”Suntem toți învățători”

Revin cu povestea copilăriei cu aromă de vanilie de care m-am bucurat la Biblioteca Județeană Constanța și cu un titlu potrivit zilei de astăzi, când s-a sărbătorit Ziua Învățătorului. Dacă veți ști să vă păstrați vie curiozitatea copilului din dumneavoastră și să o combinați cu răbdarea maturității, vă veți bucura să descoperiți, citind aceste rânduri, o adevărată colecție de… povești nemuritoare.

Începând cu amintirea unui cofetar ce bucura copilăria doamnei preotese Elena Moșteanu, continuând cu o interpretare deosebită, cu efect garantat de vindecare a traumelor copilăriei, a basmului ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și descoperind câteva episoade… off the records ale copilăriei lui Iisus, această colecție de povești din cadrul celei de-a șaptea conferințe pe care părintele Marius Moșteanu a susținut-o luni, la Biblioteca Județeană Constanța, chiar funcționează! Poveștile sale le stârnesc pe ale noastre, ajutându-ne să re-creăm amintirile într-un mod infinit mai frumos decât credeam noi că le aveam, iar asta înseamnă vindecare, acceptare și iubire, multă iubire pentru copilul din noi din varii etape ale vieții noastre! E minunat, vă promit! Voi reveni și cu sesiunea de întrebări și răspunsuri din cadrul conferinței dar deocamdată vă mulțumesc că citiți aceste rânduri și că vă bucurați de ce amintiri frumoase veți avea făcând asta.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici și Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat acest talant să îl înmulțesc frumos! Îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografiile care mă ajută să fac această poveste încă mai frumoasă pentru cititori!

Părintele Marius Moșteanu: Lumea masculină este o lume în care ideile sunt foarte, foarte independente una față de cealaltă, fiecare idee își are o… valiză foarte bine încuiată și diferența între cum funcționează mintea unui bărbat față de mintea unei femei este că la un bărbat, dacă are nevoie de un subiect, acesta se află într-o cutie, bărbatul deschide cutia, scoate subiectul, se uită la el, după care îl pune la loc. În sumedenia asta de cutii există o cutie care învață bărbatul să nu facă nimic. Da! La femeie nu există cutia asta! Dar cutiuța aceea care îl învață pe bărbat că el nu trebuie să facă nimic este taina cea mai mare și, mai ales, este izvor nesecat de antrenament! Adică, niciodată, femeia nu o să stea, așa, fără să ia atitudine, în timp ce soțul scormonește în cutia aceea care îl învață că nu trebuie să facă nimic.

Doamna preoteasă Elena Moșteanu: În satul meu natal, un sat mic și așezat, un om mic de statură, îmbrăcat într-un halat de un alb imaculat, călcat și spălat cu religiozitate, cu boneta militărească la fel de albă, făcea unul dintre cele mai căutate deserturi ale copilăriei mele, stârnind rumoare la fiecare apariție. În rândul copiilor părea că s-a pogorât Raiul și vestea sosirii lui ajungea repede din stradă în sălile de clasă ale școlii.

Gârbovit sub soarele zilei, omul în alb aducea bucurie. Nea Budea, cofetarul, mult spus, nu cred că urmase vreo școală meșteșugărească, gastronomică, nici pomeneală și nici nu cred că îi acordase cineva vreun atestat în ale… dulcegăriilor. Lumea satului știa ceva despre o tradiție mai veche a familiei lui de origine sârbească, dar la țară… gura lumii-i slobodă. Venea rareori în preajma școlii, în pauzele mari. Îi auzeai căruța înainte de a apărea fizic, căci o liotă gălăgioasă de copii alergau cât îi țineau picioarele, flancând căruța pe laterale, iar alții o urmau din spate. Ajungea la noi și în zilele de sărbătoare sau la serbările școlare, eu nu mai știu, dar el știa cu precizie elvețiană cum să își drămuiască avuția dulce, laptele proaspăt muls și răbdarea, în fața poftelor noastre greu de stăpânit. Mai întâi, era așteptat să își oprească mârțoagele la marginea satului. După ce primea un braț generos de fân pentru ele, nea Budea începea adevărata operațiune. Din spatele căruței, învelite în bucăți albe de tifon, se zăreau ghiumurile aburite de răceala gheții, pline de înghețată cu vanilie, dar și coșurile cu halviță. Veți spune:

– Ce poate să fie așa de special la niște lapte înghețat cu aromă de păstaie exotică și la halvița aia de sorginte păgâno-turcească?!

