Noi trebuie să învățăm de la Dumnezeu să fim părinți!

Din punctul nostru de vedere, în calitate de copii, părintele este cel care ne ajută, ne iubește necondiționat dar doar dacă facem ca el, pentru că întotdeauna, părintele spune:

– Uite aici, dacă te duci la Facultatea asta, eu te susțin.

– Păi, știi, tată, mie nu îmi place asta.

– Mă, eu la asta te susțin!

Și noi am transferat această ”calitate” a părinților noștri către Dumnezeu și noi credem că Dumnezeu este la fel, că El așteaptă de la noi numai anumite lucruri! Nu, Dumnezeu așteaptă de la noi să ne schimbăm. Nu este suficient să știm cine suntem, ci Dumnezeu așteaptă de la noi să știm cine vrem să fim! E o diferență fantastică. Noi, însă, întotdeauna, de la părinții noștri am aflat și am fost avertizați:

– Vezi că ești clasa a XII-a!

– Măi, dar eu vreau să fiu om de onoare!

– Vezi că la vară e Bac-ul!

Și imediat s-a indus o stare de frică, o frământare din asta care nu ne mai lasă nici să judecăm, pentru că același părinte spune:

– Vezi poate nu iei Bac-ul!

Ți-a mai luat încă 90% din energie și o încheie așa:

– Sigur nu o să îl iei!

Bineînțeles că nu îl ia.

Dacă nu învățăm ca părinți să îi încurajăm pe ceilalți, o să mutilăm ideea de Dumnezeu și o să credem că și Dumnezeu se comportă la fel și de fiecare dată când greșim o să spunem:

– Da, știam eu, Doamne, că dacă greșesc nu o să mă mai iubești. Dacă greșesc cutare, o să am pedeapsa cutare…

Și începem să băgăm capul în cărți de rugăciune pline de vinovății și de lucruri care ne țin în jos ca un ghiozdan așezat pe aripile unui copil, care nu îl mai lasă să zboare.

Dumnezeu este foarte atent cu noi, ne-a predat o ștafetă. Noi trebuie să învățăm de la Dumnezeu să fim părinți. Cum? După ce ne-a creat niște condiții, ne-a dat tot ceea ce avem nevoie, Dumnezeu s-a retras, a văzut că ”toate erau bune foarte”, la sfârșitul Creației, la sfârșitul celor șase zile, și apoi S-a odihnit, a stat numai să vadă ce face omul cu ceea ce i-a dat El la îndemână. Și de atunci, numai asta face. Noi, însă, așteptăm de la el, cum spune românul, ”mură-n gură”, dar nu ne folosim de nimic, pentru că Dumnezeu ne dă undiță, nu ne dă pește, Dumnezeu ne dă putere să facem ceva, nu ne dă de-a gata pentru că ne-ar vindeca, dar din punct de vedere educațional am fi niște handicapați, dacă tot timpul am sta cu mâna întinsă. Cum este de fapt și la nivel social, dacă vreți să faceți ceva, să întreprindeți o lucrare, veți vedea că nu veți găsi, nu numai în Constanța, niciunde, în nicun oraș din lume, nu o să mai găsiți oameni dispuși să facă ceva, 10-15 ore. Pentru că ei merg pe principiul ”decât doi lei la soare, mai bine un leu la umbră”, adică ”de ce atunci când voi da declarație că nu am niciun venit, să apară că mi-ai dat mata cinci lei, că am muncit ca prostul?”! Așa este educația socială care ni s-a tot inoculat, pentru că din patru în patru ani avem nevoie să stăm cu mâna întinsă, unii ca să primim o ștampilă, alții ca să dăm altceva. De ce? Pentru că omul nu este atent că Dumnezeu l-a lăsat să creeze în continuare. Orice rugăciune pe care o facem la Dumnezeu să fie una în care nu trebuie să Îl invităm pe Dumnezeu:

– Doamne, gândește-Te bine, dar eu acum am nevoie!

Știți de cel nerăbdător care s-a rugat la Dumnezeu:

– Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi răbdare, ACUM!!!

