Cum ajungi la Lumină, dacă nu ești luminos?!

Timpul are deja un alt gen de a intra într-o rânduială. Trebuie să învățăm ceva, timpul lucrează numai în favoarea noastră, dacă știm să îl lăsăm să curgă așa cum trebuie.

Duminică s-a făcut, la rânduiala de seară, pomenirea unui episod foarte controversat pentru o minte rațională, episodul smochinului neroditor. Ucenicii, înconjurându-L pe Iisus, mergeau pe cale, iar de departe se vedea un smochin înfrunzit, dar erau conștienți că nu era vremea smochinelor și când s-au apropiat, și-au dat seama că într-adevăr, avea numai frunze, roade nu avea și atunci, Mântuitorul l-a blestemat și s-a uscat pe loc. O minte care așteaptă de la Dumnezeu să facă numai pe cele bune, numai lucruri favorabile, poate să intre într-o stare de neînțelegere, cel puțin, pentru că Cel care l-a blestemat a și declarat că nu este vremea smochinelor. Este o lecție pentru noi. Vremea smochinelor nu este înscrisă într-o dată din calendar, după cum vremea ca noi să dăm roade nu trebuie să fie așteptată.

Știu că v-am mai spus mai demult un episod din viața mea personală dar trebuie să o fac și acum. Eram în anul I de Seminar și când m-am dus în prima mea vacanță la unchiul meu din Eforie, Dumnezeu să îl odihnească, a doua zi fiind duminică, mi s-a spus că dascălul nu vine pentru că nu știu ce problemă avea de rezolvat și bineînțeles că a venit unchiul la mine și mi-a spus să trec la strană.

– Adică, ce să fac la strană?!

– Faci slujba în locul lui nea Ion! Nu auzi că nu ajunge?

– Păi, da, dar eu sunt anul I!

– Și?! În anul I nu ați învățat să cântați?

Avusesem doar câteva luni de școală, cu practica agricolă care era pe vremea aceea, în 1982, vă imaginați că nu făcusem mare lucru și am început să îi explic dar în subconștientul meu știam, eram pregătit că ceea ce spun se va folosi împotriva mea. I-am spus că, de fapt, la Seminar am început să învățăm din Gramatica Muzicii Psaltice și încet, încet o să începem cu ”Doamne, strigat-am” Glasul I, apoi Glasul VIII și i-am spus toată desfășurarea.

– Bun, și după aceea ce o să faci?!

Și i-am spus că în anul II o să facem și din Utrenier, toate glasurile și în anul III o să facem și din Axioane…

– Da, bun, și?! Tu crezi că o să aștept să fii tu anul III ca să stai la strană?! Hai, du-te la strană!

Atunci mi-am dat seama că mă aflu în fața smochinului neroditor și a trebuit să dau roade, deși nu aveam de unde să dau roade, vă imaginați, dar s-a activat atunci, în mine, tot ceea ce învățasem în mod subconștient, stând la strană lângă nea Ion, ani de zile, înainte de a da examen la Seminar și după ani și ani mi-am dat seama că acesta era adevăratul înțeles al smochinului neroditor. Atunci mi-am dat seama că dacă aș fi spus ”Stop, eu sunt anul I și din anul III o să trec la strană”, cred că m-ar fi așteptat exact ce l-a așteptat pe smochinul neroditor, restul vieții mele nu mai dădeam roade. Acela a fost momentul în care mi-am luat în mâini propriul destin prin curajul de a merge într-un loc pentru care nu eram pregătit să mă duc dar pentru care eram delegat să mă duc! Și m-am dus și a ieșit bine, să știți, pentru că dacă nu știi să cânți, poți să ai o anumită dicție și să citești, poți să știi, așa, rânduiala la nivelul la care să nu se facă momente de liniște, iar când vine câte o ispită a liniștii, spui acolo, că trebuie să închei o lucrare!

