Experiența întregii lumi este la noi în cap

Imaginați-vă piesele unui puzzle… minunat, ca în poveștile cu zâne, în culorile preferate și pe care știți că de fiecare dată le așezați diferit dar obțineți, garantat, ceva extraordinar de frumos! Textul pe care îl parcurgeți în continuare este un astfel de puzzle! Piesele în culorile preferate sunt mesajele și poveștile părintelui Marius Moșteanu din cuvântările sale, cu care, oricât de îndrăzneț m-aș… juca, de fiecare dată obțin, garantat, cea mai frumoasă poveste de până acum!

De data aceasta, folosesc fragmente din cuvântarea sa la o întâlnire cu membrii filialei Constanța a Asociației Studenților-Ortodocși din România, pe tema aleasă de aceștia, ”Rugăciune, Post și Biserică în viața tinerilor”. Așa cum am promis la ultima mea poveste despre acest eveniment, ”O lecție de așteptare la superlativ”, merg mai departe cu colecția mea de amintiri frumoase și vă invit, indiferent de vârstă, care este doar un număr, până la urmă, să vă bucurați de puzzle-ul meu. Îndrăzniți să luați piesele lui și să le așezați așa cum vi se par vouă mai frumoase! Garantat, rezultatul va fi unul uimitor! Iată puzzle-ul meu de astăzi:

Dați-i unui copil un telefon și să vedeți cum știe să ajungă după pictograme acolo unde vrea. Am încercat să înțeleg o logică, dar nu există o logică în modul în care se descurcă mai ușor decât o facem noi. De ce? Pentru că toată experiența acumulată îl ajută. În capul nostru este inclusiv Zuckenberg ăsta!

Dacă aveți o anumită convingere că așa stau lucrurile, eu zic că asta contează foarte mult! Dacă vă conectați la Dumnezeu, este ca o ”mufare” din asta către o sursă foarte importantă! Altfel eu nu îmi explic cum poate un copil să îți manevreze o telecomandă sau un display, dacă nu l-a învățat nimeni!

Hopa?! Ni se pare nouă că nu l-a învățat nimeni! Noi ce am făcut până acum? Tot ceea ce știm noi, avem de la înaintașii noștri. Păi, mai e nevoie să folosim tăbliță cu condei, cum era pe vremuri? Nu avem acum ”tăblița” (tableta) noastră performantă?! Nu mai e nevoie. De ce? Pentru că au folosit-o cei de dinaintea noastră și acum noi știm care e problema.

Dacă lăsați rațiunea să vă strice tot ceea ce înseamnă intuiție, ați încurcat-o! Intuiția nu este despre viitor, este despre trecut, conține în ea tot ceea ce înseamnă experiență de viață. Și voi, tinerii, o să spuneți:

– Dar noi de unde să avem experiență de viață?

Din cap! Dumnezeu a dat aceeași minte tuturor. Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre logos spermatikos, cuvântul-sămânță. Îl avem toți, experiența de viață o avem toți. Experiența întregii lumi este la noi în cap și astea nu sunt lucruri nemăsurate de năzdrăvanii ăștia de neurologi, sunt lucruri reale! Dacă voi aveți încredere și lăsați puțin rațiunea proprie într-o mică vacanță, veți avea de câștigat, prin faptul că toată experiența voastră este, de fapt, o esență a experienței întregii vieți.

Asta înseamnă tinerețe! Încercați să nu ratați startul, despre asta este vorba cu tinerețea. Nu ratați startul! Ce înseamnă tinerețea? Înseamnă în primul rând să vă asumați rolul vârstei pe care o aveți. Biserica se bazează pe voi. Să știți că Biserica sunteți voi, în primul rând.

Tinerețea și Biserica nu sunt două teme, este vorba despre aceeași temă pe care trebuie să o înțelegem. Biserica este tânără mereu! Nu sunt formule sforăitoare, nu! Biserica este la vârsta la care se află fiecare din enoriașii ei, din fiii duhovnicești. Vedeți? De multe ori, noi tindem să judecăm Biserica sau să spunem ceva despre Biserică, dar asta înseamnă că spunem despre noi, pentru că noi suntem Biserica! Spune despre Biserică cineva care nu se consideră Biserică și după ce îl lămurești că el este Biserica, începe să fie puțin mai atent.