Păi, dacă tu ceri răbdare și nu ai răbdare nici măcar să îți închei rugăciunea, Dumnezeu îți va da exact ceea ce ai cerut. Se ruga cineva să îl vindece și spunea:

– Doamne, vreau să fiu sănătos.

Și Dumnezeu i-a răspuns:

– Da, vrei să fii sănătos!

Fiți atenți cum formulați! Nu e vorba de o formulare verbală, e vorba de o participare:

– Doamne, vreau să îi ajut pe cei de lângă mine dar nu sunt sănătos deplin. Ajută-mă să pot și eu să îi ajut și fă-mă sănătos ca să pot să îi ajut maxim!

Este un alt gen de a cere, însă noi facem din Dumnezeu un înțeles pe care noi l-am avut educațional în minte despre părinte.

Din păcate, așa stau lucrurile. Dar din fericire, ele pot fi oricând date la o parte! Înlocuiți ideea de Dumnezeu care ne iubește numai dacă facem binele cu ideea de Dumnezeu iubire necondiționată! Dar Dumnezeu vrea de la noi ca atunci când Îi cerem ceva, să nu aștepte ca El să facă ceva în locul nostru. Dacă Dumnezeu ar face ceva în locul nostru, ne-ar anula voința! Poate v-ați întrebat de ce așa-zișii oameni fără de Dumnezeu trăiesc mai mult, mai bine și mai îndestulat. Pentru că e normal, Dumnezeu încă îi mai așteaptă să facă pentru ei înșiși ceva și de asta îi lasă să trăiască și mai mult, le dă și material la îndemână, ca să poată lucra ceva!

Să știți că dacă vă veți uita în viețile sfinților, o să constatați că deși au fost martirizați, nu s-au considerat niciodată nevinovați, nu au considerat niciodată că nu merită așa ceva, ci pur și simplu și-au asumat pentru că ei știau că sunt învingători, înainte chiar de martirajul lor! Așa suntem și noi chemați! Nu neapărat să plecăm capetele să ni le taie cineva, pentru că la începuturile creștinismului, era un păcat dacă ieșeai în stradă să spui ”Eu sunt cu Hristos, tăiați-mi capul”. Nu aveai voie să faci așa ceva. Numai dacă după multă strădanie erai prins și așa mai departe, atunci da, Îl mărturiseai pe Hirstos, dar nu în mod gratuit. De ce? Pentru că atitudinea unui creștin adevărat este așteptată înaintea lui Dumnezeu ca asumare, dar nu ca să își asume așa, ”Hai să scăpăm de viața asta ca să trăim fericiți și pe dincolo”, ci asumarea înseamnă a-L așeza pe Dumnezeu exact pe poziția pe care trebuie să Îl așezăm.

Îmi aduc aminte și acum de un reportaj extraordinar în New York, la o săptămână după atentatele din 11 septembrie 2001, nu se încheiase încă luna septembrie și au chemat pe cineva foarte, foarte credincios și toată lumea era nedumerită și a întrebat:

– Trebuie să ne dai mata un răspuns, că ești credincios și așa de zelos, unde era Dumnezeu pe 11 septembrie?

Și omul respectiv nu s-a intimidat și le-a răspuns:

– Exact acolo unde L-am așezat noi. L-am scos din familii, L-am scos din școli, L-am scos din societate, unde vroiați să fie?! Să stea, așa, piept la Turnurile Gemene, ca să se oprească avioanele în pieptul Lui? Putea să o facă, dar nu ăsta este rolul lui Dumnezeu!

Rolul lui Dumnezeu este să fie într-un dialog cu noi, dar noi am făcut din El o adresă de destinație. Am expediat rugăciunile noastre și așteptăm acum ca Dumnezeu să ne răspundă ”Nu”, ”Da” sau ”Poate dar mai târziu” și noi devenim spectatori, în loc să Îl vedem pe Dumnezeu ca spectator în înțelesul frumos al cuvântului. Dumnezeu se uită la noi și așteaptă ca noi, când constatăm că avem tot ce ne trebuie și ne putem vindeca, ne putem mângâia, ne putem încuraja, să ne întoarcem la El și să Îi mulțumim:

– Doamne, Îți mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat și pentru tot ceea ce știu că am la Tine și că îmi vei da atunci când trebuie.