Poate să fie, căci și noi, copiii, tot asta îi descoseam și îi întrebam pe ai noștri:

– Mamă, din ce face Budea ăsta înghețata de iese atât de bună?

Fie că vroia doar să scape odată de gura noastră, fie că era întocmai așa, mama spunea cu năduf:

– E făcută cu lapte de capră, de-aia!

Iar bunica aducea completarea-i caracteristică, ștergându-și cu colțul basmalei un strop de salivă:

– Ei, scuipă-n ea, ce crezi?!

Tot din bunătățile lui moș Budea cel ursuz erau și halvițele. N-ați mâncat în viața voastră halviță făcută în vafă de înghețată! Dar ce vafe! Groase de trosneau ca niște surcele uscate când îți înfigeai dinții în… carnea lor! (…) Avea o umplutură lipicioasă și cremoasă, care se întindea când mușcai cu poftă și se lipea pe fața bucălată și transpirată de la atâta alergat după căruța bătrânului. Abia o dezlipeai din jurul gurii cu dosul mâinii! Nu era ieftin deloc dulcele ăsta la care toți visam în timpul orelor! Desprindeai cu grijă cele două vafe lipite și din albeața cremoasă se ițea miezul de nucă răscopt pe plită, ăla care îți iese fix pe jumătate, de se dau în vânt după el babele colivărese și care îți intra prin dinții proaspăt schimbați și care se lipea în vreo carie de care nu știai că o ai dar o aflai începând de a doua zi! Cu miezul acela de nucă umblai cu mare atenție, să nu-l scapi cumva în praful drumului! Era tot chichirezul halviței!

Când anul școlar lua sfârșit, Budea își schimba mușterii sau încerca să își adauge și alții. Odată Postul încheiat, se dezlega la nunți, iar moș Budea își încărca marfa, umplându-și cu vârf coșul căruței! Într-o vară, cineva din sat avea nuntă mare și toți aflaseră… pe surse, cu mult timp înainte, că pricopsiților le cânta la petrecere Irina Loghin. Nea Budea umpluse căruța și pornise cu ea de pe la amiază, ca să ajungă la casele socrilor mari tocmai când era lumea adunată ca la urs, în așteptarea artistei!

Mă întreb acum, gândindu-mă și salivând, cum afla lumea când moș Budea urma să își facă apariția?! Îl pândea cineva sau căruța era de vină, scârțâindu-și roțile grele de lemn îmbrăcate în șină groasă, metalică, lăsând urme și stârnind nori de praf? Prea multe nu erau pe vremea aceea, le numărai pe degetele de la o mână, asta dacă nu luai în calcul și bățoasa șaretă cu arcuri a domnului Alexoiu, inginerul agronom al C.A.P.-ului și vecinul nostru. Una peste alta, marfa trebuia vândută repede, altfel, în vipia zilei de vară, afacerea avea de suferit, așa că nea Budea se oprea doar la destinație.

Am spălat, cu sora mea mijlocie, sticle și borcane, o săptămână întreagă. Le-am vândut și, cu cel mai mărișor, pe care de aceea îl și păstrasem, având și capac, am pornit la alergare cât ne țineau picioarele, mai mult pe ea decât pe mine, în urma căruței moșului, doar, doar s-o îndura să ni-l umple cu înghețată cu vanilie. Sătul de rugămințile noastre și de praful pe care îl înghițea în urma cailor, ne-a umplut borcanul cu chiu cu vai, numărând cupele de înghețată la repezeală, umplând borcanul generos, iar vafele ni le-a dat separat, pricopsindu-ne și cu câteva bice pentru insistență, că prea alergam de nebune pe după căruță, cu speranța că s-o îndura să ne vândă și nouă măcar puțin!

Moș ursuz, te-ai fi gândit că după moarte, bunătățile din spatele căruței tale vor aduce lacrimi în ochi unui copil mare și-l vor face să scrie despre tine și să te facă nemuritor?! Nici acel copil nu s-a gândit că vreodată o să scrie despre asta, dar în nopțile călduroase de vară, gândul îi plutește parcă pe un nor de halviță, înghițind în sec și exact ca în ”Șeherezada” celor ”1001 de nopți”, visează la copilăria fără griji și la înghețata vanilată a lui Buda cofetarul.

Părintele Marius Moșteanu: Sper ca măcar în seara aceasta să vă găsiți propria poveste a înghețatei din propria dumneavoastră copilărie. Dar acum avem și un alt moment, în care Anelise (n.a. nepoțica părintelui Marius) ne va prezenta un alt gen de copilărie, o copilărie activă, o copilărie pe care o veghează nu părinții, ci bunicii, o copilărie a unui copil nestresat însă că trebuie să mergem și la balet și la pian și la una și la alta, pentru că facem asta doar după ce ne răspunde la întrebarea… dacă vrea să facă aceste activități! Cred că aici este sensul unei copilării active!

