Povestea înghețatei, povestea noastră

Să ne bucurăm împreună de primirea răspunsurilor la acele întrebări pe care nu știam că le avem dar copilul din noi căuta o validare pentru pașii făcuți de el, șturlubatic, apropo de amintirile lui Creangă, înaintea părinților, sărind exuberant în acel… pas al voinicului care ne-a bucurat sau nu orele de Educație Fizică!

Povestea propusă ca temă a fiecărei conferințe pe care părintele Marius Moșteanu o susține în Aula Bibliotecii Județene Constanța nu ar fi completă fără răspunsurile pe care părintele le oferă cu generozitate la întrebările adresate de spectatori și citite de doamna preoteasă Elena Moșteanu. Vă invit să vă bucurați citindu-le, așa cum am făcut eu ascultându-le în direct și apoi scriindu-le! Eu știu că m-am bucurat și de înghețata primită la final de conferință, în prima zi de dietă, că doar era luni, și de vestea bună că ne putem… înălța cu cinci centimetri și… ușura cu niște kilograme prin simpla trăire… asistată într-o perioadă din tinerețea noastră fără bătrânețe, dar cel mai mult și mai mult m-am bucurat, ca să citez copilul din mine, că am petrecut două ceasuri în prezența părintelui Marius și a familiei sale frumoase, depănând amintiri alături de oameni de seamă veniți să ne bucurăm împreună.

Toți suntem de seamă, pe fiecare ne bagă Dumnezeu în seamă și ne binecuvintează prin părintele și toți suntem de-o seamă când vine vorba de înghețată și de povești! Mulțumesc, părinte, pentru îngăduința de a vă reda cuvintele aici, este întotdeauna o bucurie să fac asta și cu greu îmi găsesc cuvintele pentru a descrie această bucurie de copil băgat în seamă! Mulțumesc și pentru că, deși absentez uneori nemotivat de la biserică, reușesc să fac rost de temele pentru acasă de la colegele mele Veronica Cristina Radu și Nadia Iancu, cărora le mulțumesc, de asemenea, și îmi fac temele cu atâta entuziasm și bucurie încât reușesc să le dau mai departe, și mai departe, și mai departe… Mulțumesc cititorilor care primesc aceste teme și le dau și ei mai departe, fiecare în funcție de povestea propriei copilării.

Cum pot fi o mamă bună, mai ales când se pune accentul în jurul meu pe ideea că a fi mamă bună înseamnă să renunți sută la sută la tine?

Părintele Marius Moșteanu: A fi o mamă bună este o cerință pleonastică, nu există mame rele, ci există copii care nu știu să decripteze niște mesaje sau niște comportamente materne. Dar să revenim la adevărata situație. Credeți că mamă înseamnă numai să ai copii?! Nu. Mamă înseamnă să fii, mamă înseamnă să ai grijă de Creația lui Dumnezeu! Mamă poți fi fără copii, dacă predai, dacă ești medic, dacă ești inginer, tot ceea ce faci, faci în calitate de mamă! Dar întrebarea este foarte complexă, cum poți să fii mamă, dacă această calitate îți cere numai și numai stare de jertfelnicie?! Dacă o vezi așa, înseamnă că nu ai înțeles ce înseamnă mamă!

Revenim la… deșteptarea aceea de dimineață. Păi, dacă te vaiți că ai un copil prea energic, ADHD, înseamnă că nu ești conștientă că Dumnezeu ți-a dat un antrenor, să simți că ești viu, să simți că ai pentru cine să alergi, să simți că ai picioare și să dai slavă lui Dumnezeu că nu ai reumatism de la o anumită vârstă! Într-adevăr, calitatea de mamă trece și prin aceste etape, dar de ce trebuie să punem accent pe aceste etape?! Nașterea înseamnă niște dureri, la măsurătorile durerii s-a stabilit că durerea nașterii este echivalentă cu cea simțită la fracturarea a 42 de femururi pe viu! Imaginați-vă că sunt niște dureri fantastice, dar acestea rămân în urmă după ce se naște copilul și, așa cum spune Scriptura, ”de bucurie că s-a născut viață pe pământ, mama a și uitat”, că altfel, nici nu știu dacă am avea câte un copil în familie, dar uite că a apărut și al doilea! Înseamnă că chiar a uitat!

Așadar, revenind la întrebare, cred că trebuie să știm ce vrem în viață, dar din păcate avem niște așteptări pe care trebuie să le reglăm, noi așteptăm că dacă vom fi mame, vom avea totul pe tavă, așa, că ne va face plăcere în fiecare zi tot ceea ce vom primi sau vom primi numai aplauze. Nu este chiar așa și e bine că nu e chiar așa! Știți de ce este bine că nu e chiar așa?! Pentru că dacă ar fi numai așa, ne-am plictisi! Imaginați-vă pe cineva care ar fi aplaudat mereu! La un moment dat nu o să știe ce este eșecul, pentru că niciodată nu poți să evoluezi dacă nu simți și acea înfrângere care te face mai puternic! Nimic nu te educă mai mult decât eșecul!

Te poți vindeca complet de traumele copilăriei?

Părintele Marius Moșteanu: E, asta da încercare! Ce înseamnă vindecare și de ce să fie completă? Vindecarea nu este altceva decât o dorință a celui care crede că vindecarea este ceva prin sine. Nu este ceva prin sine, este numai o țintă, așteptăm să fim mai bine, dar vă aduc aminte de constatarea lui Mohammad Ali care toată viața a vrut să ajungă sus, sus, și mai sus, și a ajuns cât se putea de sus! Și a mărturisit el, care venea din lumea musulmană, ce a găsit acolo sus. Nici Allah nu era acolo și i s-a transmis ceva:

– Vezi că Eu sunt jos, de unde ai plecat!