Asta este calitatea adevăratului spectator în care trebuie să Îl așezăm pe Dumnezeu! Siguranța că El ne va da exact când ne trebuie, ce ne trebuie și când avem nevoie, noi avem deja, înainte de a cere ceva, El ne dă. Aceasta este poziția pe care o are Dumnezeu. Noi așteptăm însă un Dumnezeu care să fie la cheremul nostru, spunem:

– Doamne, ai văzut că șeful ăsta la care lucrez eu nu bagă în seamă că eu vin mai devreme cu jumătate de oră și plec cu trei ore mai târziu! Arde-l!

Da, asta vrem noi de la Dumnezeu, în nemernicia noastră! Noi Îl vrem pe Dumnezeu la îndemâna noastră, să ne facă un soi de dreptate, dar numai atunci când considerăm noi că ar fi bine să intervină El. Nu, El stă și se uită la noi, cât mai trebuie să treacă vremea încât să îl acceptăm pe șeful nostru că este antrenorul nostru, pe așa-zisul nostru dușman să îl acceptăm că este cel care ne pregătește pentru a fi, într-adevăr, oameni așa cum trebuie. Dumnezeu stă și se uită la noi și așteaptă ca rugăciunile pe care noi I le adresăm să fie numai unele de mulțumire pentru tot ceea ce am primit și știm sigur că vom primi.

Dacă noi până acum am avut învățat sau am avut impresia că în cadrul rugăciunii, rolul lui Dumnezeu este să le răspundă unora cu ”Da”, altora cu ”Nu” sau altora cu ”Poate, dar nu acum”, ne-am înșelat amarnic. Rolul lui Dumnezeu în rugăciune nu este să dea verdicte. Citiți cu atenție în Cartea Facerii: ”După ce Dumnezeu l-a creat pe om și a văzut că toate erau bune foarte, s-a odihnit Dumnezeu din Creația Sa”. Înseamnă că Dumnezeu nu mai creează, Dumnezeu ”proniază”, adică este un observator a tot ceea ce omul este chemat să creeze la rândul său. Da, știu ce vă spun, dar nu înțelegem lucrul acesta decât emoțional. Nu putem să înțelegem că noi, de fapt, în rugăciune suntem chemați să creăm! Dacă Îi ceri lui Dumnezeu ”Doamne, dă-mi cutare”, asta înseamnă că eu recunosc că nu am cutare lucru și eu creez acea realitate că nu am, asta este realitatea în care mă aflu. Dar noi, dacă Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce știm că ne dă și ne rugăm spunând ”Îți mulțumesc, Doamne, pentru ceea ce primesc”, știind că deja avem lucrul acesta, mesajul nostru nu mai merge către o declarație că nu avem și de aceea cerem. Noi știm că avem dinainte, pentru că materia primă din care creează omul o avem, noi nu creăm ceva din nimic, pentru că numai Dumnezeu a creat ceva din nimic, adică din El Însuși!

Întotdeauna, iarna îmi aduc aminte, în orice intersecție, de cuvântul acela pe care l-am citit într-o anecdotă. La geamul unei mașini oprite într-o intersecție a bătut cineva, un cerșetor vai de capul lui, înghețat de frig. Și cel din mașină a deschis tacticos geamul și i-a spus:

– Frate, ai grijă de tine!

Și a închis geamul la loc. S-a dus acasă și a spus:

– Draga mea, știi ce milă mi-a fost!

