spus Dumnezeu:

– De ce ești supărat?!

– Păi, ienupărul ăsta care s-a uscat îmi ținea umbră.

– Și?!

– Păi și acum s-a uscat?

– A, și?!

– Păi, mi-e milă și de el, și de mine.

– A, da?! Și tu crezi că Mie nu Mi-a fost milă de cetatea pe care Eu o construisem? De ce te-ai supărat că Eu am fost bun cu ei?

– Păi, m-am supărat că mie mi-ai zis altceva, deși știai că știu.

– Nu, nu, nu, ție ți-am spus numai ca să văd dacă îți faci datoria.

Ei, problema este aici! Cum ne facem datoria? Ești părinte sau bunic, tu știi că trebuie să investești ceva educațional care merge numai pe dunga asta. Asta este, copilul trebuie dus la școală! Măi copii, parenting, ne-parenting, el trebuie să aibă o patalama! Nu o să vină nimeni să îl angajeze că ai făcut tu nu știu ce exerciții spirituale în mijlocul deșertului și să te duci direct la Facultate. Nu merge. Deci, job-ul unu este să te duci la școală. Punct. Și atunci, ce faci?! Job-ul doi! Să faci ceva pe lângă obligativitatea asta, că trăim într-o societate și eu am pulsul societății real la mine în inimă și îmi dau seama că sunt lucruri pe care le pot face și altele pe care nu le pot face! Lucruri care țin de mine și lucruri care nu țin de mine, dar la un moment dat, toate îți dau de înțeles că țin de tine, dar este o falsă problemă!

Ține de mine faptul că sunt părinte, faptul că sunt bunic, vecin, eu sunt și slujitor, duhovnic, astea țin de mine! Până unde? Până înțeleg că sunt și proroc, și sol, în același timp. Dacă aș spune, prorocind, numai despre lucruri bune sau numai despre lucruri rele, nu ar fi valoros pentru că omul ar crede că toate sunt numai într-o direcție. Niciodată nu mi-am permis să îl las pe om să creadă numai cele frumoase sau numai cele rele. Ele trebuie să fie împletite pentru că valoarea unei bucurii stă în jertfa care nu a fost lucru comod pe care ai făcut-o ca să obții lucrul acela! Și atunci, aceste două job-uri cum le-am numit eu, iertați-mi termenii tehnici care sunt numai în capul meu, își dau mâna și la un moment dat nu o să mai știți care este unu și care este doi, la care sunteți angajați cu normă întreagă și la care part time! Pentru că nici nu trebuie să știți, pentru că în momentul în care știți, s-ar putea ca mâine să nu mai fie valabil! Nimic din ceea ce v-ați propus și este valabil astăzi, nu va mai fi mâine valabil. De exemplu, în nebunia mea, acum douăzeci și oleacă de ani eram supărat că nu mai exista disciplina Caligrafie, care între timp și-a revenit, atunci, însă, am aflat că de fapt, la mine era o problemă! Eu credeam că această disciplină este numai într-un singur fel, ori ea nu este numai într-un singur fel. Atunci când eu și cu doamna primar (n.a. soția părintelui), o să vă spun și de ce îi spun așa, scriam teza de doctorat, fetele mele veneau și ne arătau cum se memorează, cum se așează în pagină, cum se trece din scanner în program și așa mai departe, că eram în anii `90, aveam un calculator 3.86 și spuneam că L-am prins pe Dumnezeu de un picior, trebuia să îl bagi în priză și să aștepți până își ”sforăia” el toate hard-urile! Și atunci când am văzut mânuțele fetelor pe tastatură, am spus:

– Asta e Caligrafia!

Numai când înțelegi realitatea momentului îți dai seama de valoarea unui lucru adevărat! Da, asta e Caligrafia, nu ceea ce știam eu despre ea! Și Dumnezeu mi-a trimis un bonus, cu nepoata mă duc la cursuri de Caligrafie! Vedeți cum se așează lucrurile?! Numai atunci când spui că gata, nu mai ai nevoie, atunci vine Dumnezeu și spune:

– Heeei, mielul de jertfă s-a prins cu coarnele în rugul de lângă tine!

Întâi trebuie jertfa și după aceea răscumpărarea! Întâi trebuie să vină Postul și apoi bucuria. Ei, v-am dus în toate zonele acestea tocmai ca să vă arăt că viața este frumoasă sau înțepenită în niște cutume, numai dacă îi dați voie să fie așa! Dacă aveți răbdare și mai ales dacă aveți dorința de a vă asuma totul, să știți că într-adevăr, lucrurile funcționează! De ce funcționează?! Pentru că ele mai întâi trebuie să funcționeze la noi în cap! De exemplu, nu m-ar satisface pe mine un lucru care satisface pe altcineva! Dacă acum s-ar deschide un local măreț, să zic, în care chiar pot să încapă și 1.150 de persoane, că știu foarte mulți oameni care au avut evenimente, noi înșine am avut un eveniment la care am fost nași și de abia ne-am înghesuit, că nu prea era loc, pentru cineva care are în pregătire un astfel de eveniment, localul acela ar fi ceva wow! Pe mine m-ar lăsa rece. Asta e diferența! Dar, încet, încet, dacă ne cultivăm dorința de a ne bucura și de impactul potențial pe care un eveniment îl are asupra altuia, energia aceea se va descărca și la noi! Asta încerc eu să vă învăț în seara aceasta. Trăiți și pentru alții, dacă vreți să înțelegeți că jertfa și răscumpărarea au două capete pe care noi le avem în mână și le împletim. S-ar putea ca jertfa mea să fie răscumpărare pentru alții și răscumpărarea altuia să îmi transfere mie putere.

Nu poți să fii proaspăt dacă faci același lucru în fiecare zi!