Și atunci și-a dat seama de mesaj, s-a dus să îi ajute pe cei care erau jos, în neputințe, s-a dus să fie ajutor pentru cei care nu au avut parte de cineva adevărat. Și acum eu vă întreb altceva: de ce e nevoie să ajungem sus, sus, sus, unde nu găsim nimic, ca să ne întoarcem fix de unde am plecat?! Putem să facem călătoria asta numai cu mintea, ca să ne trezim în ziua de astăzi care este ca niciuna alta! Ziua de astăzi este superbă, ziua de astăzi este cea pe care o putem modifica. Ziua de astăzi este cea pe care o avem la dispoziție și contează foarte mult ce atitudine avem față de constatarea că așteptările noastre au fost zadarnice. Dacă vom ști să răspundem la lucrul acesta, să știți că am înțeles ce înseamnă prezentul!

Astăzi am primit o lecție pe care nu am primit-o absolut niciodată în situația în care mă aflu. Am fost anunțat că nu avem nici sonorizare, nici lumini, nici înregistrare, nici online, nici nimic pentru conferință. Când am fost anunțat? Când eu așteptam echipa, aici! Și am spus:

– Doamne, Îți mulțumesc!

M-am dat la o parte, m-am calmat și am spus:

– Îți mulțumesc încă o dată! Sunt foarte curios cum o să o rezolvi pentru că la ora 4 o să începem conferința.

În acel moment, mi-am adus aminte de oameni care mă pot ajuta și imediat am găsit soluții. Primul pe care l-am anunțat mi-a spus:

– Părinte, o rezolvăm.

Nu aveai cum să rezolvi în două ceasuri ceea ce s-a făcut aici, a fost ca o dilatare a timpului! Este o lecție și mă bucur că nu a fost numai pentru mine, a fost și ca să v-o povestesc. Dacă aș fi intrat în panică, nu s-ar fi întâmplat nimic frumos, nu aș fi putut să fac absolut nimic pentru că nimic nu era de făcut! Dar, încet, încet am învățat că dacă vorbim despre copilărie, eu să îmi aduc aminte de toate așa-zisele eșecuri care m-au făcut să fiu aici, în fața dumneavoastră! Toate lucrurile acestea să știți că le am în copilăria mea, dar nu pun accent pe ele, decât atunci când trebuie, atunci când văd că un lucru scârțâie, eu trebuie să îmi aduc aminte de acele lucruri care au scârțâit extraordinar de mult, înainte și în acest moment vă spun că sunt extraordinar de fericit să constat că Dumnezeu ne iubește foarte mult dar noi nu știm să citim mesajele acestea! Știu că foarte mulți dintre dumneavoastră, mergând pe străzi, ați văzut niște inscripționări: ”Viața are prioritate”. Unde credeți că mi-a ajuns mie acest mesaj la suflet? M-a întrebat cineva dacă se pregătește să se căsătorească dacă vine copilul înainte. Și i-am spus:

– Dar tu stai numai în casă? Nu ai ieșit pe stradă?! Că pe toate autostrăzile scrie așa: ”Viața are prioritate”!

Aș vrea să vă întreb ce părere aveți de constelațiile familiale. În contextul în care s-a discutat despre traume, moștenind traumele, este necesar să ne uităm mai atent în arborele nostru genealogic?

Părintele Marius Moșteanu: Fără să îmi propun să iau pâinea de la gură astrologilor, cu care să știți că mă voi întâlni pe 26, luna aceasta, într-o conferință în care vreau să intru la mijloc, să mă șifonez rău de tot, ca să mă calc așa cum trebuie, vă spun că problema traumelor și a constelațiilor de familie este o problemă reală pentru o categorie de oameni care au nevoie să le dea cineva două palme să se trezească. Eu sunt serios, dacă nu poți glumi despre ceva, înseamnă că problema nu este serioasă! Dacă nu îți dă cineva două palme peste față, să te trezești, riști să rămâi așa, să crezi la un moment dat că ești pur și simplu rodul unor hazarduri sau aspecte astrale care se întâmplă cu noi și că avem nu știu ce… constelații potrivnice!

Da, acestea sunt niște explicații, dar sunt niște explicații de moment, pentru respectiva clipă! Se chinuie cineva să facă tot felul de hărți, de altfel sunt niște oameni specializați în acest domeniu și au dreptate, dar știți ce efemeră este această dreptate?! Ține până când se trezește omul și spune că totuși, el poate mai mult! Nimeni nu poate să intre în logica unei familii așa cum o face familia în logica ei! Am mulți fii duhovnicești care se luptă de ani de zile cu custodia copiilor, cu una, cu alta, nu există nicio lege din exterior care să rezolve problema, absolut niciuna sau, cel puțin, nu am găsit-o eu, la nimeni! Ce există însă? Lucrurile care merg într-un echilibru care nu seamănă cu nimic altceva. Nu există nici măcar o persoană identică cu alta, dar când se întâlnesc două persoane cu a treia, vă imaginați ce pleiadă de stele se reașează?! E adevărat, stelele sunt așezate într-o anumită linie, una favorabilă, alta nefavorabilă, pentru o anumită clipă, dar acestea nu sunt altceva decât niște fotografii ale copilăriei noastre și ce v-am spus eu mai devreme? Nu treceți de Valea Plângerii, rămâneți acolo într-o zonă în care e bine și că ați aflat, e bine și pentru cei care țin cont de astral, sunt dintr-o categorie de oameni care au nevoie de niște palme să se trezească, îi doare, deci trăiesc!