Cam asta este reacția unui om care nu participă emoțional la nimic. Dar mila, dacă este numai una declarativă, nu este altceva decât o declarație și atât! Nu a trecut dincolo! Așa cum nici rugăciunea nu trece dincolo, dacă nu o trăim! Nu Dumnezeu vindecă pe om sau rezolvă problema unei rugăciuni sau a unei cereri, ci cel care întocmește acea cerere! Da, știu exact ce spun! Grijă mare! Noi L-am exilat pe Dumnezeu într-o zonă în care avem pretenția să fie ”campat” numai în ”Ziua lui Da”, am cerut ceva, Dumnezeu trebuie să îmi dea, dar am uitat că de fapt, Dumnezeu așteaptă de la mine să creez! S-au vindecat ceilalți, dar o vindecare fără mântuire, adică o vindecare fără transformare, îi va aduce, în scurtă vreme, în aceeași poziție de bolnavi. Ca și când un doctor a trimis pe cineva la farmacie, a luat un tratament și după doza de șoc a constatat că este bine și nu a mai luat restul tratamentului.

– Măi nene, de ce nu ai mai luat tratamentul?

– Domn doctor, să știți că m-am simțit foarte bine după ce am luat patru pastile și…

– Da, dar dumneata te-ai simțit bine că luai tratamentul!

Nu înțelegem acest lucru pentru că noi umblăm după o vindecare rapidă, după o zonă de confort imediat și atât, din păcate! Dar, dacă vom avea conștiința că Dumnezeu așteaptă de la noi, de acum, ca noi să creăm și să nu mai dăm vina pe El că nu am obținut ceva sau altceva, înseamnă că începem să pătrundem sensul vieții noastre, sensul rugăciunii și mai ales al vindecării. Dacă noi așteptăm de la Dumnezeu ca El să ne vindece, o poate face, dar fără a participa noi să ne vindecăm, va fi un rezultat efemer, în scurtă vreme vom ajunge la ceea ce ne-a îmbolnăvit. Orice pacient, dacă nu încetează cauza pentru care a ajuns la boala respectivă cu care ”se caută”, cum spune tradiția frumoasă a vorbirii populare românești, ”te-ai căutat la doctor?”, dacă omul nu încetează cauza, el se va îmbolnăvi din nou. Dacă omul nu creează vindecare în urma unei cereri pe care I-a adresat-o lui Dumnezeu și uită că Dumnezeu de fapt îl respectă așa de tare încât nu intervine, ci îl ajută, uită că Dumnezeu nu ne aruncă pește, ci ne aruncă undiță.

Chiar astăzi eram foarte atent, a fost de rând, la Utrenie, Evanghelia Pescuirii Minunate și Mântuitorul îi aștepta pe malul Lacului Ghenizaret pe ucenici și le-a spus să arunce mreaja. Au aruncat mreaja și când au venit, au văzut că Mântuitorul deja avea pește, avea pâine, dar le-a spus să aducă și peștele pe care l-au prins. ”Și 153 de pești mari fiind, totuși, mreaja nu s-a rupt”. Înseamnă că Dumnezeu are pentru noi totul, dar până când nu aducem și noi din truda jertfei noastre, nu are niciun efect nutrițional nimic din ceea ce primim pe deasupra.

Ne aflăm în duminica a XXIX-a după Pogorârea Duhului Sfânt, dar încă ne aflăm în Praznicul Botezului Domnului, care se încheie astăzi, un praznic care răsucește puțin perspectiva din care eu, personal, am privit, până acum, ce s-a întâmplat și care este sensul Vindecării Celor Zece Leproși. În puține cuvinte, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că ”într-una din zile, s-a apropiat Iisus de cetate și I-au ieșit în față zece leproși, care stăteau departe și strigau:

– Ai milă de noi, Doamne!

Și El din drumu-I s-a întors înspre ei și le-a spus:

– Mergeți și arătați-vă preoților.

Și ei, plecând, au constatat că s-au vindecat. Și unul dintre ei, care era samarinean, s-a întors la Iisus, a îngenunchiat, s-a așezat la picioarele Lui și I-a mulțumit. Și Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici:

– Au nu toți zece s-au vindecat? Ceilalți nouă unde sunt?