Eu cred că smochinul acesta neroditor despre care ne spune Mântuitorul era mai… rațional, stătea liniștit:

– Nu a venit vremea mea și până vine vremea mea o să mă pregătesc, o să am roade…

Numai că ucenicilor le era foame atunci, nu când avea chef și când scria în calendar că se coc smochinele! Și o să spuneți că este un act de nedreptate dar nu este așa și vă spun asta din poziția celui care știe că trebuie să dea roade atunci când nu este pregătit să dea roade! Nu mai așteptați să încheiați neapărat o școală, ca să faceți ceea ce învățați la școala respectivă! Nu mai așteptați să aveți întâi o diplomă și apoi să ajutați pe cineva! Nu așteptați să terminați liceul ca să puteți să ajutați o bunică să treacă strada! Despre asta este vorba în prima zi din această Săptămână a Patimilor! Dacă așteptăm să încheiem protocoale și să fim, să spun așa, expertizați ca să facem anumite lucruri, vom aștepta degeaba acel moment, pentru că societatea, familia, școala are nevoie de noi acum. Și Biserica are nevoie de noi, acum! Nu o să începem Săptămâna Patimilor numai după ce ne terminăm specializarea! Acum este nevoie de noi! În seara aceasta, măcar, să învățăm că acum este momentul!

Citind Evanghelia zilei, că acum trecem la a doua zi, mi-am adus aminte de cât de mult m-a deranjat, zeci de ani, până în dimineața aceasta, Evanghelia aceasta foarte lungă în care sunt 24 de Vai-uri. Da, este o lecție la Seminar, ”Cele 24 de Vai-uri pe care Mântuitorul le așează ca mustrare către farisei și cărturari”! ”Vai, vouă, fariseilor și cărturarilor fățarnici”, ”Vai, vouă”, ”Vai, vouă” de 24 de ori, să știți că sunt numărate bine pentru că fiecare ”Vai” avea câte o lecție de susținut! Vă imaginați că nu este chiar atât de simplu studiul Noului Testament și întotdeauna îmi rămânea, așa, un soi de părere de rău că nu pot să pricep de ce să demonizezi așa de mult o categorie cum erau fariseii! Fariseii nu înseamnă ce înseamnă astăzi! Fariseii erau o categorie de învățători de lege, o categorie foarte respectată pe vremea aceea și mi se părea foarte nedrept să li se spună despre niște gunoaie pe care le ascundeau sub preș, despre faptul că Mântuitorul îi îndemna pe cei care Îl ascultau:

– Să faceți ceea ce spun ei, că spun bine, dar să nu faceți ceea ce fac ei!

Ați auzit vorba aceasta în popor, s-a tradus în românește:

– Să faci ce spune popa, să nu faci ce face popa!

Acolo suntem! Acum, eu nu vreau să fac neapărat un… acoperiș frumos situației, dar m-a preocupat lucrul acesta, că parcă era prea înfricoșător pentru luni, prima zi din Săptămâna Patimilor, poate mai sunt și copii în biserică, cum am să fac eu, când o să fiu preot, să citesc așa ceva?! Aproape că eram ispitit să spun numai vreo două, trei ”Vai-uri” și să o tai! Norocul meu că are Dumnezeu grijă de mine și mi-am luat canon să o fac până o să o înțeleg. Ei, să știți că în seara aceasta am văzut-o altfel! Și anume, în momentul în care am citit ”Vai-urile” acestea, mi-am dat seama că toată viața pe mine m-au deranjat pentru că mă raportam ca și când era vorba despre mine sau ca și când orice am face, tot acolo ajungem. Și acum am constatat ceva, că este vorba tot despre mine, dar din partea cealaltă. Adică, atâta vreme cât nu încalci legea, nu îți este frică de cel care vine să o restabilească. Mergi frumos pe autostradă, cu 130 de kilometri la oră și nu îți tresare inima când vezi girofarul de la mașina de poliție, sigur nu vine după tine pentru că măcar nu ai încălcat partea asta și știi că nu ai depășit aiurea și mergi mai departe. Liniștea aceea pe care o ai când știi că îți faci datoria după normele care au fost așezate, că dacă mergi cu aceeași viteză de 130 de kilometri la oră în oraș, ai încurcat-o, adică totul este relativ, dar dacă respecți această relativitate și respecți toate normele acestea, de ce să te temi de cel care poartă sabie sau… aprinde girofarul?! Înseamnă că toată Evanghelia aceasta cu ”Vai-urile”, cele 24, acum îmi pare rău că nu sunt 48 ca să mă scormonesc și mai mult în tot ce se poate întâmpla! Vedeți cum se trece dintr-o parte în cealaltă? Găsind o cheie, am găsit un cod! Codul acela! Problema mea nu este să ascund sub preș, ci problema mea este să respect legea și nimeni nu va mai avea nimic cu mine!