Nu e nimic rău în nicio intervenție, în nicio explicație, nimic nu este rău în nimic, până când începem să fim dependenți, pentru că adicțiile merg și în această zonă! Știu oameni care nu pot ieși din casă, dacă nu află dacă le merge bine sau nu! Știu oameni care nu se pot duce la examen, dacă nu sună astrologul să le spună că în ziua de 2 iunie…

– Vai, ce configurație!!! Stai acasă! Stai acasă! Doi și cu șase fac opt, anul ăsta avem cifra patru, e complicat!

Dar, revenind la ale noastre, cu picioarele pe pământ, poate cineva printr-o așezare perfectă a lucrurilor să îmi dea mie ceea ce eu nu sunt conștient că am?! Am tot ce îmi trebuie, dacă sunt conștient că Împărăția Cerurilor este în mine, vă imaginați că nu mai am nevoie de altceva, dar dacă eu nu sunt conștient de așa ceva, dacă spun că sunt conștient că Împărăția Cerurilor este în mine, dar în mine, care mine? În mine cel care m-am născut pe 12 februarie sau pe 10 februarie sau pe 11 februarie, că nici acum nu știu?! Cine sunt eu? Eu sunt acesta care sunt în fața dumneavoastră și declar că nu identitatea mea este interesantă, ci strădania mea de a vă spune că îmi pasă de fiecare dintre dumneavoastră. De restul, o să mă cert cu ceilalți, fiți pe fază!

Care este cea mai frumoasă amintire din copilăria Sfinției Voastre? Ați avut un moment în care ați simțit clar prezența lui Dumnezeu în joc?

Părintele Marius Moșteanu: Să știți că Dumnezeu a fost întotdeauna partenerul meu de joc, pentru că atunci când nu îmi plăcea un joc, pe vremea noastră erau ”Cucii”, ”V-ați ascunselea”, ”Țară, țară, vrem ostași”, ”Țurca” și nu eram bun la nimic, dar Dumnezeu era bun cu mine că îmi așeza întotdeauna să fiu în echipa învingătoare! Echipa mea întotdeauna câștiga, dar nu pentru că eram eu acolo, nu! Eu și încurcam de foarte multe ori, făceam niște jonglerii de care eu eram convins în mintea mea că așa se face și am încurcat pe foarte mulți, dar Dumnezeu atât de mult m-a iubit încât nu m-a lăsat să cad în echipa loser-ilor! M-am bucurat de prezența în echipa câștigătorilor. Până când?! Până când m-am mai maturizat și am căzut și în echipele celelalte, am văzut cum e și acolo. În momentul în care am învățat că trebuie să accept inclusiv eșecul ca pe o mare realizare, atunci mi-am dat seama că Dumnezeu era în toate jocurile copilăriei mele!

Jocurile copilăriei mele erau unele pe care aș vrea să vi le prezint numai ca să scot la lumină jocurile propriei dumneavoastră copilării. De exemplu, grija că se face seară, de la ora 9, vara, că vacanța mare era cu jocuri, în rest era cu altceva, grija că trebuie să fii foarte atent că în curând, soarele întră în apus și se auzea vestea neașteptată:

– Haideți în casă!

Atunci am învățat ce înseamnă veșnicia! Veșnicia este fiecare clipă care trece până la faimosul anunț ”Haideți în casă”! Atunci mi-am cultivat această bucurie de a trăi. Fiecare joc care mai începea mă rugam să ajungă până la sfârșit, dacă era să câștigăm, dacă nu, în momentul în care eram chemat în casă, îmi cultivam o altă bucurie, să fiu sigur că dacă nu ne chema în casă, pierdeam jocul! Asta este cea mai frumoasă amintire din viața mea, când Dumnezeu mi-a arătat că mă scoate din toate! O să vă întrebați de unde știu că aș fi pierdut?! Tocmai că nu știu, de-asta știu! Pentru că mi-am propus să înțeleg că Dumnezeu mă iubește, să înțeleg că tot ceea ce se întâmplă cu mine este în favoarea mea și mi-am decriptat acea chemare în casă de la joacă, să spun:

– Doamne, mulțumesc, înseamnă că pierdeam și nu era bine!

Cât de mare este bucuria unui copil, atunci când aude la poartă:

– Tanti mama lui Marius, îi dați voie lui Marius să vină la joacă?

Părintele Marius Moșteanu: Această vorbă să nu credeți că este o vorbă care s-a spus numai după inventarea interfonului! Nu. Probabil că în mintea dumneavoastră vedeți un copilaș care apasă pe interfon ca să mă cheme afară, dar nu era așa! Era de pe stradă, după ce se dădeau câteva ture de bicicletă pe lângă casă, așa, ca din întâmplare, cu niște priviri foarte, foarte atente ca să vadă dacă respectivul Marius era prin curte, ca să îi spună direct și dacă se constata că Marius nu era prin curte, după a cincea tură cu bicicleta prin cartier, se apela la câte o pietricică în geamul camerei în care se știa sau se bănuia că poate să fie personajul și dacă nici asta nu dădea rezultat, începeau să strige:

– Tanti mama lui Marius, puteți să îi dați drumul la joacă?

În general, la aceste întrebări nu se răspundea pozitiv. Pentru că Marius nu era degeaba în casă și nu era afară! Pentru că trebuia să își împlinească anumite canoane ”datorate” unui comportament nelalocul lui cu alți colegi sau cu alte lucrări pe care nu le-a făcut în timp util și bineînțeles că aceste strigăte deveneau ca niște… sateliți în eter care și acum se învârt în jurul axei proprii și în jurul întregului Univers!

