O lecție de așteptare activă la superlativ
Sfârșit de noiembrie cu beznă totală la 5 după-masă, într-o curte denivelată și umedă din spatele unui liceu de prestigiu. Teritoriu necunoscut în care căutam o capelă în spatele fațadelor cenușii ale unor clădiri amintind de comunism. Am îndrăznit să cer ajutor unui tânăr blând și ”grabnic ajutător”, care m-a condus la primul etaj al uneia dintre clădiri. Așa am pătruns într-o capelă de poveste, ”ascunsă” în spatele unei uși ca de sală de clasă. După ceas, ajunsesem mai devreme, dar capela era aproape plină, invitatul era acolo și deja vorbea. Toți ajunsesem, de fapt, la timpul potrivit. De ce? Pentru că părintele Marius Moșteanu, invitatul, ne-a dat o lecție de… așteptare activă la superlativ. Cum aveam să constat imediat, în timp ce vorbea și părintele aștepta! Subiectele despre care urma să vorbească în cadrul acelui eveniment soseau cu ”fratele Andrei”.
Este vorba despre întâlnirea membrilor ASCOR (Asociația Studenților Creștin-Ortodocși din România) filiala din Constanța cu părintele Marius Moșteanu, din noiembrie 2023. Tinerețe și duhovnicie la superlativ, aș îndrăzni eu să îi descriu, în câteva cuvinte, pe tinerii prezenți și pe invitatul lor. Entuziasmul și bucuria se simțeau din ambele părți și umpleau acea capelă tainică, făcând-o să strălucească. Părintele Marius a vorbit atunci despre ”Rugăciune, Post și Biserică în viața tinerilor”, subiecte alese de studenți și care transformă adultul într-un copil entuziasmat, paradoxal, de generația ce vine în urma sa.
Mă joc cu timpurile, cu generațiile și cu așteptările. Ceea ce era o sosire mai din vreme pentru mine, s-a dovedit una și mai din vreme pentru părintele dar și pentru o parte din public. Părintele a transformat însă acest ”mai din vreme” în ”la bună vreme”. Ne-am antrenat împreună pentru cuvântarea oficială, să-i spunem, făcând ca timpul petrecut în așteptare să devină o amintire frumoasă, pe care mă voi strădui să o redau în rândurile de mai jos. Poate că, de fapt, doar plecările sunt mai din vreme, din entuziasmul dat de întâlnire, dar sosirile sunt mereu la bună vreme.
Cei care au venit abia când cuvântarea oficială a început au acum ocazia să citească și ce nu știau că rataseră, anume… lecția de așteptare activă, cuvântarea de dinaintea cuvântării. Cei care am asistat la ea, ne-o amintim cu bucuria că am fost deja acolo. Eu, de exemplu, îmi amintesc și să mulțumesc Nadiei Iancu, sosită mai devreme decât mine și care mi-a dăruit înregistrarea întregii cuvântări, astfel încât să o pot oferi spre citit tuturor, în mai multe povești pe care se pare că le ofer tot la… momente potrivite. Suntem în 2024 dar sper ca voi, cititorii mei, să constatați că a meritat așteptarea, cea activă, bineînțeles! Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru invitație, dar și membrilor ASCOR pentru că m-au primit la evenimentul lor și că mi-au dăruit, cu generozitatea de neegalat a tinerilor, bucurie și speranță.
Iată și dovada că a meritat așteptarea:
Eu am fost educat înainte de Revoluție și am învățat să mă port, să trăiesc și să performez într-o lume care acum e altfel. Vă imaginați, tot bagajul meu educațional se referă la lucruri pe care nu mai am cum să le folosesc. Eu eram obișnuit ca în comunitatatea mea, dacă apărea un sectant, să mă duc la șeful de post și să îi spun:
– Nene, avem o problemă.
Acum, vine sectantul, unde să mă duc? Pentru fiecare lecție de combatere a sectanților învățată la Sectologie erau cinci argumente pro, cinci contra:
– Ăla spune că nu e așa, tu spui că e așa!