Apoi, s-a întors către cel vindecat, către samarinean, și i-a spus:

– Mergi în pace. Credința ta te-a mântuit!”

”Hipnotizat” de îndemnul de a vorbi despre recunoștință, mărturisesc acum, înaintea dumneavoastră, că mi-au scăpat foarte multe dintre aspectele rugăciunii. De unde mi-a venit mie gândul să vă vorbesc puțin despre rugăciune? De la faptul că am constatat că de multe ori confundăm rugăciunea și relația noastră cu Dumnezeu. E adevărat că la Seminar învățam că Sfântul Vincențiu de Lerins spunea că ”rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”, dar a rămas acolo, în caietele mele de Dogmatică, în caietele mele de Învățătură de Credință. Când am ajuns la Facultate, părintele profesor Ștefan Alexe întotdeauna ne spunea să fim atenți că este Vincențiu, nu Vicențiu, și asta mi-a rămas în cap, dar nimic mai mult! Nu am trecut dincolo pentru că nu am fost în stare să înțeleg că vorbirea minții cu Dumnezeu nu este un monolog al minții cu Dumnezeu!

A vorbi cu Dumnezeu în rugăciune înseamnă a lăsa loc de dialog! Dumnezeu nu ne vrea neapărat în genunchi, cu acatistierul în mână, cât ne vrea într-un dialog cu El. Și, uitați ce s-a întâmplat într-un dialog care ne învață acum despre rugăciune! Prima dată erau zece leproși și ce s-au rugat? ”Doamne, ai milă de noi”. Atât! Și Mântuitorul le-a răspuns ”Mergeți și arătați-vă preoților”, cu alte cuvinte, ”Mergeți să constatați că ați obținut ceea ce ați cerut”, pentru că asta înseamna, preoții trebuia să îi readucă în comunitate pe cei care fuseseră expulzați din cauza acelui diagnostic contagios. Dar nu au mai apucat nici măcar să le arate preoților, pentru că ei au constatat că s-au vindecat. Probabil că ei fiind obișnuiți să stea la ieșirea din cetate, își vor fi continuat viața de acum dar măcar erau sănătoși și cel care era samarinean și s-a întors la Mântuitorul, a căzut la picioarele Lui și I-a mulțumit, înseamnă că I-a fost recunoscător pentru lucrul acesta. Imediat și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el și a fost recunoscător. Înseamnă că a recunoscut că a primit ceva!

Dacă nu vom înțelege care este raportul și poziția lui Dumnezeu și a omului în rugăciune, vom merge mai departe și vom avea niște atitudini conform celor nouă leproși vindecați, am primit răspuns la rugăciune și atât. Ne-am vindecat dar nici măcar nu ne-am dus, pe românește, nu ne-am sinchisit să primim o integrare sau o reintegrare în comunitate, că nici măcar nu s-au dus la preoți să se arate! Ei deja erau obișnuiți, aș spune așa, fără să mă judecați altfel, erau așa de ticăloșiți să stea între gunoaie încât erau foarte mulțumiți cu ceea ce obținuseră. Erau sănătoși. Dacă stătuseră ei între gunoaie, bolnavi fiind, vă imaginați că bucuria era mai mare că puteau să stea liniștiți și sănătoși. Și atât! Să știm ce cerem de la Dumnezeu! Ei au cerut ”Miluiește-ne pe noi” și i-a miluit Dumnezeu. I-a miluit pentru că le-a dat ceea ce au cerut ei, milostenie.

Mântuitorul ne dezleagă tot misterul a tot ceea ce înseamnă rugăciune când îi spune samarineanului ”Credința ta te-a mântuit, mergi în pace”. Asta înseamnă că ne deschide cumva o poartă pentru a înțelege că rugăciunea noastră poate să primească răspuns favorabil și atât sau poate să ne vindece și mai poate să ne și mântuiască.

Predica părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța la ”Vindecarea celor zece leproși”, căruia îi mulțumesc pentru îngăduința de a reașeza cuvântarea sa și îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea video care a făcut posibil acest lucru.

Pixabay photo