Acesta este un… ursuloi care cred că nu lipsește din nicio casă în care există o fetiță care a împlinit 11 ani sau orice tânără care a primit inelul de logodnă! Nu aruncați acest urs de pluș din casă, pentru că el este… colecționar de praf! Dacă aveți o cameră în care vreți ca toate să stea liniștite, puneți-l acolo, căci va face tot, dar nu cumva să îl ridicați, pentru că dacă îl ridicați, veți vedea cât praf este în jurul urmei pe care a lăsat-o jos!

Ați citit în afișul pe care l-ați văzut despre conferință, o formulare cu totul și cu totul altfel, din punctul meu de vedere, pentru că a fost numai o capcană, ați crezut că aici va veni cineva care să vă spună niște lucruri din cărți! Nu, o să vă spun niște lucruri din viață!

Am fost provocat de vreo lună de zile, de nepoțica mea Anelise, să țin o lecție despre bullying și m-am dus într-o zonă foarte delicată, cu niște subiecte foarte delicate, pentru că acum, fie vorba între noi, bullying-ul nu începe niciodată din clasă, începe din cancelarie! Și m-am tot gândit cum să pot vorbi despre așa ceva ducându-mă în… gura lupului, dar mi-a dat Dumnezeu un titlu de lecție despre acest subiect: Copilărie și comportament! Și tot ceea ce am prezentat a fost din mintea celor din bancă, am început să întreb copiii despre una, despre alta, cum sunt comportamentele pozitive și negative, ce le place și ce nu le place lor, ce fac ei și simt că nu le place sau nu le place colegilor și încet, încet, am primit lovitura de grație și anume, la întrebarea dacă îmi pot da un exemplu despre cum își pot ajuta colegul, am primit un răspuns năucitor! Mi-au răspuns așa:

– Putem să ne ajutăm colegul nelăsându-l să copieze, ca să nu creadă că viața se trăiește așa!

Este o lecție dincolo de cuvinte! Cum poți la 9, 10 ani să produci această genialitate?! Cum poți să nu aplauzi faptul că avem o generație genială, care îți poate spune lucruri de genul acesta?! Despre asta este copilăria! Noi trebuie să învățăm de la copilăria celorlalți și sunt sigur că până la sfârșitul întâlnirii noastre, fiecare dintre dumneavoastră va pleca cu câteva idei noi despre amintirile din copilărie. Vreau să vă fac să înțelegeți că, de fapt, copilăria înseamnă altceva decât citim în cărți. Probabil că ați crezut că amintiri din copilărie înseamnă să citești ceea ce își aduce aminte cineva din copilăria sa. V-ați gândit că suntem amintirea din copilăria cuiva?! Dacă veți gândi așa, veți afla că este vorba despre un alt mod de a vedea lucrurile și anume, atunci când ești conștient că faci parte din copilăria cuiva, te comporți ca atare!

E adevărat că în copilăria mea personală am categoria de amintiri despre bunicii mei, despre învățătorii mei, despre colegii mei, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu se termină copilăria nici după Grădiniță, nici după clasa a IV-a, nici după clasa a VIII-a, nici după liceu, nici după Facultate, pentru că fiecare etapă din viață are propria copilărie! Copilăria unui licean, vă dați seama ce magie este la un licean, când hormonal și extrasenzorial se mișcă lucrurile, începi să fii cuceritor, de dragul rolului pe care îl ai! Este copilăria liceului, pe care nu ai cum să o înțelegi dacă nu ai fost niciodată la liceu, chiar dacă ai citit o mie de amintiri din copilăria la liceu, nu ai înțelege cum vibrează dorința de a fi lângă cineva, de a cuceri, de a ieși în față cu ceva, de a fi primul! Ei bine, copilăria începe și la Facultate, ești în Anul I și este Balul Bobocilor, care îți aduce aminte de copilăria când te-ai bucurat de prima atingere pe genunchiul tău a genunchiului cu fustă scurtă al colegei de bancă! Vai de mine, acestea sunt niște lucruri pe care vreau să vi le aduceți aminte, acum! Cum a fost prima atingere cu gândul?! Cum a fost primul dans în care visați că sunteți prințul și prințesa din ”Cenușăreasa”, conștienți fiind că vine, totuși, noaptea și se încheie visul?! Apoi vine momentul din viață când l-ați întâlnit pe celălalt copil, copilăria vieții de familie, cu totul de la început, pentru că nimic nu seamănă cu ceea ce ați trăit până atunci! Sunteți părinți, altă copilărie, pentru că nimeni nu v-a învățat că între voi apare o ființă dependentă de dragostea voastră!