Așadar, la această întrebare, ”Tanti mama lui Marius, îl lăsați să iasă afară?”, nu s-a răspuns niciodată afirmativ, în ceea ce mă privește!

Dacă ar fi să ne imaginăm copilăria lui Iisus ca un joc, ce fel de joc ar fi? Ce reguli ar avea acest joc?

Părintele Marius Moșteanu: Este un joc fără reguli, singura regulă a jocului pe care Mântuitorul cu siguranță ni l-a transmis este că nu există reguli. Reguli există numai la nivelul în care din păcate am fost educați să avem limite. Limitele să știți că reprezintă o mare problemă, pentru că limitarea atrage autolimitare și orice regulă pe care o învățăm la școală e posibil să ajungă într-o zonă în care să nu ne mai simțim bine. Ori, în copilăria Mântuitorului știu sigur că a existat și grija pentru ca în această zonă să nu rămână traume, nu Hristos ne-a lăsat această zonă în care să ne întoarcem iar și iar! Ca să ce?! Ca să vedem de ce nu merge treaba?! Nu.

Cred că dacă ar fi să am un joc în care să Îl am cu mine pe Iisus ar fi fiecare joc pe care l-am jucat când eram mic. Și anume, când jucam ”Țară, țară, vrem ostași”, aș fi vrut să Îl am pe Iisus în stânga sau în dreapta mea, ca atunci când vin ceilalți să treacă, să nu poată nu datorită forței mele, ci datorită forței Lui. Atunci când jucam ”Cucii” sau ”Nouă pietre”, aș fi vrut ca partenerul Iisus să mă țină de mână și să arunce El cu mingea și întotdeauna să împrăștie El cât mai mult ”cucii” respectivi. Se numea așa pentru că fiecare piatră din cele nouă pietre se așezau una peste alta și trebuia să rămână singură ”cuc”. În momentul în care rămânea singură, trebuia să se alerge și să se găsească de către echipa adversă și să se așeze pietrele una peste alta, dacă apucai să așezi pietre una peste alta în altă ordine decât cea firească, cu cea mai mare jos și vârful sus, o încurcai!

Aș fi vrut ca Iisus să fie întotdeauna în echipa mea și cred că fiecare joc din copilărie are nevoie de un Iisus care este în noi. Un copil care crede că are tot ce îi trebuie, un copil care este lăsat să facă tot ceea ce trebuie, este un copil fericit, care face parte din echipa lui Iisus!

Putem menține bucuria și puritarea copilului când devenim adulți?

Părintele Marius Moșteanu: Dacă nu facem acest lucru, ne-am pierdut. Copilul din noi este întotdeauna cel care ne trage de mânecă și ne temperează, este aceeași poveste cu cercetătorul japonez și roșiile, inhibă producția prea mare. Dar să știți că în momentul în care simțim sau bănuim că ne-a părăsit, înseamnă că trebuie să ne oprim. E posibil ca noi să fi mers prea repede și copilul din noi să fi rămas mai în urmă sau e posibil copilul din noi să meargă mai repede prin visare decât am putut noi să mergem!

Vă aduc aminte de cel care plecase într-o călătorie, să ajungă la o mânăstire celebră și la un moment dat a mers așa de repede încât l-a apucat ploaia. S-a oprit la primul han, s-a odihnit și când să plece, a început o răpăială puternică și hangiul i-a spus să aștepte până de dimineață.

– Nu pot!

– De ce?!

– Păi, sufletul meu deja a ajuns!

Copilul din noi deja a ajuns! De aceea trebuie să fim toată viața copii! Și cum ne putem păstra această copilărie? În zona de amintiri frumoase, în zona de triaj, în care să dăm la o parte… generatoarele de traumă și să scoatem doar lucrurile bune! Să aliniem planetele, ca să vorbim și despre astrologie, să aliniem planetele astfel încât copilul din noi să se vadă în fața noastră și să ne oglindim în el. Da, răspuns la întrebare, putem să fim copii toată viața. Și mai mult, suntem datori să devenim copii toată viața!

Cărțile citite în copilărie m-au făcut să îmi compar copilăria, o vreme am fost nemulțumită de copilărie, mai târziu am reproșat, apoi am gândit că lipsa comunicării a dus la nemulțumire, apoi am gândit că fiecare decide cum își crește copiii învățând din mers, apoi am înțeles că așa devenim mai empatici cu sufletele de alături, dar asta mi-a luat o viață. Oare, o mai bună comunicare sinceră, matură, cu copiii ar fi putut să scurteze drumul către o copilărie reușită?

Părintele Marius Moșteanu: Frumoasă întrebare! Să știți ceva, nici o variantă nu este bună, dacă nu este personalizată. S-a stabilit de către năzdrăvanii ăștia care măsoară totul că generația care a avut parte de necazuri când erau mici, de o super-planificare, de o hiper-controlare a tuturor jocurilor, de tot felul de situații pe care cineva trebuia să le aibă neapărat sub cheie a ajuns să producă niște adulți nefericiți, nemulțumiți și veșnic puși pe harță. În celălalt grup s-au observat copii care au ajuns adulți și care au avut o viață dolce far niente, o viață liniștită, o viață cu de toate, o viață în care au avut la dispoziție absolut toate mijloacele și când au ajuns adulți, au fost la fel de nefericiți, de derutați, neînțeleși și triști ca și ceilalți din primul grup. De ce?! Pentru că ambele situații educaționale au reprezentat niște extreme, să nu credeți acum că extremismul înseamnă numai ceva rău! Nu, extremismul înseamnă și ceva foarte bun. Media aurea, calea de mijloc, este cea care personalizează. Sunt și copii care trebuie să fie educați în extrema austerității, după cum alții sunt dispuși să fie crescuți și să aibă performanță numai în zona confortului, dar numai cu o singură condiție, să nu se generalizeze niciodată și să se personalizeze tot ceea ce înseamnă rețetă!