Jertfa mea, de exemplu, de timp pe care îl acord cuiva este bucurie pentru altcineva! Sunt oameni care vin de departe și stau de vorbă cu mine, zece minute. Ce poți să faci în zece minute, că tot zece minute sunt?! Dar în mintea mea nu sunt zece minute, în mintea mea reprezintă infinitul, reprezintă totul, reprezintă o concentrare în urma căreia, tot restul vieții celui pe care l-am întâlnit va derula, din vreme în vreme, câte un program de care să își aducă aminte. Poate că eu m-am străduit să fiu punctual, poate că m-am străduit să fiu matinal, nu am pretenția ca exact strădania mea să fie decriptată de celălalt! Sunt sigur că ceea ce nu bag eu în seamă iubește Dumnezeu la mine și L-am rugat, de câteva ori în viața asta să îmi spună ce Îi place la mine, ca să fac numai lucrurile acelea. Și mi-a răspuns! Tăcând! Am înțeles din tăcerea lui Dumnezeu la așa nebunească întrebare că nu o să îmi spună niciodată, tocmai ca să nu mă axez pe lucruri pe care ceilalți să le confunde.

Îmi aduc aminte totdeauna de un mare, mare duhovnic, care a fost în grațiile lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților. Așa spune anecdota asta așa frumoasă despre el că atunci când s-a făcut un consiliu și Dumnezeu a spus:

– Uite, îi dăm un dar, să trăiască o mie de ani!

Și i s-a adus la cunoștință duhovnicului, dar acesta a spus:

– Doamne, nu, în niciun caz!

– De ce?!

– Păi, ar începe să mă caute oameni numai ca să le dau rețeta ca să trăiască o mie de ani! Nu ăsta este scopul meu.

Dacă Dumnezeu ți-ar spune să faci numai un anumit lucru, cu siguranță că te-ai trezi pe o șină de cale ferată. Ați mai văzut tramvaie în Constanța?! Nu. Nici troleibuzul nu mai circulă. Adică nimic nu mai este previzibil. Și este bine că este așa, înseamnă că s-a dat drumul la o circulație altfel! Ori eu dacă aș primi răspuns de la Dumnezeu ce Îi place mai mult și aș face numai lucrul acela, m-aș așeza pe șine de tramvai sau mi-aș prinde legăturile de troleibuz și nu asta vrea lumea! Lumea vrea ceva astăzi și mâine trebuie să fii proaspăt! Nu poți să fii proaspăt dacă faci același lucru în fiecare zi!

Eu mi-am schimbat și modul de viață, dar nu vorbesc despre mine numai ca să mă dau exemplu, ci ca să înțelegeți preocuparea unui duhovnic. Programul meu nu mai este ca acum zece ani, fac altceva, fac altfel lucrurile! Acum zece ani, nici eu nu mă vedeam aici, în fața dumneavoastră, nici acum șase luni nu mă vedeam, dar, mă rog, asta este altceva! Îmi place foarte mult să vă simt energia și sinceritatea! Mă încărcați cu lucruri pe care eu sunt convins că trebuie să vi le dau de o mie de ori înapoi, astfel încât atunci când plecați, să plecați cu dobânda pe care eu o dau la energia pe care o primesc de la dumneavoastră! Și pentru că a venit vremea primelor întrebări, sunt foarte curios să văd ce așteptați dumneavoastră sau cei care ne întreabă de la această seară.

– În ce mod jertfa personală poate fi văzută ca un catalizator pentru transformarea spirituală și eliberarea sufletească?

– Jertfa nu are nicio legătură cu previzibilitatea. Jertfa poate să fie un catalizator numai în măsura în care cel care o săvârșește este pur și simplu convins că ceea ce face, face bine.

Vă dau încă un exemplu personal. Mă duc la biserică și îmi iau tocul de ochelari. Fiecare om are, seara, niște protocoale de funcționare, eu îmi scot ochelarii și îi las pe o carte sau, pentru o altă carte, ochelarii sunt semn de carte și așa mai departe și după ce fac tot protocolul acesta, bineînțeles, închid și tocul de ochelari. Plec la biserică și când să citesc și eu o rugăciune, îl deschid și e gol. În momentul în care m-am constatat că am avut puterea de a zâmbi, Dumnezeu mi-a dat exact răspunsul. În capul meu a fost convingerea că nu voi avea nevoie de ochelari, dar nu cu nebunia că, gata, mi-am vindecat vederea, nu, ci pentru ziua aceea, pentru partea în care eram la biserică și aveam nevoie să citesc, am constatat că într-adevăr, nu am avut nevoie de ochelari, dar nici pretenția ca oricând sunt uituc, să nu am nevoie de ochelari!

De ce v-am spus aceste lucruri? Pentru că jetfa, de fapt, poate să fie un catalizator numai și numai atunci când este făcută cu convingerea că așa stau lucrurile.

Ne apucăm, săptămâna trecută, în marele progam al… jertfei, să spălăm perdelele pe rând, lucru care nu se încheie aici, pentru că după ce le speli îți dai seama că și geamurile trebuie spălate și pe dinăuntru și pe dinafară, mă rog! Am ieșit și prin curte, tot așa, cu gazonul, cum v-am mai spus, numai că în mintea mea, autoevaluarea era foarte sus, high level!!! Credeam că dacă am făcut lucruri pe care nu le aveam în… desfășurător, este wow! Am așteptat să constat acolo, la calificativ, nu un F.B., dar măcar un B.! Nimic. Măi, oi fi greșit cu ceva, mi-am spus și am îndrăznit o afirmație, așa:

– Auzi, dar să știi că eu mă felicit pentru că nici nu credeam că o să spăl geamurile și pe afară, nici nu credeam că o să dau și cu apă prin curte, nu credeam că o să fac și pe aia și pe ailaltă!

Nimic. Măi, când tace cea de lângă tine, e cel mai grav lucru!!! Adică, nici de bine dar nici de rău?! Aoleu!!! Dacă spunea ceva de rău, era perfect, știam că am greșit, aia e, dar când tace e rău de tot, ți-a scos router-ul din priză, nu mai ai nicio hartă, nimic, s-a terminat! Niciun semnal! Acum am mai încercat ceva:

– Măi, dar cum a fost cafeaua?

– Îmm… servire normală, ca de obicei.

Asta este egal cu zero. Și, ne așezăm la masă, se făcuse seară de-a binelea, îi spun că mă duc să fac un duș și aud:

– Mda, și perdeaua de la Ozana când o punem?!

