”V-ați întrebat vreodată de ce jocurile copiilor au reguli?”

Ne apropiem de un început frumos de școală, ne apropiem de tot ceea ce înseamnă grija de a înțelege că în ultima săptămână de vacanță putem să creăm ceea ce urmează în nouă luni! Cum? Printr-o atmosferă frumoasă.

Spunându-i copilului sau nepotului nostru cât de frumos este să înveți lucruri noi, deja îl extragem din bârfa și din noroiala și aruncarea cu pietre pe care din păcate o fac ceilalți și o să îl facem curios. Și când va ajunge la școală, va căuta până când va găsi, și cu siguranță va găsi, tot ceea ce i s-a spus acasă că există! De exemplu, dacă un coleg vine și de acasă i se spune: ”Vedeți că nu o să aveți băncile de anul trecut, nu o să mai fie clasa tot așa”, bineînțeles că primul lucru pe care îl face copilul, se uită după ele! E mare lucru să vezi ceva în neregulă?! Nu-i mare lucru! Dar dacă celălalt vine și se uită la faptul că fiecare coleg a mai crescut puțin, că fiecare coleg vine cu o amintire de-a lui de vacanță, separată de a celorlalți, acel coleg, acel copil va urmări exact ceea ce a învățat acasă că trebuie să urmărească! Și vor găsi amândoi, și unul și celălalt, lucruri frumoase. Cel care a gândit și este pregătit să găsească numai lucruri frumoase se va zidi și va folosi piatra din capul unghiului să unească destinul lui cu al colegului. Celălalt, însă, va veni supărat acasă, să spună:

– Mamă, știi ce? E mai rău decât anul trecut!

Știți că bietul copil care s-a dus în clasa întâi le-a reproșat părinților, acasă:

– Bă, mamă, clasa întâi?! Vezi de treabă, e low class! Nu e clasa întâi, e altceva! N-avem nici bănci cum ai zis, n-avem…

Trebuie să fim însă realiști și atunci când le spunem ceva. E adevărat că într-o clasă ne putem aduna mai mulți și poate unul este mai puțin atent sau celălalt e neglijent, trebuie să vedem ce putem face noi și ce ține de noi. Hârtia pe care ai văzut-o mototolită jos nu va pleca în altă parte decât acolo unde o duci tu. Dacă știi să o duci la un coș de gunoi, cu siguranță că acolo va ajunge. Dar dacă tu nu ești educat să faci lucrul acesta și o iei și o mototolești mai tare și mai pui și o piatră în ea și o arunci după un coleg, piatra ajunge în altă parte. Atunci, hârtia aceea e de vină?! Nu, e de vină felul în care îl învățăm pe copil să folosească piatra cea din capul unghiului.

V-ați întrebat vreodată de ce jocurile copiilor au reguli? Pentru a se obișnui copilul că viața are niște reguli de respectat. Dacă nu vom fi în stare să vorbim frumos despre școală, în săptămâna asta câtă mai e de vacanță, copiii se vor duce la școală cu ceea ce au auzit acasă. Ce au auzit acasă? Au auzit înjurându-se ministrul Învățământului, au auzit înjurându-se sindicaliști, au auzit una, alta. Ce credeți că vor avea în ghiozdane? Pietrele grele, ale neputințelor și ale frustrărilor celor pe care îi aud veșnic vorbind de rău despre sistem. Aceasta este piatra cea din capul unghiului. Dacă părintele își trimite copilul la școală și îl învață niște reguli stricte:

– Uite, trebuie să ai grijă, că nu toți copiii sunt înalți, frumoși, deștepți, așa cum ești tu! Că fiecare copil așa este văzut de părinții lui! Nu toți copiii, colegii tăi, au aceeași culoare roz la față, mai sunt și unii mai bătuți de soare…

Dacă îi prezinți această regulă că toți suntem egali și pe dinafară și pe dinăuntru, înseamnă că ai început să cauți piatra cea din capul unghiului, care ce face? Unește copilăria copilului tău cu copilăria altuia, mai mult sau mai puțin fericită și începe să zidească. Zidurile paralele nu vor face niciodată o casă! Dacă nu se întâlnesc, nici doi oameni nu vor face o familie, până când nu se unesc în ceva, în niște principii, în niște reguli. Dacă nu există aceste reguli, nu poate exista niciun zid care să se întâlnească cu altul.