Ce înseamnă să respect legea? În primul rând, în ceea ce mă privește, partea de Liturgică, să citesc Evanghelia complet și la fiecare 24 de ”Vai” să mă regăsesc că mă străduiesc să nu intru în această definire pe care Mântuitorul o dădea ”fariseilor fățarnici și cărturarilor”. Asta am învățat pentru seara aceasta! Dar mergem mai departe. Ispitirea aceasta cu care începe de fapt ziua de marți, de acum, după Denie, este dată de o întrebare excepțională adresată de saduchei Mântuitorului, de parcă ar fi fost adresată cetățenilor Tomisului de astăzi:

– Se cuvine sau nu se cuvine să dăm dajdie Cezarului?

M-a întrebat cineva, acum vreo trei luni, ce o să fac cu această taxă de 200 de lei pentru nu știu ce… parascovenie și i-am spus:

– Eu am învățat la Drept, că am făcut și… puțin Drept, că întâi rezolvi problema și după aia te judeci!

– Nu! Nu o plătim!

– Nicio problemă, eu întâi îmi fac datoria.

– Nu, că până pe 7 martie…

– Ajungi să faci tot felul de demersuri, dar eu, în primul rând, am să o plătesc. Dacă o să o primesc la anul înapoi, asta este altă problemă. Nu este vorba despre sumă, este vorba de principiu!

Și acum mi-am dat seama că întrebarea de astăzi a saducheilor este pentru noi!

– Se cuvine sau nu se cuvine să plătim dajdie Cezarului?

Și Mântuitorul le-a spus foarte clar, cu materialul clientului:

– De ce Mă ispitiți, fățarnicilor?! Dați-Mi banul acela!

Și când a primit un dinar, l-a întors spre ei și a spus:

– Al cui este chipul și pecetea de pe dinar?

– A Cezarului.

– Dați Cezarului ce se cuvine Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu!

Și noi, dacă ne raportăm la timp, de exemplu, am dat timp pentru familie, am dat timp pentru locul de muncă, pentru birou, pentru toate cele, până la ora 4 și apoi am început slujba! Am dat Cezarului ce este al Cezarului și acum Îi dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu! Toate acestea sunt frumoase până când gradul nostru de acceptare va fi unul complet și sunt sigur că pacea pe care o am eu că am plătit dajdie Cezarului este mult îmbunătățită față de a altuia care acum stă și caută alte lucruri ca să răstoarne sau să înlocuiască legea. Dar asta este problema noastră?! De aceea am postit noi începând cu 3 martie?! Ca să ce?! Ca să fim neliniștiți?! Nu! Nu de asta am postit. Am postit ca să ne liniștim. Și cum ne liniștim?! Prin acceptarea unor lucruri care nu țin de noi. Și o să spuneți că dacă acceptăm asta azi, mâine cealaltă… Ia să acceptăm cu toții și o să vedeți că Dumnezeu, acolo Sus, va primi o notificare, că acum trebuie să vorbesc și în termenii ăștia actuali. Îi sună lui Dumnezeu telefonul mobil:

– Ce e?!

– La Tomis vezi că nebunii ăia au plătit toți! Ce le faci, că nu are nicio legătură taxa aia?

Atunci să nu credeți că Dumnezeu o să rămână indiferent! O să trimită o soluție, dar numai după ce noi am făcut primul pas și am acceptat! Nu funcționează altfel, să știți! M-am străduit în fel și chip să înțeleg lumea, să înțeleg viața, să înțeleg toate supărările oamenilor. Nu se poate altfel decât cu gradul de acceptare. Când faci tu un pas, se prăbușește Cerul pe tine, în sensul cel mai frumos al cuvântului! Adică, tu faci un pas spre Cer și nici nu ai nevoie să îl faci pe al doilea! Primul pas este acceptarea, după care coboară Cerul la tine și rezolvă problema. Știu că credeți că am luat-o rara că eu sunt diabetic și nu am mâncat de azi-dimineață. Nu! Vă spun că mă preocupă și îmi pasă de cetatea noastră! Singura variantă de a trăi frumos într-o cetate, în oricare cetate, este să fim între noi în pace, să nu ne mai vânăm, că dacă este de vânat greșeli, nu ajungem nicăieri! E adevărat, și eu am văzut acum un șantier între două scări de bloc, nu pot să vă spun că am fost entuziasmat, vă dați seama, dar am spus:

– Doamne, poate reușești să faci ceva!