– Păi, scara e acolo!

Adică am vrut să îi dau de înțeles că aveam în cap, bineînțeles, pentru săptămâna viitoare, că la mine încep azi ceva și săptămâna viitoare continuu. N-o să te jertfești în fiecare zi, trebuie să te mai și bucuri, jertfă, răscumpărare, jertfă, răscumpărare… ! Și o aud:

– Bine.

Măi, binele ăsta te pune pe gânduri total! Adică, ”te aștept la prima cotitură”! Bineînțeles, am mâncat eu cu noduri, așa, nu îmi aduceam aminte că am dus scara acolo, dar eram convins că am dus-o, nu știu cum să vă spun eu, acum. Convingerea la mine este un principiu, sunt convins! Și câte o prostie, dacă am făcut-o din convingere, prostia aia devine o prostiuță, ceva măcar scuzabil! Plutești, așa, pe un norișor și după aceea îți dai seama și cazi de sus! Și când a deschis ușa la Ozana, a spus:

– Vezi că nici nu ai avut de gând?! Scara nici nu este aici!

– Mami, eram convins că scara este aici! Convins eram că e aici! Uite, îți și demonstrez!

– Ce?!

– Îți și demonstrez. Uite, rămâi aici!

Și m-am suit și nu am avut nevoie de scară! Știți de ce? Pentru că în mintea mea chiar eram convins că Dumnezeu îmi va da o posibilitate să ies din situația respectivă! Și mi-a dat! Acum nu întind nici eu coarda, vă imaginați că sunt destul de precaut, asta a fost cu… suspendarea execuției, dar acolo, la zapis, cel puțin zece ani, până se prescrie de tot, la prima greșeală, hop, perdeaua! Așa că vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați primit această mărturie.

– Vroiam să vă întreb despre jertfa unui părinte. Sunt multe cupluri care nu îndrăznesc să facă copii, de frica faptului că nu sunt capabili și de teama de responsabilitate. Ce sfat le dați acestora?

– Una dintre cele câteva zicători românești care m-au dat peste cap toată adolescența și până la urmă și începutul preoției a fost cea despre calitatea de părinte și despre copii. ”Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”!

Mamma mia! Nu am știut cum să o iau! Într-o perioadă mi se părea că adevărul este într-o parte, altă dată mi se părea că e în partea cealaltă, dar acum sunt sigur că poporul român este foarte înțelept. Adică, nu pot să spun ceva peste această vorbă! Dar această vorbă ne trasează niște linii extraordinare, adică: acolo unde ești, acolo trebuie să faci să te simți bine! Ești părinte? Simte-te bine ca părinte! Nu ai copii? Simte-te bine ca un om care ești liber de niște sarcini foarte concrete și deplasează-ți calitatea care este în tine, maternitatea și paternitatea sunt în noi, aranjează-le către niște zone care pot să fie lesne ocupate cu niște preocupări frumoase!

Așadar, revenind, pentru cel care gândește așa, se numește gândire cu premeditare! Țineți-o minte, premeditarea face diferența între tot ceea ce înseamnă o pedeapsă mai mare sau mai mică! Dacă e premeditare, înseamnă că tu deja te-ai gândit că ține de tine să fii sau să nu fii, să ai sau să nu ai, este o problemă personală, drept care invit la duhovnicie personală acest subiect. Am răspuns pentru toată lumea și știți cum este cu răspunsul. Vă spun în două cuvinte. Era cineva care își cumpărase cinci sute de pui și s-a întâlnit cu duhovnicul și i-a spus:

– Părinte, am și eu o problemă, am cumpărat cinci sute de pui și în două zile mi-au murit jumate.

– Și?!

– Păi, ce să fac?

– A, nicio problemă, apă neîncepută, aghiasmă mare…

S-au întâlnit peste vreo două săptămâni:

– Părinte, mai am numai o sută.

– Păi, fii atent aici! De la Sfântul Maslu îți dau eu un bețișor și le ungi.

Peste alte două săptămâni:

– Părinte, mai am numai cinci!

– Stai puțin! Înainte de culcare spui ”Tatăl Nostru” de nouă ori, îi mângâi pe cap cu dosul palmei și după aia cu palma…

Se întâlnesc peste trei săptămâni:

– Ei, cum e?

– Părinte, nu mai am pui.

– Mare păcat! Eu sfaturi mai aveam!

De aceea vă spun că am sfaturi și invit pe cel care a pus întrebarea să ne vedem față către față, ca să îi spun cum stăm cu parentingul și cu premeditarea vizavi de a avea sau a nu avea copii.

– Cum putem integra lecțiile de Răstignire și Înviere în viața cotidiană, pentru a crea un echilibru între trecut și prezent?

– Tot ceea ce înseamnă trecut este Răstignire și prezentul este Înviere! Este foarte simplu! Toate principiile pe care noi le auzim sau le citim sunt despre noi, despre viața noastră, trebuie să le traducem. Dacă vrei să înțelegi cum este cu Răstignirea și cu Învierea, trebuie să te gândești că este timpul nostru.

Noi suntem aici, da? În spatele meu este Răstignirea și în fața mea este Învierea. Adică, în spatele meu a început Postul pe 3 martie și în față este 20 aprilie care este data Paștelui. Numai că din păcate, nu am fost atenți și am inversat puțin locurile și cu o stânga împrejur a educației ne uităm la ce nu trebuie. Deci, la noi este ordinea, trecut, prezent, viitor, dacă împărțim timpul așa, pentru că dacă nu știm unde să așezăm jertfa, nu putem să ne bucurăm de Înviere. Nu o să te poți bucura de un lucru pe care încă nu l-ai făcut! Nu o să te poți bucura că stai liniștit că ai așezat perdeaua dar tu nu ai așezat perdeaua! Înțelegeți ce vreau să vă spun?! Adică, acceptați că trebuie să faceți ascultare față de mai-marii voștri și atunci veți trăi mulți ani fericiți pe pământ! Dacă am reușit ca din subiectul acesta să stârnesc atâtea aplauze, înseamnă că e chiar minunat, înseamnă că de acum înainte chiar o să am curaj să mă duc să schimb perdele fără scară!