Un copil nu seamănă nici cu tatăl, nici cu mama lui, seamănă fix cu relația dintre ei! Vreți să aveți copii fericiți? Fiți voi fericiți, aveți o relație fericită și copiii vor fi fericiți! Un copil are nevoie să aibă o mamă fericită, atât nimic mai mult! Nu are niciun rost să urmăriți altceva, pentru că el nu are nevoie de altceva. El fix de lucrul acesta are nevoie ca să fie fericit! Vă uitați apoi cum pleacă la Grădiniță, apoi la… Universitate, vine din ce în ce mai rar pe acasă și, dacă aveți răbdare, veți fi socri mari sau socri mici, după cum v-a dat Dumnezeu băiat sau fată și apoi începe adevărata copilărie a bunicului! Bunicul din povestea fiecăruia! Fiți bunicii poveștilor din copilărie ale celor care își vor aduce aminte cu siguranță că au avut un bunic cu care făcea un lucru sau altul! Aș vrea să pot asculta impresiile nepoților, cum își amintesc despre cine i-a dus la un sport sau cine i-a dus la o meditație și cum a avut curajul să tempereze părinții, adică propriii copii, să nu mai ceară de la ei ceea ce nu le place. Acesta este rolul bunicului!

Rolul bunicului este exact ca rolul pământului! Un savant japonez a făcut o descoperire extraordinară! Dintr-o sămânță de roșie crescută în laborator și numai în mediul umed controlat, numai cu apă, fără să atingă pământul, a făcut o înmulțire de 25.000 de roșii! Când înmulțirea a fost făcută în pământ, s-a constatat că pământul are grijă să inhibe prea multul! Acesta este rolul bunicului, să tempereze propriii copii, ca nu cumva să se ajungă prea departe! Însă să știți că în ajunsul prea departe, eu ca duhovnic vă vorbesc acum, se poate ajunge la un nivel în care copilul să obosească să își trăiască toate amintirile din copilărie de la o vârstă foarte fragedă. De ce vă spun asta? Nu să vă întristez, dar să așez o punte între părinți și bunici ca să știe că jumătatea căii, media aurea despre care vorbeau latinii, este la îndemâna noastră.

Dar haideți să depășim această parte și să vă spun din amintirea unor generații cărora le-am predat Educație Muzicală, la Cumpăna, în anii `90. În 1992, terminând Facultatea de Teologie cu licența în Muzică, mi s-a dat posibilitatea să predau Educație Muzicală la școala generală, în calitate de suplinitor calificat și m-am… înarmat cu gene ale lucrurilor didactice, numai că fără să îmi dau seama, am prins niște reflexe cel puțin ridicole. Am fost surprins, acasă, bătând cu o riglă în masă, cerând liniște! Așa mi-am dat seama că, de fapt, este posibil ca în amintirile din copilărie ale acelor elevi care erau în clasa a IV-a, a V-a, până în a VIII-a, să rămân ca acela care dădea cu linia în masă și cerea liniște! Mi-a rânduit Dumnezeu ca peste câțiva ani să și cunun dintre cei care mi-au fost elevi, să le și botez copiii, dar când mă mai duc în piață, am acolo niște foști elevi care vând miere și care mă întreabă încă:

– Domnule profesor, mai aveți rigla aia?

Acestea sunt lucrurile care mă fac să înțeleg și să vă fac și pe dumneavoastră să înțelegeți că facem parte din amintirea celuilalt, un lucru extraordinar! Și pentru că am ajuns în această zonă, copilăria este și un aspect pe care specialiștii în psihanaliză, psihologie, psihoterapie îl folosesc. Nu există vizită la psiholog fără să înceapă cu copilăria și cu traumele copilăriei!

Ați auzit de basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”? Basmul acesta cred că ar trebui să îl povestesc din nou și psihologilor, pentru că zona aceea traumatică este exact zona pe care Zâna cea Bună a așezat-o cu o baghetă nevăzută și i-a spus lui Făt-Frumos:

– Dacă ai intrat aici și vrei să trăiești veșnic, de la valea aceasta să nu te duci înapoi!