Acum vreo 20 de ani s-a văitat cineva că lângă două scări de bloc, altele decât sunt acum, din păcate, avea o problemă că blocul și așa era șubred și mi-a spus că deja se face un alt bloc acolo. Și i-am spus:

– Atunci, hai să ne rugăm!

Să știți că au trecut 20 de ani, șantierul s-a oprit de atunci, de 20 de ani nu s-a mai deschis, nu vreau să fie într-un ceas rău, vă spun și adresa, dacă vreți, Blocul C1 de pe Ferdinand, dar oamenii aceia care m-au rugat să fac o rugăciune și am făcut-o acolo, să știți că de acum 20 de ani de când s-au întâlnit prima dată, nu a plecat nimeni din blocul cu pricina care era șubrezit, iar acum sunt cei mai buni prieteni. Asta înseamnă să îți pese de cetate! Nu înseamnă să dai cu pietre și să crezi că poți să rezolvi ceva, dacă schimbi nu știu ce personaj. Vedeți-vă de treabă!

Pacea din noi este cea pe care măcar acum trebuie să o accesăm! Să înțelegem că lucrurile sunt la îndemâna noastră, nu sunt la îndemâna altuia, în familie este la fel, dacă vom reuși să facem noi un pas, și celălalt va face unul! O să spuneți că nu face niciun pas, dar asta pentru că tu nu l-ai făcut așa cum trebuie! Chiar dacă este mic, un pas trebuie făcut lângă celălalt și spre celălalt complet! Dacă e mic dar e complet, e desăvârșit! Dacă ai un talant, nu ți s-a cerut să faci zece cu talantul acela, ți s-a mai cerut încă unul să faci, atât!

Dacă vrei să înțelegi cum stau lucrurile, îmi aduc aminte de doi hipoacuzici, doi surzi, care se certaseră, dar urât de tot se certaseră și la un moment dat, unul dintre ei a început să râdă și s-a întors cu spatele la cel cu care se certa. Și cineva de pe stradă care cunoștea și limbajul acesta mimico-gestual, l-a întrebat prin semne cum de poate să râdă și de ce mai strigă celălalt după el.

– Eu râd pentru că mi-am dat seama că dacă mă întorc, nu o să mai aibă satisfacția că mă rănește.

Cam așa suntem noi. Nu știm să ne retragem dintr-un conflict. Apropo de cei care nu au plătit taxa, or să o plătească mai mare până la toamnă. Poate că pentru mine se va face vreo minune, până la toamnă, dar pentru ei, ca să stea cu toxicitatea asta a supărării că au fost păgubiți, va fi greu, nu vor putea să o depășească. Chiar dacă se trage linie la toamnă și la sfârșit vom avea același… tratament și eu, și el, satisfacția mea va fi că zece luni eu am fost fericit față de ceilalți care nu au reușit să facă lucrul acesta.

Încercați să înțelegeți că în zilele acestea ale Deniilor este vorba despre noi, despre cetatea noastră, întotdeauna când auziți despre Ierusalim, este Tomisul, este Constanța noastră! Când auziți de Sinedriu, este Consiliul Județean! Când auziți de cărturari și de farisei, sunt funcționarii de la Primărie! Chiar trebuie să vă traduc în fiecare zi?! Îmi iau acest canon să vă traduc ca să înțelegeți, că la un moment dat stați așa și vă gândiți că astea erau acum 2000 de ani! Nu, tată! E la Primărie! Golgota cred că este în fiecare casă! Doamne, ferește! Încercați să mă înțelegeți, încerc să vă atrag atenția că este despre noi! Toată săptămâna aceasta, tot Praznicul cel Mare al Învierii este despre familia noastră, despre orașul nostru, despre soția noastră, despre nepoții noștri, numai despre noi este vorba, dacă vreți să aveți până la urmă un beneficiu! Dacă nu, o să fim niște spectatori care o să așteptăm și la anul și, apropo, la anul nu o să mai avem Paște odată cu frații pentru că asta este, așa e în tenis, vorba lui Toma Caragiu! La anul vom avea noi Paștele pe 12 aprilie și nu va mai fi ca anul acesta! Bucurați-vă anul acesta că suntem toți deodată! Ați încercat să treceți peste ceea ce a fost și ceea ce va fi? Ca să trăim prezentul, trebuie să fim anul acesta, să fim astăzi, să fim acum! Acum este săptămâna cea mai importantă! I-am transmis cuiva, de aseară, ”Săptămână luminoasă” și m-a și corectat:

– Nu, e Săptămâna Patimilor!