Astăzi, Mântuitorul ne-a spus pilda aceasta:

– Un om oarecare a sădit via, a împrejmuit-o, i-a zidit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor și el a plecat mai departe. La vremea roadelor, a trimis pe slujitori să ia partea sa. Dar lucrătorii, văzându-i, pe unul la omorât, pe altul l-au schingiuit și pe altul l-au omorât cu pietre. Și văzând stăpânul, a trimis o armată mai mare. Și pe aceștia la fel i-au omorât. În urma tuturor l-a trimis pe fiul său, crezând că lucrătorii, văzând pe fiul său, se vor rușina. Dar aceștia, văzându-l, au zis:

– Iată moștenitorul! Să-l omorâm și să îi luăm noi moștenirea!

Și atunci, Mântuitorul întreabă:

– Ce va face stăpânul viei aceleia? Răspunsul e unul simplu: Pe cei răi cu răul îi va pierde și via o va da altor lucrători.

Pentru că piatra aceea pe care o urmărim în textul Evangheliei de la Matei, cu care a fost omorât unul dintre slujitori, a fost și în mintea Mântuitorului și a spus:

– Nu ați auzit ce s-a scris? Că piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii, aceea a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul s-a zis aceasta:

– Nu ați auzit că pe această piatră, cine se va arunca, pe acela îl va spulbera, iar pe cel pe care se va așeza, pe acela îl va strivi?!

”Au n-ați auzit că piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii a ajuns să fie în capul unghiului?”

Cu toate că în teologia noastră, știm că piatra este Hristos, unde este capul unghiului, am venit cu o piatră, ca să vedeți cam cum arată piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii. În primul rând, aceasta este o piatră de la Muntele Sinai, are o proprietate specială, e de la Mânăstirea de la Rugul Aprins, Sfânta Ecaterina. Proprietatea care o face specială este aceea că are niște irizații și ori de câte ori este sfărâmată, aceste irizații se transferă în bucata rămasă și rămâne un rug, un chip al rugului aprins pe care l-a văzut Moise. Însă piatra cea din capul unghiului pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii este un subiect pe care nu l-am mai abordat până acum în acest fel. Și anume, pornesc în demersul meu de la un experiment foarte interesant pe care un profesor l-a adus la catedră, în fața unei generații care terminase studiile cu zece ani înainte. Și a venit omul cu un diplomat întreg și cu un vas mare, de sticlă. A răsturnat din diplomat niște pietre, niște pietricele, niște nisip și a adus și un pahar cu apă. Și a zis:

– Vor încăpea toate acestea în vasul pe care l-am adus înainte? Vom vedea.

Și a luat cele mai mari pietre, le-a așezat în vas, până s-a umplut vasul. Zice:

– Acum, vasul este plin?

– Da.

Era evident că era plin vasul.

– Mai încape ceva în el? Să vedem!

Și a luat niște pietricele mai mici și le-a slobozit, așa, făcându-le loc printre pietrele cele mari. Și când a pus-o și pe ultima a spus:

– Ei, acum, vasul este plin?

– Da.

– Mai încape ceva? Vom vedea!

A luat o mână de nisip și a slobozit-o printre pietricele și pietre mari, acesta s-a dus până la capăt și când s-a umplut vasul, a spus:

– Acum vasul este plin? Vom vedea!