Nu vă duceți după manuale! ”Mama și copilul” este o carte publicată în 1981, care a distrus nopțile și zilele multor mame, care intrau în panică dacă nu a ieșit al patrulea dinte după două luni și trei săptămâni, pentru că trata subiectul copil și subiectul mamă după un șablon, o medie care nu există, nu era nimic conform cu realitatea, nu era nimic personalizat, era o prezentare de o fantastică lipsă de profesionalism! Și ce șansă credeți că am avut eu și cu doamna mea?! Nu am găsit acea carte! Am plâns multă vreme, dar nu cu aceleași lacrimi cu care plângea cineva din cauza dintelui întârziat. Îmi dau seama cât de mult ne-a iubit Dumnezeu că ne-am crescut fetele singuri! Și șansa aceasta de a nu găsi o carte, trebuie să știți să o decriptați, ceea ce nu aveți, nu vă trebuie! Ceea ce nu găsiți, nu trebuie să găsiți, nu căutați prea mult că s-ar putea să vă strice tot ceea ce ați clădit de unii singuri, personalizarea situației.

Ca părinte și bunic, cum creștem și educăm copiii, frumos, prin joacă, ferindu-i de anturajele mai puțin prielnice și totuși, să nu le îngrădim personalitatea? Pedepsele sunt bune sau nu?

Părintele Marius Moșteanu: Este o întrebare foarte grea. Atunci când se vorbește despre pedepse, e vorba de generația aceea crescută mai cu control, mi-e foarte greu să vorbesc… zburdalnic despre a da norme, dar îmi este foarte comod să vă spun că înveți să crești un copil, atunci când ai trecut la capitolul bunic. De ce?! Pentru că atunci, responsabilitatea și presiunea pe care ți-o dă calitatea de părinte dispare și atunci, poți să fii tu însuți. Cum poți să fii tu însuți? Să nu mai fii atât de vinovat sau găsit vinovat pentru ceva.

Pedeapsa să știți că face parte din regulile jocului. De exemplu, nu poți să aplauzi pe cineva care este în coada clasamentului, dar poți să îl feliciți că nu a renunțat! Să zicem că a renunțat la jumate, atunci îi putem spune:

– Măi, extraordinar, ai ajuns până la jumate!!!

Adică, trebuie să iei fiecare parte pe care a făcut-o cineva ca pe ceva… wow! În Grecia antică se punea accent foarte mult pe laurii de pe capul învingătorului, numai că acești lauri veneau cu o doză de frustrare extraordinară, pentru că erau așezați pe un singur cap! Și atunci, grecii și-au dat seama de greșeală și au început să vorbească pentru prima dată în istorie despre a participa și a câștiga și când au întors situația și au spus că valoarea este să participi, deja s-a schimbat lumea, deja tot ceea ce însemnau laurii de pe fruntea învingătorului se transfera în bucuria de a participa! De aceea, revenind la întrebarea vizavi de măsurile coercitive, să știți că opțiunea coercitivă își atinge scopul atunci când este împărțită cu cel căruia vrei să i-o administrezi! Să spui așa:

– Uite, trebuie să luăm măsuri pentru eșecul acesta!

Eșecul să spunem că este o notă mică la Matematică. Nu avem aplecare genetică spre Matematică, să spunem că stăm mai bine la Compunere și atunci, ce facem? Păi, trebuie să facem mai multe probleme la Matematică! O sută de probleme! Când spui o sută de probleme sună… Dar spune altfel:

– 50 eu, 50 tu!

În momentul în care te așezi la masă cu copilul sau cu nepotul și el vede că îți pasă de el, că de la 51 încolo, problemele nu mai sunt ale lui, ci sunt ale tale, începe să facă rezolvările cu seriozitatea cu care le faci tu! O să spui că trebuie să știm Matematică, nu trebuie asta, o să spui că trebuie să simulăm, nu trebuie nici asta! Copilul nu are nevoie neapărat să îți urmărească mecanismul, copilul are nevoie să știe că îți pasă de el! Și atunci, materialul coercitiv devine pedagogic, materialul care ține de tot ceea ce înseamnă o pedeapsă sau o corijare a unor lucruri nu mai este atât de grav, copilul știe că împarți cu el și cu siguranță că va învăța lecția aceasta  și o va ține minte și va rezolva cele 50 de probleme după care o să spună:

– Tu le-ai terminat pe ale tale, că pot să te ajut și eu?!

Acolo se ajunge! Dar numai pe un drum al sincerității, al implicării și al blândeții cu care pedeapsa poate să fie transformată în bucurie:

– Uite că nu mai putem să facem ceea ce credeam noi că ne place, dar hai să facem din ceea ce facem, ceva care ne place!

Este puțin de la capătul celălalt, atunci când vezi că nu laurii de pe capul învingătorului sunt cei care trebuie să funcționeze, ci participarea la un proces este cea care îți aduce lauri, nu pentru locul întâi, ci pentru participare!

Majoritatea copiilor își petrec timpul în virtual, jocuri și rețele pe internet, unde pot fi expuși la orice lucru mai mult sau mai puțin adecvat. Cum trebuie crescut un copil în prezent? Este bună folosirea acestor mijloace sau mai bine le evităm?