În lumea de astăzi, ce să mai zici? Cui să mai zici? Cine mai citește Scriptura ca să te ia la trântă? Și dacă vine unul convins, tu atât de nevrednic poți să fii încât să crezi că îl convingi altfel?! Nu, fiecare are convingerea lui, dar dincolo de toate, eu totuși am învățat ceva, că nicio carte și niciun material nu îl parcurgi ca să înveți ceva, ci îl parcurgi ca să traduci ceea ce a vrut să scrie autorul respectiv. Eu când mă uit la un mesaj din vreun poster sau la altceva, imediat îmi traduc cam cum ar suna teologic, dacă respectivul este neurolog sau, mă rog, se ocupă cu alte științe, chiropractician, eu traduc într-ale mele. De exemplu, ”Faceți pace și încărcați-vă energetic”, imediat trebuie să mă gândesc la minte, trup și suflet. Dacă vorbim despre Post, cum e Postul, cum este dieta, cum este știința nutriției și cum stăm cu glandele care sunt foarte importante în dezvoltarea psihică a omului. Nutriționistul vede într-un fel, teologul vede în alt fel, neurologul vede într-un mod cu totul și cu totul diferit și fiecare dintre noi va extrage din ce învață sau din ce i se spune, ceea ce este mai aproape de sufletul lui. Și știți ce e mai aproape de sufletul nostru? Ce simțim că are o legătură cu noi. Trebuie să personalizăm.
Când va veni fratele nostru Andrei, organizatorul evenimentului, o să îl întreb în mod oficial tema. Mie îmi place să nu știu dinainte tema.
Am avut parte la studenție să fiu primul în grupa a doua. Fiind cu M, întotdeauna noi ăștia cu M am avut o problemă, când deschidea profesorul catalogul, fix la pagina aia, la jumătate, acolo era! La Facultate am crezut că am scăpat de asta, dar m-a urmărit pentru că eram primul în grupa a doua. Noi am dat examenele și scris și oral, absolut toate examenele. Scriai, nu era problemă de scris dar la oral începeau emoții mari. Eu m-am obișnuit să iau biletul meu cu subiectele, că așa se proceda, făceam stânga împrejur și până ajungeam la jumătatea distanței dintre profesor și locul în care stăteam, întrebam deja dacă pot să încep și abia atunci întorceam biletul să văd ce mi-a dat. Eram convins și învăț asta și pe alții că atunci când provoci creierul la o situație necunoscută, el răspunde maxim. Vi s-a întâmplat ca după un examen să considerați că acel subiect era singurul pe care îl mai știați? De ce? Pentru că în momentul în care afli un subiect, se face curat în cap, nici nu știu cum există această programare a creierului, dă totul la o parte și face pârtie până la subiectul respectiv.
Da, deci a venit fratele Andrei și o să ne anunțe tema de discuție. Eu acum fac niște tatonări, așa, vorbesc ca să nu tac. Când Petru, Iacob și Ioan s-au suit pe Muntele Taborului și au văzut Lumina Taborică, au văzut cum au venit Ilie și Moise și stăteau de vorbă cu Mântuitorul, Sfântul Evanghelist Luca ne spune: ”Atunci, Petru a spus:
– Doamne, bine este nouă să fim aici, să facem o colivă, nouă, una Ție, una lui Ilie și una lui Moise!
Neavând ce să spună”.
Deci, Sfântul Evanghelist Luca a argumentat faptul că Sfântul Apostol Petru a spus ce a spus, ”neavând ce să spună”! În viața unui om care este lovit de o minune, există un moment în care simte nevoia să nu tacă, ”neavând ce să spună”, a spus-o și el pe asta. Încă nu am început conferința, acum eu tatonam, așa, neavând ce să spun dar nici nu pot să tac.
Eram la începutul diaconiei mele și Înaltul Lucian, Dumnezeu să îl odihnească, ne ducea pe la tot felul de situații. Ziua de naștere a Înaltului Lucian, născut în anul 1922, coincidea cu Ziua Jandarmeriei și pe 3 aprilie, la un prilej de genul ăsta, vine la mine șeful Poliției și spune:
– Hai părinte, să vă învăț ceva! Dacă vă mai opresc colegi de-ai mei (el le spunea colegi, omul era un lider adevărat!) nu o să vă spun acum să le spuneți că sunteți prieten cu mine, că nu sună bine, dar vă învăț cam cum să vă comportați cu ei, că eu știu comportamentul lor și vă învăț ceva care să vă ajute. Când ieșiți din mașină, îl lăsați pe agent să se prezinte mai întâi și după aia îi spuneți că sunteți părintele cutare, de la parohia cutare și din acel moment, vreau să știți ceva ce dumneavoastră nu știți: nimeni nu oprește în fiecare zi un preot, nu oprește nici măcar în fiecare săptămână sau în fiecare lună. Deci, este o surpriză când îi spuneți cine sunteți, la rândul dumneavoastră, dar din acel moment nu trebuie să tăceți din gură, să nu îi lăsați drept la replică. După ce v-ați prezentat, îl felicitați pentru faptul că este la datorie, dacă plouă, îi spuneți:
– Domnule, stai pe ploaia asta, te felicit! Datorită dumitale, treaba merge bine, poate și golanii ăștia care au viteză prea mare se mai potolesc!