A luat și paharul cu apă și l-a vărsat în vasul cu pietre mari, pietre mici și nisip și a încăput și acela! Și acum, vasul era plin. Și le-a tâlcuit foștilor studenți ce a vrut să le spună. Le-a spus că toți au plecat din școală cu ceea ce li s-a predat, dar contează foarte mult ordinea în care ei au înmagazinat ceea ce li s-a predat. Dacă am face altfel experimentul și am turna întâi apa, apoi am așeza nisipul, pietrele mici, cu siguranță că ultimele pietre mai mari n-ar mai putea să încapă în acest vas. Ei bine, așa este cu educația! Dacă amestecăm lucrurile, nu știm ce importanță are în primul rând ordinea operațiunilor.

Cei care au șansa de a parcurge niște școli în care au inclusiv o cazare asigurată, cum am avut eu la Seminar, cinci ani de zile, apoi la Facultate, vor învăța că în timpul școlii trebuie să fie foarte atenți că pietrele mari sau pietrele mici înseamnă cu totul și cu totul altceva decât importanța pe care o dau profesorii… nisipului lor. Acum, eu pot să vă spun lucrurile acestea, deși nimeni nu o să recunoască oficial, eu vreau să o fac, mai ales că sunt din interior. De exemplu, Catedra de Muzică trebuia să aibă 20 de ore ca să fie cât cele 18 ore ale celui care preda Matematică, Fizică și Chimie. Adică, sunt materii de mâna întâi și de mâna a doua! Eu vă povestesc ca acela care toată viața numai de mâna a doua a fost. Asta este, deși te chinui mai mult când ești de mâna a doua! Dar ordinea în care se învață lucrurile, sunt profesori care predau o disciplină obscură, și îmi permit să folosesc acest cuvânt, și spun că este cea mai importantă și o prezintă ca pe piatra aia fantastică, mare:

– Pe asta să o luați!

O cari degeaba toată viața și te întrebi tot timpul:

– Oare ce a vrut să spună și de ce să o car eu cu mine?!

Să știți că adevăratele pietre într-o construcție sunt cele care sunt date la o parte în prima fază, în a doua fază, sunt date la o parte atâta vreme cât se zidește grosier, când se fac zidurile. Dar când începi cu îmbinările, atunci se caută pietrele acelea care au niște caracteristici. De exemplu, aceasta a mea are forma unui triunghi isoscel și trebuie să primească încă un triunghi isoscel cu care să se încheie un unghi, unghiul cel de 90 de grade, cei din clasa a VIII-a cunosc acest lucru.

Această piatră poate să fie înțelesul destinului și al vieții noastre! Piatra cea din capul unghiului din care putem să ne facem o casă, pe care putem să o folosim să unim două ziduri, este piatra despre care astăzi, Mântuitorul ne spune atât de frumos să avem grijă și să o culegem acolo de unde ziditorii o aruncă.

Eu am stat multă vreme cu această piatră în mână și mi-am adus aminte de ucenicul acela care a vrut să se facă bijutier și s-a dus la mai-marele bijutierilor, să intre în ucenicie. Și i-a spus:

– Este foarte simplu, dar un an de zile trebuie să îndeplinești un canon pe care ți-l dau.

Și i-a dat o piatră de rubin și i-a spus:

– Această piatră trebuie să rămână în mâna ta, tot timpul anului, că te speli, că mănânci, că dormi, trebuie să ai tot timpul piatra aceasta în mână.

Zis și făcut. După un an de zile, a venit omul și a spus:

– Da, acum vreau să trec la nivelul superior!

Și i-a luat rubinul și i-a dat un safir și i-a spus:

– Uite, ia safirul acesta!

– Și?

– Păi trebuie să îl ții încă un an.

Și el a spus:

– Asta să o crezi dumneata! Eu nu am să mai fac atâta canon! Și în primul rând, să știi ceva! Ăsta nici măcar nu e un safir!

Înseamnă că a sta cu o piatră din capul unghiului în mână, un an de zile, înseamnă că începi să înțelegi care este valoarea. Dar fără acest exercițiu, nu poți să fii un ucenic al unui bijutier.