Părintele Marius Moșteanu: Unu: Nimic nu este rău sau bun prin sine. Doi: A așeza lucrurile numai într-o parte sau numai în alta este cea mai mare greșeală. Internetul m-a salvat să pot aduna material pentru o anumită intervenție, cum nu m-a ajutat noianul meu de fișe și de tot ceea ce am adunat eu în tinerețea mea studențească! Internetul m-a ajutat să pot să îmi dau în găzduire cele peste 18.000 de numere de telefon. Vă imaginați că nu aveam cum să țin minte, nu se mai pune problema, dar să țin gestiunea unor adrese și unor evenimente și unor titulari de numere de telefon, dacă nu ar fi fost internetul care să îmi găzduiască niște adrese! De exemplu, am: Ioana Vorbă Lungă, păi, bineînțeles că voi fi foarte atent, în momentul în care această persoană mă va suna, să mă uit la ceas, să văd dacă am în următoarea oră ceva de făcut! Acesta este internetul, mi-a găzduit ceva și îmi răspunde ca atare! În rest, vă rog frumos, despre răutățile internetului, întrebați pe altcineva! Eu nu am cum să vă răspund, pentru că la mine, toate sunt bune! Deși v-am spus că nimic nu este bun sau rău prin sine, prin mine, toate sunt bune, pentru mine, e adevărat, dar vreau să vă învăț să vedeți numai partea bună a lucrurilor!

Și astăzi de dimineață, când am vorbit despre comportamente negative, le-am spus că și un comportament negativ te poate trezi, te poate antrena să fii tu mai bun, te poate antrena să fii tu mai atent, să nu te comporți tu cu ceilalți într-un fel cum nu îți place ție să se comporte altcineva și iată că se întoarce și putem să vorbim despre lucruri frumoase, chiar dacă ele nu apar frumoase la prima vedere! Să știți că frumusețea stă în ochii privitorului, nu în altă parte! Frumusețea, arta, dragostea, iubirea adevărată, stau în fiecare dintre noi, nu sunt în altă parte! Nu vă dă niciodată cineva un dar din afară, nu poate nimeni să vă facă mai buni, dacă nu înțelegeți că este bucuria dumneavoastră de a constata că v-ați făcut singuri mai buni!

Așadar, revenind la întrebarea cu internetul, ce bine este să avem un ajutor, dacă știm să îl folosim! Dar, am aici un mic amendament, prea multa comoditate pe care ne-a învățat-o internetul trebuie să fie, totuși, o problemă pentru noi! Știu oameni care nu se mai pot descurca nici să meargă dintr-un cartier în altul al orașului, dacă nu au hărțile care să le spună inclusiv cu voce tare să o ia la stânga sau la dreapta. Știu și oameni care nu mai știu că mașina pe care o conduc poate să fie și în varianta în care să folosești două picioare! Știu și oameni care nu mai știu să schimbe faza de întâlnire, noaptea! De ce?! Totul este automat. Fiți atenți la marea capcană a internetului, poate să facă din comoditate cel mai mare dușman! Poate să inhibe orice posibilitate a noastră de a fi atenți, de a fi noi înșine! Vom ajunge la un moment dat ca dacă se va întâmpla o pană de curent sau de sateliți și se va lua internetul pentru 24 de ore, s-ar putea ca foarte mulți să considere că ar fi mai grav decât o pană de curent sau de apă! Deci și internetul are partea aceasta care ne ajută dar trebuie să fim foarte atenți ca ajutorul să nu fie unul care să inhibe în noi posibilitatea să ne ajutăm și singuri! Și eu, din când în când, îmi mai iau cărțile la îndemână, deși mi-ar fi mult mai ușor să accesez Inteligența Artificială să întreb anumite lucruri. Dacă am atins acest subiect, vă spun în două minute ceva foarte interesant. Știți că fiecare dintre noi, dacă ne-am procurat o Inteligență Artificială, ea începe să gândească ca noi, între ghilimele, bineînțeles, să ne dea din articolele pe care le-am publicat sau din atitudinile pe care le avem, din comportamentele pe care le-am descris anterior și un teolog a întrebat:

– De ce ai apărut acum și nu ai apărut mai devreme sau de ce nu ai apărut mai târziu?

Bineînțeles că primele întrebări au fost, așa, de tatonare și în acel moment a intervenit sclipirea teologului respectiv și a spus:

– Dacă nu îmi răspunzi sincer, mă dezabonez!

Știți care a fost următoarea replică?

– Am apărut acum pentru că acum, omul nu mai are răbdare să aștepte de la Dumnezeu nimic și eu trebuie să îi dau imediat. Omul vrea acum, de asta am apărut eu!

Știți de cererea foarte… blajină a unui berbec!

– Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi îngăduință, ACUM!!!

Ăștia suntem noi!!!

Sunt adolescenți care de la vârste foarte fragede spun că se simt goi pe interior, triști. Ce putem să le spunem acestora? Iubirea nefiind primită de la părinți sau neînțeleasă cum putem vindeca?

Părintele Marius Moșteanu: Ce-aș fi vrut să fiu astrolog, să le spun că s-au aliniat planetele invers, dar nu sunt! Nu sunt, dar ca teolog le spun așa: li se pare! Să vă spun ceva, inclusiv oboseala este o părere, neputința este o părere, totul este o părere! Și de ce am curaj să vă spun lucrurile acestea?! Am experimentat lucrul acesta! Când mă trezesc dimineața, eu nu sunt un om matinal, lumea crede că îmi este foarte ușor să mă trezesc dimineața, nu, îmi este foarte greu, dar în vechea variantă a mea! Acum nu mă mai trezesc dimineața, mă trezesc de plăcere! Dimineață înseamnă pentru alții o oră sau alta, pentru mine nu mai înseamnă! Atunci când urmează să mă întâlnesc cu cineva, atunci când mă gândesc că o să transmit o stare de bine, vă imaginați că nu îmi mai pot permite să mă vait! Atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, oboseala este o părere, deșteptarea matinală este o părere și exact ca să îi răspund celui în cauză, toate pentru un tânăr sunt păreri, dacă nu știe să și le educe. Nu e de vină nici gena, nici tata, nici mama, nici societatea, este propria comoditate pe care am învățat-o stând în fața calculatorului, nu în fața lui însuși! Dacă ești în fața ta însuți, înseamnă să te uiți în oglindă și să spui așa:

– Măi, atât mi-a ieșit azi, dar mergem mai departe!