– Nu! Nu am spus Săptămână Luminată, că e săptămâna viitoare, asta o știu și eu! Luminoasă, așa este săptămâna asta în care am intrat, e luminoasă!

Dacă spune Mântuitorul că atunci când postești, ”unge capul tău și fața ta o spală”, nu înseamnă că ne luminăm?! Nu înseamnă că ăsta e Postul? Săptămână luminoasă, știu ce spun! Dar mă bucură faptul că mai sunt și dintre aceia care sunt atenți la ceea ce primesc și spun:

– Asta nu e pentru mine! Nu. E pentru săptămâna viitoare!

Sau poate credeți că am luat-o rara. Știu ce spun, săptămâna viitoare, da, este Săptămâna Luminată, așa o să și transmit celorlalți, dar până acolo, cum ajungi la Lumină, dacă nu ești luminos?! Pe întuneric?! Te împiedici și cazi. Dacă nu ești luminos, nu ai cum să ajungi la Lumină. Nu vă amăgiți că stând în întuneric, stând încruntați și stând supărați și arătând tuturor că postiți și dând din coate să vă lase în pace că postiți, o să ajungeți la Lumină! Hristos nu a venit să vă învețe așa ceva! Hristos a venit să vă arate banul dajdiei, să dați Cezarului ce este al Cezarului, a venit să vă arate portretul unei bresle, fariseii și cărturarii, cum să dați slavă lui Dumnezeu că nu vă temeți nici de girofaruri, așa cum v-am spus, nu vă temeți nici de cei care poartă armă sau chitanțier. De ce nu vă temeți?! Nu vă temeți numai atunci când știți că nu au cum să vă intimideze, când știți că ați făcut ceea ce știți că trebuie să faceți. Ce trebuie să facem? Ce trebuie să facem împărțim în două: ce ține de mine trebuie să fac ceva astfel încât să mă bucure și când am satisfacția că m-am bucurat, înseamnă că sunt în sensul Creației, mă face fericit! Tot ceea ce mă face fericit înseamnă că sunt în sensul Creației, care înseamnă fericirea Creaturii. Ceea ce nu este în Fișa Postului meu personal trebuie să fac ce scrie acolo. Ce scrie acolo, cât costă parcarea, cât costă taxa, iar tu să spui ”Da, mulțumesc”! Cel căruia Îi mulțumești este Dumnezeu, Care îți va trimite și cu ce se rezolvă situația. Așa se trăiește frumos!

Aș vrea să înțelegeți ca măcar în săptămâna aceasta să facem un declic în modul nostru de viață, în modul nostru de a vedea lucrurile și a le trăi. Știți cât de frumoasă este viața și noi o dăm la o parte și o amânăm?! M-am dus la cineva și așa cu emoție i-am spus:

– Dă-mi voie să te îmbrățișez!

– Nu pot acum.

– Dar crezi că îmbrățișarea e de dulce sau nu am voie să te iau în brațe?!

– Lasă, părinte, după Paști!

– Poate că tu ești așa nebun să crezi că o să apuci Paștele, eu vreau să trăiesc în fiecare zi Paștele!

Nu mă mulțumește să fie numai într-o singură zi Paștele, să știți! Asta ca să știți despre mine câte ceva! Eu vreau să fie în fiecare zi! Eu vreau să fim în fiecare zi! Eu nu sunt cu jumătate de normă, acum mă gândesc:

– Aoleu, vine Paștele, să văd ce fac cu mielul!

De ce?! Acum nu este frumos?! Ar însemna că eu dau la o parte prezentul, ca să ce?! Ați auzit de vorba aia românească cu vrabia din mână și cu cea de pe gard! Dacă tot am o vrabie în mână, pentru ce să mă uit după aia de pe gard?! E treaba ei!

Cel mai important va fi ca măcar din seara aceasta să ne propunem ca în fiecare zi să învățăm câte ceva. De la cine?! De la noi!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda cuvintele predicii sale la Denia din Sfânta și Marea Luni. Mulțumesc Nadiei Iancu și Cristinei Veronica Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=6jgRtXBrzgY și vă mulțumesc dumneavoastră, cititorilor, pentru răbdarea de a citi aceste rânduri.