Vi s-a întâmplat să constatați că dacă cineva are o neputință comună cu a voastră, începeți să îl vedeți mai îngăduitor? De exemplu, dacă pe strada dumneavoastră ar apărea, la un moment dat, un bloc, un mastodont care vă ia lumina, bineînțeles că nu aș putea să aud nici la spovedanie ce ar fi la gura dumneavoastră! Dar, dacă v-ar ajuta Dumnezeu ca în vreun an de zile să reușiți să cumpărați un apartament în blocul respectiv și să mutați familia copiilor voștri, ca să aveți nepoții mai aproape? Vă spun eu: cea mai frumoasă casă și bine aranjată de pe fața pământului este fix fostul mastodont! De ce? Pentru că sunteți co-interesați în existența acestuia. Nu e nimic rău, dar haideți să extindem lucrul acesta!

Dacă avem ceva răbdare să lăsăm creierul să lucreze, o să vedem că ne va furniza niște informații fantastice, care ne arată că tot ceea ce în ultima vreme ni s-a părut că este în neregulă, ar fi cel mai bun lucru de pe fața pământului. Dar pentru asta ne trebuie antrenament și răbdare. Dar, până la urmă, de ce să ne antrenăm?! Ne antrenăm pentru că numai așa vom înțelege că datoria noastră pornește tocmai de la această constatare.

Trăiți o perioadă foarte frumoasă, dar nu vă dați seama de ea. Nu o să vă dați seama niciodată. Nici eu, acum, de exemplu, nu îmi dau seama cât de tânăr sunt, de vreme ce duhovnicul meu, care s-a dus, a plecat la 98 de ani. Relativitatea aceasta a vârstei pe care o avem este o realitate. Voi, la vârsta aceasta a studenției, față de un elev de clasa întâi sau a doua, sunteți niște ”bătrânogi”. Eu am predat Muzică la toate categoriile și dacă îmi ajută Dumnezeu, mai predau încă. Era prin anii `90 când am început eu să predau, la clasa a cincea. Erau trimestre și se mutau copiii de la Constanța spre Cumpăna, vindeau părinții aici o casă și la Cumpăna își luau o fermă. Trai neneacă! Și îi întrebam de la început:

– Măi copii, ați făcut Muzică la școala de unde veniți?

– Da.

– Cu cine ați făcut?

– Nu știm.

Cum o chema pe profesoară nu știau. Ajungeam la vârstă:

– Ce vârstă avea doamna voastră profesoară?

– Păi, nu prea pot să vă spun.

– Dar spune măcar, era tânără, bătrână?

– Ce să vă spun?! Coclită!

Nu foloseam termenul ăsta, dacă nu îl auzeam. Era un copil normal: ”coclită”! Spun:

– Detaliază, așa.

– Cred că sărită de 28.

Eu împlinisem în februarie 28 de ani și discuția avea loc în martie.

– Dar mie, așa, cam cât îmi dai?

– 28.

Deci eram ”coclit”!

Ce vreau eu să vă spun este că vârsta este un ”contract” cu actele noastre de identitate, e în CNP, un cod, acolo. Există o vârstă scrisă în acte, o vârstă a preocupărilor dar, mai ales, o vârstă în care credem noi că ne aflăm. Niciodată nu o să considerați că aveți vârsta pe care o citește cineva în CNP și vă urez să refuzați această situație. Aveți vârsta sufletului vostru, care este întotdeauna așa cum îl educați.

Să nu credeți că sfatul înseamnă ceva în sine. Sunteți la o vârstă care trebuie să vă furnizeze și niște principii. Un sfat, prin sine, nu înseamnă nimic. Un sfat înseamnă ceva numai atunci când este legat conjunctural de ceva. Dar, să țineți minte că orice decizie pe care o luați este cea mai bună.

Există un principiu foarte interesant în armată: cea mai proastă decizie luată la bună vreme este de o mie de ori mai bună decât una foarte bună luată mai târziu, pentru că în momentul în care ți se cere să iei o decizie, trebuie să o iei atunci. De exemplu, sunt doi oameni. Unul are expertiză de 90% pentru lucrul pentru care este chemat, celălalt are 2%. Și sunt întrebați cine poate să facă lucrarea cutare, să zicem, partea electrică de la o firmă foarte mare. Cel care are acea expertiză foarte importantă se gândește cât timp îi trebuie, câți oameni trebuie să angajeze, cum să facă, iar celălalt spune simplu:

– Eu!