Atunci va pleca părerea aceea că nu e bine, că nu știu ce nu am făcut! Bun, nu am făcut să spunem 99% de lucruri dintr-o sută. Da, dar spui:

– Am reușit ceva, unu! Mâine voi reuși încă ceva! Încă unu, nicio problemă! Înseamnă că trebuie să îmi fac niște planuri încă mai mari, ca data viitoare, din 200 să fac două!

E același lucru, dar problema este următoarea: dacă suntem împăcați cu noi, ne iese așa ceva! Dacă nu suntem împăcați cu noi, putem să facem 99 dintr-o sută, dar să stăm să ne plângem de milă cu nu l-am făcut și pe unu acela!

Deci, ține de noi, de fiecare în parte, să ne împăcăm cu noi înșine, să ne luăm așa cum suntem, dar fără să cădem pe tânjeală, cum spuneau profesorii mei! Adică, da, mă accept așa cum sunt, dar numai în măsura în care am făcut tot ce ținea de mine ca să fiu cel mai bun! Dacă nu am reușit, asta este altă problemă, dar asta nu înseamnă că am stat pe tânjeală și nu am făcut ceva!

De aceea, pentru cel care a întrebat sau pentru cel pentru care s-a întrebat lucrul acesta, să știți că toate sunt bune, dacă știm să le folosim. Nu vă mai plângeți de milă, pentru că în momentul în care văicăreala se aude, acum știu că o să sune foarte ciudat ce spun, dar aude tot Universul și începe să vină… alinierea pe stânga, pe dreapta și planetele nu îți mai servesc ceea ce trebuie, ca să le dau și astrologilor apă la moară! Vedeți de ce e bună și una și alta?! Inclusiv faptul că știm de ce să ne ferim trebuie să ne trezească cu picioarele pe pământ! Așadar, vreau să știți că totul este bine, dacă este văzut că este bine, dacă nu, nu o să fie nimic bine, pentru că dacă nu ne antrenăm să vedem binele, el aproape că nu mai există pentru noi, există pentru altcineva!

Doamna Elena Moșteanu: Să vorbim mai repede, că o să se topească înghețata!

Părintele Marius Moșteanu: Da, eu îl aștept acum pe Budea să descarce din căruță (n.a. cofetarul care îi bucura copilăria doamnei preotese Elena Moșteanu, cu înghețată de vanilie și halviță), ca să pot să îmi desfășor aici activitatea, că am să vă și dau la fiecare în parte, nu plecați fără înghețată de aici!

Să revenim la întrebări. ”Bătaia este ruptă din Rai”, ”Eu te-am făcut, eu te omor”, ”Vino-ncoa` că nu te bat” și multe alte replici general valabile pentru mai multe generații, am crescut cu ele, ce cuvinte să le spunem copiilor noștri?

– Mai e și mâine o zi! (n.a. doamna preoteasă Elena Moșteanu)

Părintele Marius Moșteanu: ”Bătaia este ruptă din Rai” este o vorbă profund teologică! În Rai exista un pom al cunoștinței binelui și răului, acum, noi l-am… tradus ca fiind mărul, hai să spunem că este mărul, mărul lui Adam, treceți peste asta! Exista un pom care avea niște ramuri care se numesc nuiele. O nuia când este ruptă dintr-un pom, trebuie să știi din ce pom este ruptă și dacă este ruptă din Rai, este ruptă din pomul cunoștinței binelui și răului, adică, acea nuielușă ajunge la tine pentru că știai cunoștința binelui și a răului! Nu vă jucați cu Teologia, că aici sunt la mine, stelele sunt în altă parte, dar aici este Teologia. Dacă înțelegi principiul acesta că e ruptă din Rai, tu trebuie să te întrebi ce poți face ca să nu mai primești acest tratament, pentru că acest tratament este primit de tine din cauză că știai și nu ai făcut, e cunoștința binelui și a răului! De-asta este bătaia ruptă din Rai. Dar să nu credeți acum că bătaia asta este una despre care să vorbești cu nonșalanță în zona pedagogiei și mai ales a parenting-ului! E foarte greu, pentru că această vorbă se întâlnește și la Pilde 26 cu 26, ”Părintele care își scutește nuiaua nu își iubește copilul” și aici riscați pedepse până la șase ani, fără suspendare! Atunci, hai să traducem lucrurile așa cum sunt: nu faceți exces, că așa cum v-am spus mai devreme, nici nuiaua, nici mângâierea nu au adus generații fericite, pentru că prin ele însele nu se rezolvă nimic! Nici administrarea unor pedepse pentru cei care în cunoștință de cauză au făcut ceva și nici mângâierea în exces a celuilalt nu aduce nimic bun, ci ce aduce totul bun?! Aduce, în primul rând, dragostea pe care trebuie să o ai pentru celălalt!

Părintele Arsenie m-a învățat așa:

– Nu trebuie să te dai în afară de la nimic, îl corectezi pe copil, nu scutești nuiaua, faci ce trebuie, dar dragostea este indispensabilă!