Tot ceea ce ne înconjoară este o bijuterie. Este o piatră prețioasă, o piatră care poate uni două lumi într-un unghi, care poate uni două construcții, care poate uni două plăci tectonice fără să fie cutremur! Despre această piatră ne vorbește astăzi Mântuitorul! Este piatra educațională și îmi permit să vă vorbesc despre piatra educațională pentru că începe școala după o săptămână. Apropo, vacanță plăcută copiilor și cadrelor didactice, și părinților, și bunicilor! Dar pietrele pe care dimineață le așezați în ghiozdanele copiilor trebuie să aveți grijă ca nu cumva să fie atât de grele încât să strivească bietele aripioare ale îngerașilor care se duc la școală!

Cumpăniți cât mai bine și cât mai mult posibil astfel încât să nu încărcați prea tare, ca părinți, apoi ca dascăli, să nu încărcați prea tare ghiozdanul copiilor cu pietre de moară! Încercați să le explicați cum pot ei să le găsească pe drum! Încercați să îi învățați să privească lumea! De ce să mă duc eu cu ditamai bordura în ghiozdan, până la școală, când lângă școala mea există un șantier din care pot să iau atâtea borduri sau atâtea pietre care se schimbă de la sezon la sezon ca să se mai spele niște bani, că trotuare nu se pot spăla că nu există?!

Și atunci, de ce să nu îl învăț eu pe copil să aibă grijă ca până la școală să își ia aceste pietre?! Ce înseamnă? Acestea sunt informații, sunt observări ale naturii care ne înconjoară! Copilul dacă este dus de la casă până la școală numai într-o permanentă atenționare: ”Fii atent la teme!”, ”Vezi că nu știi strofa cutare!”, săracul bietul copil nici nu știe că este toamnă, nici nu știe că încep să cadă frunzele, nici nu știe bietul copil câte culori are ruginiul frunzelor în începutul de an școlar! Și el se duce cu mintea numai în ghiozdanul cu pietre și le cară dus, întors și nici când vine de la școală nu are nicio bucurie, că știe că îl așteaptă același tratament pe care l-a avut și la școală!

Încercați să găsiți piatra din capul unghiului, care nu este o piatră mare, este una de esență! Învățați-i pe copii cum să și-o găsească singuri, cum să se împrietenească cu imaginea pe care pot să o folosească! Învățați-i pe copii bucuria de a se întâlni cu cineva, pentru că acea întâlnire are loc numai atunci când găsim piatra cea din capul unghiului! Cum ne putem întâlni unul cu altul? Să vedem că un coleg a fost în vacanță pe nu știu unde și mi-a zis mie cum a fost, eu am fost în altă parte și celălalt coleg a fost numai acasă, că nu a avut unde să plece și acestea sunt niște ziduri, cel care are dibăcia de a le da câte o piatră din capul unghiului, poate să facă din trei ziduri, un turn! Aceasta este taina pietrei celei din capul unghiului, de a uni educațional, de a uni emoțional pe toți, astfel încât să nu se mai uite nici la înălțime, nici la culoarea feței, nici la îngrijorarea vreunui coleg, ci pur și simplu să spună:

– Dacă tu ai zidul acesta, am și eu zidul meu, hai să ne unim și să facem ceva care să trăiască!

Altfel să știți că orice zid, de unul singur, neranforsat, este supus spulberării despre care chiar Mântuitorul spune. Această spulberare să știți că nu este numai educațională, este și emoțională și dacă nu știm să ne sprijinim unii pe alții, cu siguranță că nu putem să facem față. Noi suntem datori să construim ceva, or nu putem să construim de unii singuri! Eu vin cu o piatră, celălalt vine cu o altă piatră și încet, încet, până la sfârșitul anului școlar, ne vom da seama că ne ducem fiecare la examen dar nu trebuie să ne speriem unii de alții, pentru că este loc pentru toată lumea sub soare! Fiecare dintre noi nu este dator să îl împingă pe celălalt mai încolo ca să se ridice el, ci pur și simplu să se ajute împreună, ca să ajungă împreună, undeva. Și o să spuneți:

– Da, dar sunt locuri limitate!