Și i-a tăiat fața celui cu expertiza. Până ajunge să vadă despre ce este vorba, el se informează, își face echipă, aranjează lucrurile și când să înceapă treaba, ăla cu expertiza excepțională poate să îi fie cel mult angajat! De ce? Pentru că nu a luat decizia atunci când trebuia.

Voi, tinerii, sunteți la vârsta la care trebuie să spuneți ”Da” oricărei provocări. Nu vă gândiți dacă vă ajunge combustibilul! Dacă vă spun acum ”Haideți la București!”, cei mai pregătiți se gândesc ”Stai așa, că îmi consumă 14%, nu ajung până la prima benzinărie”, cel care are doi litri de benzină în rezervor spune:

– Eu!

– Hai!

– Hai!

Face doi kilometri și spune:

– Stați așa, opresc puțin că trebuie să pun benzină.

– Păi, bine, măi…

– Da, a venit vremea să alimentez, care e problema?!

Ceilalți și-au făcut socoteala că, de fapt, benzina le ajungea până la jumătatea drumului și acolo chiar era stație de benzină, dar totuși au rămas acasă. Nu ratați startul, despre asta e vorba!

Când am început să predau la Universitate, aveam 31 de ani și am avut un student de 64 de ani. Știți cât de bătrân mi se părea atunci? Acum nu mi se mai pare, peste cinci ani îl ajung! Dar atunci mi se părea foarte bătrân și l-am întrebat:

– Ce cauți dumneata, aici? Te rog mult, ia loc la catedră!

– Nu. Am fost un copil prea cuminte și mi-am ascultat părinții și am făcut ce au vrut ei, până în clipa în care am reușit să mă pensionez.

Înainte mai erau și pensionări la 60 de ani, nu la 65 ca acum. Mă rog, și acum poți să ieși anticipat, eventual. Și a spus omul:

– Acum a venit și vremea mea! Eu am vrut să fac Teologie de când eram mic, dar nu am putut să fac, am fost copil ascultător.

– Bine ai făcut! Să vezi că acum e nevoie de tine!

Să știți că a mai slujit 20 de ani, atât i-a mai permis vârsta după absolvirea Facultății. Am avut marea onoare de a sluji alături de el la Biserica Sfântul Nicolae Vechi, vreo două duminici și acum nu îmi aduceam aminte de el, sincer să fiu, dacă nu aș fi primit vizita nepoatei dumnealui, în urmă cu vreo două săptămâni. Mi-a transmis multe salutări din partea bunicului și mi-a adus aminte Dumnezeu că mă apropii de vârsta aia pe care o credeam eu foarte înaintată.

Eu când am venit la Biserica Sfântul Nicolae Vechi, m-am pomenit, la 30 de ani, paroh, duhovnic și având în fața mea niște fii duhovnicești de cele mai multe ori mai în vârstă decât mine. Și am cerut:

– Doamne, fie-Ți milă de mine! Cum or să vină oamenii ăștia să se spovedească în fața mea? Ce or să creadă că pot învăța și eu cum o să am tupeul să le dau dezlegare? Măcar ajută-mă și albește-mi părul! Măcar să îi induc în eroare.

Și așa a fost, m-a ascultat Dumnezeu! Minte nu am cerut prea multă dar părul mi l-a albit. M-am simțit foarte bine, să știți! Și acum mă simt, pentru că deși mă apropii de 60, mai am puțin și fac 59, deci 60-ul e deja aproape, îmi suflă aici în ceafă, nici acum nu mă simt în stare să consider că cei care vin la mine să se spovedească ar avea și ceva de învățat. Eu vreau nu să îi învăț pe oameni, ci mă străduiesc să îi fac să înțeleagă cât îi iubesc! Acesta este, de fapt, target-ul meu ca duhovnic, să îl fac pe fiul meu duhovnicesc să se simtă iubit. Asta vă urez și vouă, ca din vârsta voastră să nu vă poticniți și să rămâneți tineri.

Ca duhovnic, constatând că există o atitudine naturală de a mă purta mai îngăduitor cu o anumită situație pe care eu o consider într-un anumit fel comună cu a mea, trebuie să încep să nu mai fiu atât de absent la necazul celuilalt. Adică? Cel care vine la mine și îmi spune că are o neputință cu fumatul, mi se pare că nu e o problemă. Dar am curaj să spun lucrul acesta pentru că nu am fumat niciodată și mi se pare așa de ușor lucrul ăsta încât îi spun:

– Treci peste asta! Mai departe!