Valea aceea este valea tuturor traumelor, este o vale în care organismul nostru se duce dacă e nevoie, se duce dacă pleacă după fentă, cum v-am mai spus și altă dată, e un termen sportiv! Cum a ajuns Făt-Frumos din această poveste în Valea Plângerii?! Foarte bine intenționat, s-a dus la o vânătoare și un iepuraș care era și nu era un iepuraș, a fugit, a fugit, a fugit, până când i-a dat de înțeles că trebuie să fie foarte iscusit în ale arcului ca să îl prindă și s-a ascuns, s-a ascuns, s-a ascuns până când a trecut granița aceea și după ce a văzut că și vânătorul a trecut granița aceea în Valea Plângerii, iepurașul a dispărut. Și ce a apărut? Trauma aducerii aminte. În acel moment, gândul că trebuie să se întoarcă l-a făcut pe eroul nostru, pe Făt-Frumos, să părăsească zona de tinerețe fără bătrânețe, este o zonă foarte fină pe care trebuie să o respectăm. Adică, dacă tot ne-am străduit să ajungem la tinerețe fără bătrânețe, ce ne face să trecem valea?!

Nimic nu este din exterior, problema este numai la noi, credem la un moment dat că trebuie să vindecăm absolut totul. Nu e bine să vindecăm totul. Am avut pe cineva care de la mijloc în jos nu mai simțea absolut nimic, de ani de zile și cei care îl transportau pe colo, pe colo, l-au așezat din greșeală într-un cui, dar omul nu simțea nimic și de abia după ce ceilalți au observat o pată de sânge pe hainele lui l-au dus la medic și nu s-a întâmplat nimic. Dacă omul ar fi simțit durerea, nu s-ar fi întâmplat să nu observe că s-a rănit! Atunci am înțeles că durerea este aliatul nostru, fără durere nu ne-am putea trezi, fără durere nu am putea conștientiza că suntem sănătoși! Știți că după 40 de ani, dacă te trezești dimineața și te pipăi și nu te doare nimic și ești foarte vesel, să știți că nu e bine, înseamnă că sunteți plecați dincolo! Asta este durerea! Dimineața când te trezești, să îți aduci aminte că ai coloană vertebrală, că te supără vreo două vertebre de la mijloc, să știi imediat și ce vreme este afară, că ești meteodependent și simți durere de la orice schimbare, simți că te doare un umăr și spui:

– Doamne, Îți mulțumesc, că sunt viu!

Ați încercat vreodată treaba asta? Nu! Vă spun eu imediat ce ați încercat:

– Aoleu!!! Vaaai, ce mă doare!!! E de la vremea asta! Ooof, ce mă fac cu vremea asta?!!!

Păi, dacă începeți așa ziua, nu aveți cum să o terminați altfel! Vă mai spun un lucru foarte interesant: nu te poți trezi deștept, dacă dormi prost noaptea!

Acum, pentru că vorbim despre copilărie și despre amintirile noastre din copilărie, o să fac referire și la copilul Iisus, pentru că în Scriptură sunt foarte puține informații despre copilăria lui Iisus. Să știți că, de fapt, s-au scris foarte multe, Iisus nu s-a născut, a ajuns în Bethleem, la 12 ani s-a dus cu părinții la Templu și cam atât, a apărut la 30 de ani și după aia, la 33 de ani s-a dus la Cer și gata! Aceste lacune fac deliciul vieții unui om, trebuie să știm despre personalitatea unui om exact ce se cuvine!

Am intrat în subiectul acesta pentru că acum vreo două săptămâni m-am văzut cu o fiică duhovnicească foarte, foarte tulburată că în foarte scurt timp, Vaticanul va da publicității niște scrisori care vor bulversa lumea:

– Vom afla că Iisus n-a murit!!! Sau, dacă vom afla că Iisus a murit de tot?!

Și i-am spus:

– Soro, eu așteptam scrisorile acestea! Nu scrie în Evanghelie că soldaților aceia care erau să păzească mormântul li s-a spus după Înviere că dacă se întâmplă să ajungă la împărat ce s-a întâmplat la mormânt, vor fi scoși din toate necazurile?!

Scrisorile acestea sunt sigur că există și ele chiar există și în ele se spune că într-adevăr, Cel răstignit și-a meritat soarta și că, de fapt, a rămas acolo, în mormânt. Și cam asta e tot, este o scrisoare către împărat, ca să stea liniștiți și cei care au fost surprinși de minunea Învierii și care își reproșau că, vezi Doamne, i-a luat somnul, dar nu a fost așa, a fost minunea! Și atunci, de ce să ne temem de ceea ce se scrie?!