– Cum putem distinge între ceea ce trebuie păstrat și ceea ce trebuie aruncat, eliberat, pentru a face loc unei noi etape de viață?

– Mulțumesc, mi-a ridicat-o la fileu extraordinar! Au fost la început două întrebări care au fost adresate înainte de a se începe conferința, asta sunt sigur, pentru că erau de la cineva care credea altceva despre mine decât a constatat acum, dar această întrebare despre cum așezăm lucrurile îmi ridică la fileu în felul următor: nimic din ceea ce se întâmplă cu noi nu este întâmplător. Dacă noi dăm unui lucru o anumită direcție, să știți că în direcția aceea se îndreaptă lucrurile! De noi ține tot ceea ce înseamnă a ne simți bine sau nu! A ne simți bine sau nu, nu este un dar pe care ni-l face cineva. În primul rând, toate lucrurile nu au, prin sine, nicio valoare. Valoarea o dăm noi. Orice eveniment care se întâmplă cu noi nu are absolut nicio valoare, noi îi dăm valoare sau noi îi rupem din valoare. De aceea, esența acestei întrebări este atașamentul. Este vorba despre atașamente, pentru că nimic nefiind, prin sine, bun sau rău, contează dacă noi suntem legați de acel lucru sau dezlegați. După părerea mea, nimic nu este eșec în viața omului, ci eșecul este făcut de părerea greșită despre victorie. A te opri, la un moment dat, din iureșul acesta al vieții, tu crezând că este un eșec că te-a oprit cineva și a doua zi să afli că, de fapt, drumul pe care vroiai să mergi și în continuare a pățit ceva, atunci poți să te trezești să spui că prezentul este starea de răscumpărare. Și jertfa unde este?! În educația de a nu lăsa ceea ce se întâmplă să îți marcheze viața altfel decât o simți tu. Așadar, nu există lucruri rele în viață, când ați înțeles principiul acesta și începeți să îl trăiți sută la sută, 24 din 24, veți înțelege că Dumnezeu vă va da întotdeauna posibilitatea să trăiți frumos cu ceea ce aveți. Nu vă atașați de nimic! Nici măcar de copii să nu vă atașați! În ce sens? Este o tragedie foarte mare de câteva ori în viața de părinte, când copilul începe să meargă la școală și spui că asta este cea mai mare tragedie și totuși, când termină școala începe tragedia, când copilul pleacă de acasă la universitate este prima ruptură și când pleacă la casa lui este una care poate să lase niște răni pe care dacă nu știi să le gestionezi, nu atunci, ci acum, ai sfeclit-o, pe românește! De ce?! Pentru că atașamentul trebuie să aibă niște granițe. Copilul nostru este în noi, și înainte de a se duce la școală, și după ce și-a terminat școala, și după ce și-a întemeiat familia proprie. Dacă ai convingerea asta și conștiința asta, nu ai atașamente, pentru că nu mai încap.

Singurul atașament pe care putem să îl avem este conștiința de părinte. Ce înseamnă?! Înseamnă că dacă ei lucrurile așa cum sunt, te poți bucura de viață. Imaginați-vă pe cineva care după ce a trecut din șoc în șoc vizavi de plecarea copilului într-o etapă, în alta, nu se va opri niciodată din a regiza tot felul de plecări și de a scormoni niște trăiri negative încât tot restul vieții nu se va mai putea bucura de nimic. De aceea vă rog să scăpați cât mai curând de atașamente! Avem tot ce ne trebuie. Dacă știm să ne mulțumim cu ceea ce avem, cu siguranță că Dumnezeu ne va da un bonus.

– Jertfa este cuantificabilă? Este vreodată prea multă sau prea puțină?

– Foarte bună această provocare! A fi mai mult sau mai puțin, a fi prea puțin sau prea mult vorbește despre unități de măsură! Ce înseamnă prea mult și ce înseamnă prea puțin?! De exemplu, pentru mine, prea mult ar însemna să îmi pierd vremea pentru lucruri care nu îmi dau nicio satisfacție, pentru altul, prea mult înseamnă să fie prea serios prea multă vreme.

Nu cred că jertfa poate să fie cuantificabilă. De exemplu, pentru mine, jertfa de timp pe care o săvârșesc într-o întâlnire cu cineva este o bucurie, nu pot să o numesc jertfă de timp și nu pot să o cuantific, cum că întâlnirea din seara aceasta a fost mai importantă sau mai puțin importantă decât o slujbă sau dacă o slujbă este deasupra unei situații de întâlnire altfel. Nu este cuantificabilă jertfa, este sinceritatea din noi. Dacă noi suntem în stare să ne eliberăm de limitările pe care societatea sau educația ni le așează, să știți că vom fi fericiți.

Știți ce este realitatea? Realitatea este harta limitărilor educaționale pe care le-am acceptat.

– Jertfa poate să fie considerată cruce? Noi alegem crucea prin liber arbitru sau Dumnezeu alege?

– Este o întrebare scolastică și îi mulțumesc Anelisei (n.a. nepoțica părintelui Marius) că mi-a adresat-o ea, pentru că m-a ajutat foarte mult să înțeleg că cel care a pus această întrebare a pus-o ca de la școală. Dar nu există jertfă văzută prin ochii unui copil! Dacă l-ai făcut pe un copil să simtă că este așezat în fața unei jertfe, greșeala în primul rând nu este a lui, este a adultului care i-a creionat această perspectivă și vă spun ceva, nu are nicio legătură starea de jertfă, dacă nu avem o asumare personală! Dacă m-ar întreba ce ar însemna jertfă, nu aș ști să îi răspund și mă felicit pentru asta! Ce înseamnă jertfă?! Pentru că după dicționare și după accepțiunile educaționale, jertfa înseamnă să faci ceva pentru că trebuie, ori în momentul în care chiar este inoculată această situație, trebuie să știi că în spatele unui ”că trebuie”, creierul nostru poate să ne furnizeze alte informații: dacă tot trebuie, nu pot să fac o situație mai frumoasă? Dacă tot trebuie să mă trezesc la ora 4, nu pot să o fac cu bucurie?! Dacă tot trebuie să mă întâlnesc cu ăla și mă scoate din sărite, nu pot să mă antrenez în a mă întâlni cu oameni care mă scot din sărite? Dacă tot trebuie să respir, măcar să o fac corect?