– Trebuie să le vorbiți pe limba lor, după care mai dați o dată mâna cu respectivul, îi spuneți că binecuvântați ceea ce face și ați plecat!
Să știți că m-a urmărit sfatul ăsta toată viața. Pe mine cred că m-au oprit de vreo 5-6 ori în 38 de ani de când am permisul de conducere. De abia aștept să mă oprească, dar nu mă mai opresc, nu știu de ce. O dată, o situație celebră, eram pe la Drajna și era un filtru iar eu aveam o înmormântare. Pe atunci erau niște mașini că nu știai că dacă merge acum, mai merge și peste zece minute și eu eram ca la limita timpului, nu puteam să știu dacă două ore erau suficiente ca să ajung de la Drajna la Constanța, se mergea greu, nu era autostrada. Când m-a oprit, m-am prezentat și i-am spus:
– Vreau să mă duci direct la șeful tău.
Mi-am dat seama că era treaba serioasă, era filtru total, nu trecea nimeni pe acolo.
– Te-am rugat frumos, că nu vreau să te rețin, tu ai treabă, așa că mă duci la șeful tău.
– Păi, ce să faceți acolo?
– Mă duci acolo și mă lași acolo.
M-a dus și șeful era unul impresionant, pe caschetă, dacă e ofițer superior, are un rând de lauri, ăsta avea două rânduri! Nu mă mai întâlnisem în viața mea cu așa ceva, era peste colonel, un rând de lauri mai văzusem, dar două rânduri… M-am dus, am dat mâna cu el, m-am prezentat, i-am spus că sunt din Constanța și trebuie să ajung la o înmormântare, atât am apucat să îi spun, că trebuie să ajung acolo în două ore și că mașina cu care merg eu nu știu dacă îmi garantează că în două ore și ajung. S-ar putea ca dacă nu plec imediat, să nu ajung la timp. Și i-am spus că nu am decât să îi urez să aibă spor în tot ceea ce face, am făcut stânga împrejur și am plecat. Bineînțeles că subalternul lui, când a văzut că am făcut stânga împrejur și am plecat cu mașina, mi-a dat actele și am plecat.
Ce vreau eu să vă spun? Întotdeauna, dacă vreți să conduceți o situație, să o aveți sub control, trebuie să fiți siguri pe voi. Unu, eu sunt sigur pe mine că eu nu conduc mașina, eu mă deplasez din punctul A în punctul B. Dacă este misiune de serviciu, adică mă duc la o sfeștanie, împărtășanie sau ceva, clar, e culoarea roșu pentru ceilalți, eu trebuie să mă asigur, deși nu am sirenă, nu am nimic, mă asigur și am trecut.
Eram în 1996, pe Bulevardul Tomis se întâmplase ceva, un ambuteiaj și la un moment dat, erau două coloane, eu m-am dus pe a treia și mi-am văzut de drum. Peste două săptămâni, mă întâlnesc cu vărul meu și mă întreabă:
– Când îți expiră…?
– Ce să îmi expire?
– Păi, ți-a luat carnetul, atunci?!
– Care atunci?
– Era în Joia Mare, în fața mea era un echipaj de poliție și pe partea cealaltă era încă un echipaj de poliție!
– Du-te, măi, de aici!
– Dacă îți spun! Tu mai ai permisul?!
– Măi dar tu glumești? Ăia erau acolo?!
– Dacă spun că i-am văzut! Eram sigur că mai după colț, gata, te-a făcut sportiv, ți-a luat permisul! Credeam că mă cauți să te ajut cu permisul!