Acum am să vă povestesc din copilăria lui Iisus! Sunt foarte multe scrise despre aceasta într-o Evanghelie Apocrifă, ne-canonică, adică ea nu este… avizată, ca să mă exprim în termenii actuali, nu este recunoscută. Un fel de Nicu Covaci de la Phoenix, Dumnezeu să îl odihnească, care nu a putut să intre în Uniunea Compozitorilor, pentru că nu avea studii și nu putem să îi recunoaștem partiturile pe care le-a compus, fără studii la Viena sau cam așa ceva! Aceste scrieri apocrife să știți că au fost foarte, foarte sincere, dar după ce vă voi da trei exemple din copilăria lui Iisus, o să înțelegeți de ce ele nu trebuiau să fie scrise și expuse spre cunoașterea largă, după cum nici Nicu Covaci nu avea ce căuta în acea Uniune a Compozitorilor. Ca să se întâlnească cu cine?! Cu cei care proslăveau tot felul de conducători de tristă amintire, pentru mine, cel puțin?!

În copilăria lui Iisus care este scrisă în Evanghelia după Iuda, se spune că o dată, Iisus stătea la marginea unui lac și, din lutul care se adunase acolo, a făcut niște păsări. În timpul zilei, un copil mai năzdrăvan a venit și a dat peste acele păsări și le-a stricat și atunci s-a supărat copilul Iisus și l-a blestemat de s-a uscat copilul acela și a rămas ca un copac încremenit! Altă dată, tot făcând păsări din lut, a venit alt copil și ca să nu se mai întâmple ce se întâmplase cu copilul celălalt, Iisus a bătut din palme și a spus:

– Și acum, zburați!

Și au zburat acele păsări.

Sunt două amintiri din copilăria lui Iisus care la un moment dat se pot… anihila una pe cealaltă, trebuie să luăm de la una, o parte și de la alta, altă parte, dar, de ce să prezentăm lucrurile chiar așa?! Chiar avem nevoie să vedem un Iisus care este foarte interesat de imaginea Lui sau de comportamentul celorlalți?! Nu cred că era cazul.

Altă dată, se spune tot în Evanghelia Apocrifă a lui Iuda, că la o lecție, învățătorul s-a supărat așa de tare pe Iisus încât vroia să Îl pedepsească, dar a rămas paralizat de mâna cu care vroia să ridice nuielușa asupra Lui.

Este vorba despre copilăria pe care nu suntem pregătiți să o primim așa cum este ea. De aceea, copilăria lui Iisus are, biografic, niște lacune în care noi putem să așezăm copilăria noastră. Noi suntem Iisus acela despre care nu trebuie să știm ce s-a întâmplat de la 3 ani până la 12 ani și de la 12 ani și jumătate până la 30. Acolo suntem noi, pentru că despre copilul din noi am venit în seara aceasta să vorbesc. Copilul din noi care salvează totul, să știți! Nu trebuie să știm multe dar ceea ce trebuie neapărat să nu uităm este faptul că Iisus locuiește în noi și copilăria despre care nu s-a scris este copilăria noastră! Suntem datori să o trăim!

Îmi aduc aminte de așa-numitele oracole, așa li se spunea, pe vremea mea, erau un fel de jurnale care se ascundeau sub pernă, să nu vadă părinții și se dădeau la școală, să se completeze între colegi, dar nu cumva să se vadă ce scria acolo despre… prima întâlnire! Acum, first date nu mai înseamnă ceea ce citeam noi în oracolul acela. Revenind la copilăria lui Iisus, dacă ar fi scris cineva într-un jurnal despre fiecare zi petrecută de copilul Iisus, nu cred că ar fi avut valoare mai mare decât propria copilărie pe care să o considerăm că este copilăria lui Iisus.

Copilăria lui Iisus înseamnă altceva, înseamnă copilul din noi care se găsește întotdeauna într-o relație cu el însuși și pentru că vreau să revin neapărat la basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, mergeți și căutați tinerețe fără bătrânețe, dar nu puneți patimă! Să nu credeți că ar fi fericit cineva dacă ar trăi sute de ani într-o lume în care speranța de viață este sub o sută de ani! Imaginați-vă că v-ați conduce copiii, nepoții și strănepoții pe ultimul drum, nu ați mai putea să trăiți chiar atât de fericiți cum credeți acum că dacă vă îmbălsămați cu… toată Ana Aslan, o să trăiți veșnic. Nu ar fi bine.

Trăiți clipa, veșnicia a început deja! Veșnicia este în clipa pe care o trăim și dacă suntem atenți, asta înseamnă, de fapt, adevărata vindecare! Altfel, s-ar putea ca tot ceea ce gândim noi despre vindecare sau despre viață să ne arate partea cealaltă, dincolo de Valea Plângerii, unde suntem așteptați să ajungem dacă suntem chemați. Chemați de ce?! De anumite virtuți sau recunoașteri.