În spatele unui ”trebuie” există, întotdeauna, bucuria pe care creierul nostru ne-o dă de a constata că nu este neapărat cutumă, că ”trebuie” acesta poate să fie dezintegrat și așezat la locul lui. Nimic nu trebuie prin sine și dacă face parte din Fișa Postului, așa scrie acolo, atunci nu mai trebuie, e lege, dar dacă tot scrie acolo, de ce să nu o fac ca lumea?! Dacă tot trebuie să mă duc 50 de minute să stau de vorbă cu niște copii, ce pot să fac eu? Pot să îi fac pe copii să se simtă bine și atunci, acel ”trebuie” să stau cu ei nu mai sună atât de ultimativ și de apăsător! Deci, răspuns la întrebare: acest mod de a vedea jertfa nu este corect pentru că avem posibilitatea să vedem și altfel. În spatele oricărei așa-zise jertfe stă bucuria de a accepta, bucuria de a face ceva și bucuria de a transforma jertfa în răscumpărare! Dacă tot trebuie să fac ceva, atunci pot să transform o caznă, o lucrare foarte grea, în ceva bun.

Îmi aduc aminte de un episod excepțional în care am primit în 1982, un facsimil după ”Inteligența materiei” cartea profesorului Constantin Dulcan și mi s-a spus că în 24 de ore trebuie să îl predau. Era o nebunie, mi-am permis numai câteva secunde să iau niște decizii și am decis că dacă o citesc pur și simplu, poate să îmi intre pe o parte și să îmi iasă pe alta și am vrut să îmi și rămână ceva. Și am început să scriu. Am copiat pur și simplu dar mi-am dat seama, scriind, că nu o să o pot copia pe toată. Pentru partea care mi-a mai rămas am făcut niște idei principale. Pentru ultima, la care nici nu mai puteam să mai scriu, așa decât stenografic, am scris câteva trimiteri și cu săgeți și după 24 de ore am dat facsimilul înapoi, altuia, că eram înscriși într-un program! Și atunci, ce a rămas?! Nu a rămas spaima care mă cuprinsese atunci când mi s-a spus că în 24 de ore trebuie să dau cartea înapoi, a rămas bucuria că oricând pot să o răsfoiesc! Nici nu îmi dădea mie prin cap că voi ajunge să am și a cincea ediție a cărții la mine în bibliotecă!

Revenind la situație, cum poți să transformi jertfa în bucurie? Acceptând-o ca atare! Nimeni nu mi-a descris această carte mai frumos decât copilul din mine care își aduce aminte și cum îl durea mâna când scria copiind-o. Dacă voi fi în stare să nu uit momentul acela, pentru mine înseamnă că nu mai există nicio jertfă, înseamnă că există numai răscumpărare și totul se transferă în voința mea de a vedea lucrurile frumoase. Nimic nu este anevoie pentru omul care își propune să facă tot ceea ce trebuie.

Ei bine, venind la ultima situație, ce trebuie sau până când trebuie. Până când îți face plăcere tot, nu trebuie să fugi, dar nici să întârzii prea mult pe terenul de joc, atâta vreme cât toate își au o măsură. Măsura este omul. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Așadar, dacă aveți în față o încercare, să vă propuneți un singur lucru, mă jertfesc sau lucrez până când că simt că o fac de drag și atunci, bucuria mea este de a mă constata că pot face lucrurile de drag. Și atunci se anulează jertfa și rămâne răscumpărarea.

– Cum trebuie tratat atașamentul față de părinți? Am un părinte decedat și îi simt prezența în fiecare zi. Este acesta un atașament în vreun fel? Trebuie înlăturat sau nu?

– Nimic nu trebuie să fie înlăturat, atâta vreme cât stârnește ceva. Dacă a stârnit această întrebare, înseamnă că e de bine! Ce e de bine?! Totul e de bine, dacă știi să îl folosești. Un atașament față de o persoană dragă pe care nu o mai poți accesa cum o accesai înainte este un lucru firesc. Nu fugiți de lucrurile firești! Nu vă speriați de ceea ce este firesc, ci începeți să dați o nouă structură calității sufletului, care poate să fie schimbat și spuneți:

– Dacă a reușit tata sau mama să îmi transmită ceva, înseamnă că e de bine! Înseamnă că sunt pe linia de frecvență cu ei și o iau ca atare.

Și vă spun ceva, după ce acceptați lucrul acesta, veți primi bonusul de la Dumnezeu, veți primi ecoul vorbelor spuse lui Avraam:

– Vezi că jertfa ta nu e în pumnalul pe care îl ții ridicat asupra fiului, e prins cu coarnele în rugul de lângă tine.

Dacă începem, Dumnezeu continuă! Așadar, ce putem să facem noi?! Să începem și atât!

– Ce rol joacă rugăciunea sau meditația în procesul de curățare și reînnoire a sufletului?

– Contează foarte mult să regândim termenii aceștia pentru că s-ar putea să vi se pară corectă o definiție a rugăciunii care înseamnă o stare de jertfă, ori nu este așa! A sta cu un Acatistier în mână și a sta în genunchi poate să fie o stare de jertfă pentru cineva care nu și-a regândit atitudinea de rugăciune! Să știți că nu am nimic cu Acatistierele, nu am nimic cu îngenunchierile, Doamne ferește, dar gândiți-vă că fiecare dintre noi avem datoria de a ne găsi propria definiție despre rugăciune și știu ce spun, în sensul că rugăciunea să fie tot timpul o bucurie! Dacă va fi tot timpul o bucurie, înseamnă că am rezolvat. Meditația, la fel! Pentru unii, meditația înseamnă că trebuie să stea numai cu degetele încrucișate și cu picioarele la fel și să se gândească la stele și dacă vine cineva:

– Stai că eu meditez acum!