Și săracul om rămâne așa:

– Păi, stai că e o problemă asta!

Și atunci, vine altul și spune:

– Știi, părinte, eu mai fug de pe acasă.

La fel, mi se pare că nu e o problemă. Eu sunt bărbatul unei singure femei și îi spun omului:

– Ei, hai, treci la alt subiect!

Și rămâne omul descumpănit și în descumpănirea asta, eu încep să mă simt bine, că nu mă apasă nimic, nu trebuie să fac o concesie, să îi spun:

– Hai domnule că pe astea le avem în comun…

Un duhovnic are obligația de a se șlefui atât de tare încât absolut nimic din ceea ce aude la spovedanie să nu îl afecteze pentru că el nu este implicat în povestea respectivă. Și atunci știți unde va ajunge? Numai gândindu-se la el, fiul duhovnicesc să aibă de câștigat, să îi transmită o stare de pace, o stare de om neîngândurat, o stare în care el să fie în siguranță. Și de fapt, datoria duhovnicului este să îl facă pe celălalt să înțeleagă că îi pasă cuiva de el. Asta este tinerețea în care vă aflați! Șlefuiți-vă astfel încât să aveți puterea de a spune celuilalt, cu sinceritate, că vă pasă de el. Este cel mai frumos lucru pe care cineva poate să îl declare, dar să nu îl declare dacă nu îl trăiește, dacă nu îl simte!

Tinerețea înseamnă întâlnirea cu tot ceea ce există ca potențial. Potențialul la tinerețe este o zonă virgină în care putem să ne desfășurăm. De exemplu, la mine, dacă întreb pe un elev de clasa a VII-a la ce liceu se vede peste un an și jumătate, el poate să îmi răspundă în două feluri. Dacă îmi răspunde: ”Încă nu m-am gândit”, primul meu cuvânt este:

– Felicitări! Asta e atitudinea adevărată! Dacă ai fi fost așa, că ”eu trebuie să ajung acolo”, ratai tot ceea ce înseamnă potențialul societății! Așa, ești pregătit să iei decizia văzând și făcând, cum spun Sfinții Părinți.

Vine alt copil și spune:

– Părinte, vreau să ajung la liceul Mircea.

– Felicitări! Știi ce vrei în viață.

Fiecare copil trebuie să primească de la noi siguranța că este bine! Și nu am mințit pe nimeni! Apropo de asta, lângă o fântână era un învățat bătrân și înțelept… rău de tot și la un moment dat a venit cineva să bea apă și a intrat în vorbă cu el:

– Unde te duci? Ce faci?

– Am plecat din satul meu și vreau să mă mut aici, dar cum sunt oamenii?

– La tine, în satul de unde pleci, cum sunt oamenii?

– O, sunt răi, că de-aia plec!

– Aici sunt și mai răi!

Și a plecat omul acela.

După câteva ceasuri vine alt om la fântână, tot așa, bea apă și tot așa, vrea să plece și îl întreabă pe înțelept:

– Cum sunt oamenii, aici?

– Dar la tine, de unde vii, cum sunt oamenii?

– Sunt oameni buni, cumsecade…

– Și ăștia sunt foarte cumsecade, să știi.

N-a văzut înțeleptul că în spatele fântânii, un copilaș trăsese cu urechea:

– Nu te supăra, dar am văzut că ai dat răspunsuri total diferite celor doi.

– Păi, am avut dreptate mereu.

– Cum adică?

– Păi, cel care pleacă fugind de rău, toată viața o să găsească numai rău, dar cine vrea să caute mai bun, cu siguranță că tot timpul are de câștigat.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru invitația la eveniment dar și pentru îngăduința de a mă… juca de fiecare dată altfel cu puzzle-ul meu! Mulțumesc Nadiei Iancu pentru înregistrarea audio a cuvântării ținute de părintele Marius în fața ASCOR (Asociația Studenților Creștin-Ortodocși din România), filiala Constanța. Le mulțumesc membrilor ASCOR Constanța prezenți la eveniment că m-au ”îngăduit” și m-au ”molipsit” cu bucuria și entuziasmul tinereții lor frumoase! Vă mulțumesc vouă, cititorilor mei, pentru curiozitatea și răbdarea de a parcurge scrierile mele și promit să mergem mai departe cu… puzzle-urile.

Pixabay picture