Vedeți aici tot felul de medalii. Medaliile acestea câștigate de nepoata mea să știți că nu ar avea nicio valoare, dacă nu ar conține, în ele, amintirea evenimentelor! Ele, prin sine, nu înseamnă mare lucru, dar reprezintă copilul dintr-o anumită generație care a reușit să facă un anumit lucru care i-a fost recunoscut prin medalia respectivă. De exemplu, asta este medalia unui copil care a făcut ceva bun, dar pentru mine, aceste medalii nu sunt doar… exterioare, țin de copilărie. Nepoata mea vroia să le lase acasă, astăzi, dar le-am adus aici ca să își aducă aminte că Bubu ține la ele ca și când ar fi ale lui! Acestea sunt amintirile din copilărie!

Fiecare dintre noi are un copil pe care trebuie să îl hrănească din când în când. Cu ce îl hrănim?! Cu aducerea aminte a faptului că atunci când eram la o anumită vârstă, ne-am propus că dacă vom ajunge mari, vom schimba anumite lucruri. O să spuneți că ați ajuns mari și nu ați schimbat nimic. Asta pentru că v-ați străduit să schimbați în afară, schimbați-vă înăuntru!

Când erați mici, nu se numea bullying, dar exista, totuși, un comportament ciudat la unii copii care se luau de alții. Te gândeai atunci că o să te faci mare și o să faci legi, o să rezolvi problema acelor copii cu comportament ciudat. Te-ai făcut mare și nu ai făcut nimic, dar altceva ai de făcut, să faci cu tine, nu cu ceilalți! Să îți dai seama că ești dator să fii ce nu ai avut! Nu ai avut un coleg de care să îți aduci aminte cu bucurie, atunci trebuie să fii tu un coleg de care celălalt să își aducă aminte cu bucurie! Nu ai avut o învățătoare care să îți asculte problemele, să vadă că nu meriți un anumit tratament din partea unui coleg sau chiar din partea domniei sale, fii tu! O să spuneți că nu suntem toți învățători. Ba da, suntem toți învățători! Suntem pentru copiii noștri sau suntem pentru un copilaș de pe stradă sau suntem pentru cineva care are nevoie de noi. Să fim ce nu am avut este cheia amintirilor din copilărie!

Până la sesiunea de întrebări, mai am ceva să vă spun. Scopul meu este să vă fac să plecați de aici cu amintirile propriei copilăriei, nu cu ale mele. Fiecare dintre dumneavoastră să își aducă aminte de momente din copilăria proprie, momentul în care a mâncat prima înghețată! Am să și anticipez și o să vă spun că sub acea față de masă (n.a. pe scenă era o ladă frigorifică mascată de o față de masă) se află câte o înghețată pentru fiecare dintre dumneavoastră, în cinstea doamnei mele care trebuie să își aducă aminte de copilăria ei din Argeș.

Mi s-a părut că ați fost curioși vizavi de această problemă a vindecării și a traumelor copilăriei pentru că toate manualele de Psihologie vorbesc în primul rând despre traumă și despre cele suferite în copilărie despre care toți specialiștii spun că e clar, de acolo ți se trage. Dar, de ce să ți se tragă?! Pentru că nu ai rupt legătura aceasta energetică cu ceea ce îți aduci aminte rău din copilărie! Poți să o faci! Și între frați, unul își aduce aminte întotdeauna de lucrurile frumoase din copilărie, iar altul își aduce aminte fix de lucrurile care nu erau în regulă! La un moment dat ți se pare că este nedrept ca unul să spună numai lucruri rele despre părinți, este nedrept să spună numai și numai ce nu i-a plăcut, dar ferească Dumnezeu să vrei să îl corectezi! Niciodată, rămâne așa! Și atunci, este propria noastră decizie!

Amintirile își au o graniță, există un loc ca acea Vale a Plângerii, care ne dă posibilitatea să ne întoarcem spre bătrânețe sau să păstrăm tinerețea, ține de noi să acceptăm să rămânem cu tinicheaua de coadă care se numește traumă sau să scăpăm de ea, să ne eliberăm! Foarfeca e la noi, nu e nici într-un cabinet și nici măcar în chilia de spovedit. Eu le-am dat la unii foarfeca, dar nu pot să spun:

– Ia-o pe asta!