Da, sunt locuri limitate, dar nu pentru oameni limitați! Sunt locuri limitate pentru că fiecare om își are pietricica lui, cu care unește lumile respective.

Ce trebuie să învățăm noi de la școală? Că partea asta grosieră, de exemplu, să avem note mari, este o parte care va conta, să zicem așa, un sezon, două, trei. Dar ce trebuie să rămână? Trebuie să rămână piatra din capul unghiului, care să unească două mari ziduri și zidurile nu se pot închega fără piatra din capul unghiului. Învățăm lucruri grosiere dar nu ne dăm seama că nu acelea sunt foarte importante, cât îmbinarea dintre cele două lucruri. Adică, aducem la liceu un copil care se află pe o placă tectonică a educației părinților, care se întâlnește cu o altă placă tectonică a Ministerului Învățământului, care se întâlnește cu o altă placă tectonică a educației colegului, peste tot, altă placă tectonică a fiecărui profesor în parte. Vă imaginați ce cutremur poate să fie acolo?! Și piatra din capul unghiului nu e nici materia pe care o învățăm, nici disciplina pe care o facem, ci pur și simplu ceea ce învățăm dincolo. Dincolo de formule învățăm o atitudine!

Piatra cea din capul unghiului despre care ne spune Mântuitorul, astăzi, este însă una cu care putem să închidem două ziduri sau putem să o azvârlim în capul cuiva sau putem să o aruncăm și să împroșcăm imaginea cuiva. Se spune că cineva a fost foarte fericit când și-a terminat casa de construit și a prezentat-o prietenilor, pe care i-a invitat să o vadă. Și avea câțiva ani de când se chinuia să ridice acea casă și le-a mărturisit un lucru extraordinar:

– Să știți că materialul pentru această casă, în cea mai frumoasă formă, l-am luat din pietrele pe care le-au aruncat unii dintre voi asupra mea, de când m-am apucat să construiesc această casă. Puteam să le arunc înapoi, dar am zis că nu este cazul. Dacă tot le-ați aruncat, să le folosesc.

Vă mai aduceți aminte de Nastratin Hogea, care a scăpat măgarul într-o fântână secată și și-a dat seama că nu are cum să îl scoată de acolo și nici să facă zgomot prea tare în sat și a început să arunce cu pietre. Când l-au văzut vecinii l-au întrebat:

– Nastratine, ce faci?

– Uite, aruncam aici cu pietre.

Nu le-a spus pentru ce și când au ajuns pe la un metru, doi, să vadă și ei unde aruncă piatra, au văzut măgărușul că folosește pietrele ca pe niște trepte, astfel încât să poată ieși din fântână. Asta se poate face cu piatra din capul unghiului!

Piatra cea din capul unghiului are un rost pe care fiecare dintre noi i-l dăm. Ziditorii, la început, o dau de colo-colo și aceiași ziditori, la un moment dat, au nevoie de un material special și nu or să îl găsească decât în ce au aruncat până atunci.

Mă bucur tare mult că m-ați făcut părtaș unei astfel de frumuseți de atmosferă pe care mi-ați întreținut-o și cred că acum, Mântuitorul poate să zâmbească din Cerul în care ne așteaptă și pe noi și să spună:

– Da, este piatra din capul unghiului care poate să zidească un turn de la oameni până la Mine, dar nu un turn al Babilonului în care să creadă omul că este atât de autonom încât să ajungă la Mine numai fizic.

Dumnezeu ne așteaptă, prin iubire să ajungem la El!

Text adaptat după predica părintelui Marius Moșteanu la ”Pilda Lucrătorilor cei răi” a cărei înregistrare originală o găsiți pe https://www.youtube.com/watch?v=OPNwEr-IoXI și pentru care îi mulțumesc doamnei Veronica Cristina Radu.

Foto Pixabay