A, meditezi?! Poți să meditezi și când așezi perdeaua, chiar dacă nu ai scară! Aia e meditația, acceptarea că trebuie să faci ceva, asta este cea mai tare meditație, cea mai tare rugăciune! Nu așteptați să se facă liniște în jur și să intrați în Alfa, în Delta și când vreți voi vă întoarceți! Nu despre asta e vorba în meditație! Adevărata meditație este să îți faci datoria! Care e datoria? Cea care ți se impune. De către cine? De către oricine! Până când? Până la sfârșitul vieții! Al ei, nu al tău!

Trebuie întotdeauna să găsiți soluția frumoasă, viața e așa de frumoasă! Rugăciunea este superbă, dar nu trebuie făcută dacă te așează într-o stare de prea mare seriozitate, de prea mare concentrare, de prea mare detașare de orice! Nu, fraților! Când vă rugați, știți unde găsiți răspunsul? Atunci când vă dați la o parte și vedeți că pe unde ați dat cu racleta se vede geamul că este curat! Știți ce rugăciune este asta?! Este fantastică și te gândești la cel care ți-a dat această sarcină de a spăla geamurile, să te gândești că nu o să te bage niciodată în seamă! Asta este rugăciunea, să accepți că ai făcut un lucru pentru că este bucuria celuilalt, că în mintea ta, bineînțeles că spui că o să plouă săptămâna viitoare și până la Florii nici nu se vede că ai spălat geamurile, dar bucuria rămâne, asta e rugăciunea! Rugăciunea trebuie să rămână dincolo, ce vă învăț eu aici este să trăiți rugăciunea, să o așezați într-o zonă emoțională care să vă clădească! Nimeni nu o să vă dea bucuria că ați spălat un geam, dacă nu vă gândiți voi ce bucurie îi faceți că are posibilitatea să nu v-o recunoască niciodată! Asta da, rugăciune!

– Ne ajută credința să ne facem ordine în suflet ca să ne pregătim pentru bucuria pascală?

– Cred că mai mult decât credința ne ajută convingerea, să fim convinși că totul ține de noi este cea mai mare bucurie! Atunci când ești convins că lucrurile stau într-un anumit fel, poți să vezi și tot ceea ce înseamnă Paști și Înviere. Dacă nu exersezi, însă, lucrurile acestea, nu ai cum să te bucuri cu adevărat. Credința te ajută să treci dincolo de păreri, dincolo de zgomotul din mintea noastră. De exemplu, dacă cineva îți tot spune ”Măi, vine Paștele și tu nu ai ținut Post” și tu nu ai o protecție a ta, să spui ”Măi, ăsta cu siguranță are dreptate din punctul lui de vedere, dar pot eu să recuperez ziua de ieri? Nu o pot recupera, nu mai pot ține Post pentru ziua de ieri! Dar ce pot să fac? Păi, pot să fac de acum!”. Și imediat s-a așezat pacea și zgomotul acela devine antrenorul! Cine este antrenorul? Cel care te provoacă! Atunci nu o să mai vezi în cel de lângă tine pe sâcâitorul, pe cel care îți arată mereu unde greșești, ci vezi antrenorul! Te face să te simți mai puternic, te face să te simți bine cu tine, să spui:

– Aha, deci așa stau lucrurile! Ăsta deja consideră că eu nu am ținut până acum Post și nu am să fiu în stare să mă bucur de Paști! Păi, gata! Dau la o parte și încep Postul de acum!

Mi-aduc aminte că aveam un obicei când veneau colindătorii în Ajun, veneau cete și cete, erau programați, frumos de tot, până au venit nepoții și a trebuit să vină Moș Crăciun, asta e, le-a luat locul! Dădeam telefon unor colegi, pur și simplu îmi erau dragi și îmi aduceam aminte de Seminar și la un moment dat, le-am dat telefon și s-au auzit colindătorii mei, iar din partea cealaltă, după ce s-a terminat colindul, mi-a spus colegul:

– Ce le-ai făcut, măi, ăstora ai mei?! Când au auzit colinde, au dat la o parte sarmalele de dulce pe care le mâncau în Ajun și au spus să începem și noi Postul! Mai avem o zi!

Ei, problema este următoarea: trebuie să îl provoci pe celălalt. Dacă aș fi telefonat și aș fi întrebat:

– Unde ești, măi?

– Păi, sunt cu unii care mănâncă sarmale de dulce…

– Treci de-acolo!!! De ce stai cu ăia, cu păcătoșii ăia, păgânii ăia care mănâncă sarmale în Ajun?! De mâine încolo, sarmalele!

Dacă spuneam așa, nu era niciun efect, dar i-am făcut să simtă ei lucrul acesta și să știți că de acum am câteva mărturii că de atunci au început să țină și ei Postul și să vadă altfel lucrurile! Dar nu a fost ostentativ din partea mea să le arăt că vine Crăciunul. Totul are finalitatea pe care convingere, că despre asta era vorba, convingerea că lucrurile sunt bune, dacă nu le forțezi.

– Postul este o jertfă, dar ce te faci când nu mai simți povara? Cauți cu tot dinadinsul o flagelare, o ieșire din confort ca să Îl provoci pe Dumnezeu ca să Îți rămână dator?

– Dacă cineva vede Postul ca pe o obligație pe care I-o soliciți lui Dumnezeu, că vezi Doamne, eu am făcut, fă-mi și Tu, stau lucrurile exact așa și nu ajunge nicăieri, deja este o fundătură de drum. Nu. Postul nu trebuie văzut ca o necesitate extraordinară, ca și când fără Post nu vine Învierea. Ei, ce vorbești, măi?! Adică nu o să fie Paștele pe 20 aprilie pentru cei care nu au ținut Post?! Hai, vă rog frumos! Sau, mă ierte Dumnezeu, ca să înțelegeți și mai grozav, 20 aprilie va veni și pentru musulmani, nu numai pentru ortodocși și catolici sau creștini! Ce facem atunci?! Intră un conflict în noi și nu trebuie nici să forțăm. Adică, vezi Doamne, să ne sluțim, nu! Chiar Mântuitorul ne spune:

– Când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu știe ceilalți că postești.