Nu! Îi spun că fiecare are câte o foarfectă de a-și tăia trauma din viața aceasta pentru că nu poți să o tai din exterior! Degeaba spun eu câte în stele și în Lună, dacă nu l-am convins că el însuși poate să scape de o amintire rea pe care o numește traumă. Ține de noi să scăpăm de amintirile care ne deranjează. Orice defect profesional al unui părinte poate să fie vindecat prin mai multe variante, una ar fi să nu îl iei în seamă. Vine amintirea, o dai la o parte, pur și simplu și gata! Asta am învățat de la cineva care de dimineață spunea colegului că nu s-ar mai lua de el, dacă nu și-ar da seama că pe el chiar îl deranjează. Cu alte cuvinte, deranjul colegului incită bullying-ul, să vorbim și pe limba aceasta, pentru că dacă ar simți că nu îl deranjează, nu și-ar mai pierde vremea cu așa ceva. Ei, problema este următoarea, mai este o etapă, să fim convinși că așa stau lucrurile, să fim convinși că la noi este cheia și dacă aflăm lucrurile acestea, cu siguranță că exact așa stau și putem să facem ordine în aceste secvențe pe care le avem, dar amintirile să știți că nu țin neapărat de noi. De exemplu, cineva care scăpase de o adicție 20 de ani, intrând într-un magazin și nimerind lângă niște detergenți, când a plecat acasă, s-a dus direct la adicția pe care o avusese. De ce? Detergentul acela era unul pe care mama lui îl folosea în urmă cu 25 de ani când îi spăla lenjeria! Deci, poate să fie efectul declanșator în orice! Da, în orice, dar nu pentru oricine! Dacă mintea este prezentă, nu se mai întoarce în Valea Plângerii și rămâne lângă zână, că tot a găsit toate posibilitățile să se ducă spre zona tinereții fără bătrânețe. Cum a ajuns Făt-Frumos în acea zonă? Atunci când s-a născut, a plâns așa de mult încât tatăl a început să facă promisiuni, că o să îi dea palate, o să îi dea averi, dar copilul nu tăcea. Și atunci, tatăl i-a spus:

– O să îți dau tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte!

A tăcut! Și când a ajuns la vârsta conștientizării, i-a spus tatălui:

– Dă-mi ce mi-ai promis!

– Păi, măi tată, cum să îți dau așa ceva?! Cum să îți dau așa ceva că eu știam de la început, când ți-am spus lucrurile acestea, știam că nu am cum să îți dau așa ceva!

– Nu se poate! Eu de asta m-am născut!

Și s-a dus să își caute însoțitor de drum. Și a găsit un cal, vai mama lui, pe care l-a hrănit cu jăratec și l-a înșeuat și a luat armele tatălui său. Fiți atenți aici: a luat armele tatălui său! Adică, ceea ce este genetic în noi, ceea ce ne poate salva de traume! Nu a luat arme de import, nu a luat armele altuia, ci gena din el! Și a plecat, dar drumul nu a fost așa de simplu, a venit Ghionoaia, a venit Zmeul Zmeilor! Și a învins! Cu ce a învins?! Cu ceea ce avea în el, armele tatălui său! ADN-ul! Ce era de ajuns să își trăiască omul fericirea, este de ajuns și acum, numai că… a plecat la fentă! A crezut că dacă merge mai adânc, la tot ceea ce înseamnă vindecarea traumelor, va rezolva tot! Nu a rezolvat altceva decât să îi apară riduri și să își dea seama că îmbătrânește cu fiecare clipă, ani și ani și ani. Și s-a întors să ce?! Să își vadă părinții. Care părinți? Care plecaseră, nu mai erau acolo, dar pe care ar fi putut să îi întâlnească altfel, în veșnicia pe care deja o crease călătorind. Dar nu s-a mulțumit.

Mulțumiți-vă cu clipa de astăzi! Mulțumiți-vă cu ceea ce aveți acum! Mulțumiți-vă cu armele tatălui vostru, mulțumiți-vă cu ceea ce aveți genetic! Sunt talanți pe care îi avem fiecare în parte. Mie dacă mi-a dat un talant, nu îmi cere Dumnezeu zece, îmi mai cere încă unul, la doi talanți mai cere doi, la cinci, încă cinci, trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Ce înseamnă să lucrezi? Nu este o matematică pură, este o matematică spirituală, înseamnă să înmulțești la infinit ceea ce ai, adică să te mulțumești cu ceea ce ai! Aceasta este copilăria! Avem o copilărie frumoasă, numai în măsura în care o simțim frumoasă și atunci când povestim despre noi sau despre altcineva, în momentul în care povestim lucruri frumoase, ne legăm de amintiri frumoase. Dacă însă ne aducem aminte lucruri mai puțin plăcute, înseamnă că am plecat la… vânătoare de iepuri care sunt dincolo, în Valea Plângerii.