Cred că aici este cheia cu care vreau să închei răspunsul la întrebarea pe care mi-ați adresat-o. Mulțumesc mult că mi-ați oferit această posibilitate de a vă spune câteva lucruri și deja simt că până acasă veți uita afișul (n.a. afișul conferinței ”Joc și joacă. Înghețată și baloane de săpun”) și vă veți da seama că adevărata poveste, pe care nu am cum să v-o spun eu, este cea pe care v-o spuneți dumneavoastră în oglindă, adevărata poveste este a fiecăruia dintre dumneavoastră. Eu aici numai v-am antrenat și v-am dus prin niște cotloane ale copilăriei, ca să vă arăt cum să navigați în zona aceasta, apropo și de internet. Dar pentru că primul lucru pe care copilăria îl are este curiozitatea, mă întreb:

– Ce-om avea noi acolo?! Chiar așa, ce avem noi, aici?!

Anelise (n.a. nepoțica părintelui Marius) ne va ajuta, ne va și gusta (n.a. din înghețata oferită de părintele participanților la conferință), pentru că în momentul în care ofer ceva, trebuie să știu că vă ofer ceva adevărat! Gustul este cel pe care îl aveți pe scoarța cerebrală. Dacă veți veni aici cu gândul că înghețata aceasta este înghețata copilăriei dumneavoastră, ea chiar va fi înghețata copilăriei dumneavoastră! Nu încercați să povestiți ce gust are, pentru că de fapt, nu aici trebuie să ajungem, ci să ajungem la gustul din capul nostru, la înghețata aceea, mai mult, pe care nu ați putut să o gustați în copilărie! Da, să știți că și eu, care am acum sute de pixuri, visez la un pix pe care nu l-am avut când eram copil, dar fiecare pix este pixul acela pe care nu l-am avut! Aceasta este înghețata copilăriei fiecăruia dintre dumneavoastră și vreau să așezați pe cerul palatin și pe fiecare celulă din cavitatea bucală, dorința să vă întâlniți cu propria copilărie, care are un gust nu neapărat de înghețată, are un gust de aducere aminte! Are un gust de bucurie de a vă întâlni cu propriul copil care spune:

– Înghețaaaatăăăă!!!

Copilul acela din noi este fantastic, el poate să schimbe tot ceea ce înseamnă gustul adevărat, adică măsurabil, adică cuantificabil și poate să îți dea exact ceea ce ai tu nevoie.

Vreau să închei cu un lucru extraordinar pe care trebuie să vi-l spun pentru că mi-a trecut prin minte. Un experiment Harvard făcut cu un grup de 20 de bărbați care au fost invitați să își imagineze că sunt mai tineri cu 22 de ani. Vă imaginați că bărbații respectivi aveau între 76 și 80 de ani și li s-a spus că trebuie să își imagineze că au cu 22 de ani mai puțin. Li s-au adus toate argumentele și aspectele din urmă cu 22 de ani, muzică, atmosferă, tot, după ce au fost însă măsurați, inclusiv la falange, la înălțime, la brațe, au fost cântăriți. După două săptămâni, acești bărbați care au trăit numai în zona în care s-au întâlnit cu propria… copilărie, cu eroii muzicii pe care ei o ascultau când erau mici, au fost din nou măsurați și erau mult mai slabi și aveau înălțimea cu până la cinci centimetri mai mult, măsurat, pentru că acela era corpul din adolescența lor! Imaginați-vă că toate acestea sunt în noi! E adevărat că unii au rămas cu aceste lucruri pentru o lună, alții pentru două, alții pentru încă șase luni, maxim!

Dar ce ne ține pe noi să rămânem în lumea copilăriei, unde totul era perfect pentru noi?! Numai mintea noastră și din păcate și educația și mai ales inducția socială, educativă. De ce să nu rămânem în zona aceea în care totul este frumos?! Aveți aici nu o înghețată, aveți aici un izvor de aducere aminte. Anelise o să vă dea, fiecăruia dintre dumneavoastră, o… oglindă în care aș vrea să vă vedeți copilăria, când vă uitați în înghețata primită, să vedeți propriul copil, să vedeți propria sinceritate, propria nonșalanță cu care erați înzestrați și pe care din păcate ați pierdut-o pentru că v-a furat-o altcineva! Ați avut ghiozdane prea grele peste aripioarele de îngeri și acum sunteți liberi, nu mai aveți nici ghiozdane, nu mai aveți nimic. Aveți propria bucurie, vă rog frumos să vă bucurați, vă rog frumos să plecați acasă cu oglinda copilăriei în care să vă scăldați, în care să vă simțiți bine și sunt sigur că dacă cineva v-ar măsura mâine dimineață, veți avea dimensiunile ideale pe care odată le-ați avut, atunci când nu v-a interesat de diabet când aveați o ciocolată, când nu v-a interesat de nimic că puneți niște kilograme în plus când mâncați tortul, nu felia pe care o tăia cineva, ci restul care rămânea, pentru că asta este copilăria în care vreau neapărat să vă las, dar nu vreau să plecați niciodată, pentru că nici eu nu am plecat niciodată din zona copilăriei! Tare mi-a plăcut copilăria și chiar dacă nu v-am povestit prea multe, să știți că povestea mea este în fiecare dintre dumneavoastră! Povestea mea este povestea voastră, povestea mea este tot lucrul bun care vi s-a întâmplat cândva, iar gustul este aici! Anelise, te rog!

Mulțumesc pentru fotografii doamnei Elena Moșteanu și Nadiei Iancu!