Dacă tu simți nevoia unei autoflagelări și să consideri că Dumnezeu îți este dator cu cât avansezi în această autoflagelare, ești pe un drum al unui ascetism care duce fix în direcția cealaltă! Adică, noi ne îndreptăm spre Înviere, dacă încep să mă autoflagelez, mă întorc pe 3 martie, mă întorc în Post, ori nu este așa, eu vreau să ies la liman, Lumina e în față, nu e în spate! Dar asta nu înseamnă nici că întunericul nu e bun. Doamne ferește, v-am mai spus o dată dar trebuie să țineți minte. Nici lumina, nici întunericul nu sunt ceva prin sine!

Eram odată într-o convorbire și vorbeam despre folosul luminii și atunci mi-a venit în minte, că așa lucrează la mine, mă ”pălmuiește” câte un gând, mi-a venit în minte că nu am fost chiar atât de drept cu întunericul, că nu poți să vorbești numai de bine pe cineva și numai de rău pe altcineva. Și în acel moment, imediat mi-a venit gândul și am spus:

– Ce s-ar face secreția de melatonină fără întuneric?

Ei, problema este următoarea, antrenamentul pe care îl am vizavi de a vedea lucrurile holistic, de a vedea general, m-a ajutat să văd că nimic nu este bun sau rău, ci este ca la Fizica cuantică, și bun, și rău, după cum îl folosesc eu ca observator, colapsez ce vreau eu, ce mă interesează pe mine și asta nu este despre egoism, ci despre realism. Avem nevoie și de întuneric, să ne odihnim, după cum avem nevoie și de lumină, ca să facă și plantele fotosinteză.

Dar, revenind la punctul central al întrebării, nimic nu este prin sine ceva și credința chiar ne ajută să facem o delimitare între lucrurile gratuite și lucrurile pe care trebuie să le facem. Să nu uităm că mai binele este dușmanul binelui, adică întotdeauna ne va alerga într-o zonă în care nu ne vom mai simți bine niciodată! Tot alergând, alergând, alergând, fără să ne dăm puțin la o parte să admirăm ceea ce am făcut, nu ajungem departe!

Așadar, eu personal nu recomand, nici ca duhovnic, o autoflagelare, o autoînrăutățire și un Post aspru, dacă se poate face și altfel. Cum se poate face un Post altfel? Se poate face prin a ajuta pe cineva mai mult, pentru că un Post aspru îți poate mânca energia și știu ce vă spun! Dacă tu ești bunic și le spui copiilor că nu ai treabă cu nepoții, săptămâna asta, că intri în Postul ăla de intri o dată pe an, o săptămână numai cu apă și cu coji de pâine, păi atunci, cu ce i-ai ajutat?! Care este rostul ascezei, fără obiectul muncii?! Apreciez întotdeauna pe bunicile care rămân cu nepoții, spre disperarea bunicuțelor pe care cunoscându-le și le văd în biserică pe la Denii, le-am spus:

– Mai frumoasă era Denia lângă nepoți! Hai, te rog, măcar de mâine încolo încearcă o zi sau două să stai cu ei.

A înțelege lucrurile așa înseamnă că jertfa nu este ceva obligatoriu, ci este o bucurie pe care fiecare dintre noi trebuie să o caute! Să faceți din actul de jertfă, bucuria numărul unu că puteți să faceți ceva! Păi, vă spun eu, sincer, este mai ușor să stai la o slujbă în care poate și părintele să îți cânte frumos și să te introducă într-o altă atmosferă decât să speli geamuri sau să dai cu mopul. Problema este următoarea: ce alegem? Nici numai cu mopul în mână, dar nici numai la biserică nu este bine în niciun fel, pentru că trebuie să le inversăm câteodată. Aveți grijă să faceți și unele, și altele, pentru că jertfa trebuie să aibă în fiecare secundă tot ceea ce înseamnă răscumpărarea înăuntru! Când știi că Denia ta pusă în balanță cu bucuria că știi că ți-ai ajutat copilul stând cu copilul lui, atunci deja simți că odată cu jertfa vine și răscumpărarea! Dar dacă tu spui ”Stop, acum fac numai așa”, nu știu de unde ți-ai mai putea lua toată energia, pentru că la un moment dat aștepți și numai dintr-o zonă să vină, ori numai dintr-o zonă s-ar putea ca astăzi să meargă, dar mâine să nu meargă, mâine să meargă varianta cealaltă!

Cineva era de o bucurie fantastică, îmi spunea:

– Părinte, știți că s-a ieftinit petrolul!

Zic:

– Nu e bine.

– Cum adică nu e bine?!

– Păi, nu e bine, pentru că suntem o economie bazată pe consum, nu e pe producție!

– Adică?

– Înseamnă că nu se mai consumă așa mult!

– Și???

– Păi, nu e bine, că înseamnă că toate au luat-o razna! Nu mai avem de ce să ne deplasăm, nu mai avem de ce să facem și industria se duce în jos!

– Aaa, ce logică e asta?!

– O să o vezi pe pielea ta, luna viitoare.

Luna viitoare, probabil că o să vină:

– A crescut prețul, e bine!

– Păi, nu e bine, pentru că dacă se întâmplă să crească, ăsta este un efect, înseamnă că nu le-a mai mers producția ălora!

Deci, trebuie să vezi întotdeauna care este situația astfel încât tu să fii deasupra, că petrolul stă deasupra apei, despre asta e vorba!

– Se poate să se numească jertfă dorința mea de a-l aduce pe tata la biserică? Menționez că nu crede în Dumnezeu.

– Dacă va vedea efectele venirii tale la biserică, tata te va întreba unde este biserica aia de la care tu vii schimbat. Dar dacă tu toată ziua spui:

– Măi tată, iar te găsesc, măi, în fața televizorului?! Măi, dar vino și tu la biserică!

Mi-aduc aminte de cineva care de 8 Martie a fost la mine la biserică și de obicei venea cu soția, dar soția s-a întâmplat chiar în ziua aia să aibă musafiri și își pregătea toate cele. Și m-a sunat, seara, biata femeie:

– Părinte, ce i-ați făcut?!

– Ce vrei să spui?

– A venit și m-a luat în brațe, a venit cu flori, a spus să mergem și la mama, când el nu mai fusese la ea de vreo cinci ani, numai maică-sa era cea mai tare și trebuia să se ducă la ea pe 8 Martie! Acum a spus că întâi mergem la mama mea și după aia la mama lui! Ce i-ați făcut?!

– Am vorbit despre ziua de 8 Martie și cum se poate purta un bărbat adevărat, care într-adevăr să dovedească că e bărbat adevărat!

– Vai de mine ce am pierdut astăzi, dar am câștigat pentru că am văzut efectele!

Ei, cam așa ceva trebuie să cultive și fătuca asta de ne-a scris acum, pentru că venirea tatălui ei la biserică trebuie să fie convinsă că va fi un efect al transformării pe care el o va vedea la propria fiică!

– Cum putem împăca trecutul păcătos cu dorința de a fi mai buni în viitor? Cum tratăm sentimentul că din cauza acestui trecut nu suntem vrednici de bucurie?

– Asta înseamnă că trăim în trecut. Autoflagelarea cu tot felul de gânduri că aș fi putut să fac nu știu cum este contraproductivă. Împărțiți lumea în două, ce ține de noi și ce nu ține de noi. Trecutul nu mai ține de noi, atunci ce ține de noi? Prezentul. Dar prezentul cum putem să ne bucurăm de el? Să îl răscumpărăm! Răscumpărarea este despre asumarea experienței pe care o avem! Dacă noi simțim că făcând ceva greșit am primit niște muștruluieli, înseamnă că de acum înainte trebuie să fim bucuroși că știm unde duce un drum care începe din punctul ăsta cu bune intenții, că știți că drumul până la Iad este pavat cu bune intenții, dar știm acum să nu mai facem prea mulți pași să pierdem vremea. Despre asta este vorba în a fi oamenii zilei și oamenii unei jertfe adevărate, nu unei jertfe că ”dă bine”! Știu și oameni care fac pe simandicoșii că țin Post și îmi spun:

– Știți că nu aș vrea să vă spun, dar ce fac? E ziua lui cutare, să mă duc sau să nu mă duc?

– Da, nicio problemă!

– Și mănânc?

– Mănânci de toate.

– Cum adică?!

– Da, la masa respectivă, dar numai atât! Că după aia știu și varianta cealaltă cu ”dacă tot m-am spurcat săptămâna asta, gata”! Trebuie să ai niște limite. Da, te-am dezlegat pentru masa aia, nu faci abuz, dar nu îl pune pe bietul om să se simtă prost, că e ziua lui! La anul va fi tot în Post! Da, așa este, martie nu lipsește din Post. Și ce faci? Toată viața o să ocolești aniversarea lui?

– Ce facem, că nu are tort de Post?

– Ei, ce să-ți povestesc! Se face gaură în Cer, măi, dacă tu pe 26 martie în fiecare an, te gândești că nu ai tort de Post!

Hai, măi copii, înțelegeți că toată jertfa asta nu are în ea nimic gratuit! Din păcate, mulți dintre noi, nefiind atenți, facem o stare de gratuitate, ne asumăm lucruri false. Apropo de ceea ce spunea despre trecut, dacă eu tot timpul mă voi simți vinovat și voi auzi în urechile mele, întotdeauna, reproșurile școlii sau familiei sau societății,

– Nu ești bun de nimic!

– Ai mai încercat tu asta și altă dată și nu ți-a ieșit!

Cu siguranță că astea ne vor duce tot în jos, ori noi vrem să mergem în sus! Va să zică, totul este bun pentru o inimă și pentru o minte care le vede bine! Și o să spuneți:

– Da, dar la un moment dat, o să plutim așa pe norișori și…

Nu, are grijă antrenorul, nu-i nicio problemă! Desumflă norișorii ăia imediat! Nu e pericol, niciodată, pentru un om care știe să trăiască cu picioarele pe pământ, nu este în pericol dacă își asumă și prezența antrenorului lângă el, nu e în pericol că o va lua într-o direcție greșită. De aceea, eu cred că suntem datori să trăim prezentul.

– Și acum, o ultimă întrebare. Credeți că lumea asta mare știe cât se jertfește familia unui preot în decursul unui an, dar mai ales în timpul sărbătorilor mari?

– După părerea mea, trebuie să lămurim o anumită problemă. Viața preotului se desfășoară într-o casă cu pereți de sticlă. Vă spun ceva care poate sună foarte ciudat, dar un preot nu se jertfește, cel mult își face datoria. Dacă un preot are conștiința că se jertfește sau că se trezește dimineața, pentru unul sau pentru altul, asta nu este preoție, nu e duhovnicie. Preoția înseamnă sinceritate, își asumă lucrurile.

Printre primele scrisori pe care i le-am adresat doamnei mele și știți că au fost 101 scrisori, ați fost martorii unor destăinuiri, au fost și atenționări de genul:

– Am o ordine de priorități, Dumnezeu, biserica, familia. Dacă îți asumi să stai lângă așa om, mergem mai departe și va fi bine.

Nu trebuie să știe fiii duhovnicești ai nimănui că preotul a plecat de acasă atunci când casa avea nevoie de el mai mult ca oricând. Nu trebuie să știe nimeni, dar absolut nimeni, că preotul are un mesaj coerent și este, întotdeauna, Iona trimis și cu mesaj, dar și ca proroc. Niciodată nu este ușor, dar nu trebuie să știți lucrurile acestea. Vi le spun că am fost provocat, vi le spun ca să înțelegeți puțin, dar nu am pretenția să mergeți mai departe, tare este frumos atunci când îți dai seama că nu trebuie să te justifici, ci pur și simplu să faci ceea ce trebuie, dar trebuie să ai în spate o familie care să te susțină și să te accepte. Dar să știți că s-a spus greșit că în spatele unui bărbat puternic stă o femeie obosită! Nu este așa sau cel puțin nu este valabil la mine sau măcar în idealurile mele. În spatele unui bărbat puternic trebuie să stea o femeie fericită. Dacă nu ai antrenorul fericit, ai încurcat-o! Și antrenorul este fericit cu cât te antrenează mai aspru!