Eu atunci aveam nevoie să ajung undeva. Dar am și conștiința că dacă mă duc într-un loc în care prezența mea nu este cerută la nivel maxim, nu fac niciun abuz, rămân pe banda mea. Am principii foarte clare pentru cei care mergeți în coloană. Încercați să vă păstrați banda pe care ați intrat într-o aglomerație! Este cel mai sfânt lucru. M-am întâlnit în paralel cu BMW-uri, mă iertați că dau și mărci de mașini, dar BMW-ul merge numai așa, șerpuit, parcă are un sistem care îi dictează așa ceva, nu spun că toți care își iau marca asta sunt de o anumită categorie, dar doar în depășiri o țin, când pe stânga, când pe dreapta și după 10 minute, îi vezi că tot în dreapta ta sunt. Dar ei nu prea au spirit de observație, ei cred că au mers foarte mult și, într-adevăr, în zigzag mergi mai mult decât dacă mergi drept.
În primul rând, vreau să vă spun că mă aflu pentru prima dată oficial în fața ASCOR-ului. Eu eram obișnuit, până acum, să stau în scaunele publicului (studenților), aici în față nu am fost niciodată. Am acest scaun dar din deformație profesională nu pot să stau jos, de predicat nu se predică de pe scaun și nu pot să vorbesc stând jos. Visam când eram ca voi să fiu ceea ce sunt acum, încă nu știu dacă m-am trezit sau nu, dar visul rămâne.
Mi-am adus aminte de ceva foarte interesant, acum. Înaltul Mitropolit Anania, Dumnezeu să îl odihnească, a făcut pușcărie cruntă la Aiud și la un moment dat a vrut să vadă locurile. L-a pus pe șofer, când era Arhiepiscopul locului, să îl ducă la Aiud să vadă și el locul ăla. Și în mijlocul Aiudului, se oprește șoferul și îi spune că a ajuns.
– Nu, vreau să mă duci pe locul unde a fost pușcăria!
– Păi, aici e.
– Nu, nu, imposibil să fie aici! Aici e mijlocul localității, aici trăiesc oameni!
– Păi, aici este.
– Măi, au mutat-o?!
– Nu, aici a fost mereu.
– Nu se poate! Întotdeauna aveam impresia că sunt în afara lumii. Dar cum?! Să fi fost în mijlocul unei comunități?! Este imposibil!
Și nu a crezut până când nu i-au deschis ușile și a văzut, a recunoscut porțile din fier care rămăseseră aceleași.
– Nu mi-am putut imagina că în afara zidurilor între care noi eram întemnițați exista o lume normală!
Și a intrat în interiorul închisorii și ce cuvânt credeți că a ținut în fața actualilor deținuți?
– Măi copii, să vă spun ceva. Eu am fost ca voi, întemnițat aici, vă urez să ajungeți ca mine!
Cam așa se întâmplă și acum, eu am fost ca voi, în scaunele astea și vă urez să ajungeți și voi ca mine, să vedeți bucuria asta care există în noi și pe care trebuie să o gestionăm într-un anumit fel. Cum se gestionează această nebunie de descărcare emoțională, o să vedeți în următoarea etapă.
Înainte de a începe toată povestea, vă spun că acest scaun este locul pe care vi-l recomand să îl aveți fiecare în casă, de Crăciun. Este locul invitatului care, din binecuvântate pricini, nu a ajuns, ori că nu a avut timp, ori că nu am fost noi prea convingători în a-l invita, ori, de fapt, este cel care trebuie să fie mereu Marele Absent. Atunci când într-o casă există un scaun gol, există posibilitatea de a se înmulți numărul celor invitați și numărul celor care ocupă scaunul. Acest scaun este scaunul lui Hristos pe care noi Îl așteptăm și chiar dacă voi nu Îl vedeți, eu Îl văd și de asta îl păstrez aici.
– Frate Andrei, care este tema de astăzi? Întreb pentru că eu vreau să o aflu odată cu dumneavoastră.
– Rugăciunea, Postul și Biserica în viața tinerilor.
– Fiți atenți! Ce treime de subiecte! Rugăciunea, Postul și tineretul!
Pentru cei care ați citit prima poveste despre acest eveniment la care am participat, ”Descoperă tinerețea și… răspunsurile la provocările ei” https://reverse-lives.com/descopera-tineretea-si-raspunsurile-la-intrebarile-ei/, sper că așteptarea acestei continuări a poveștii a meritat pentru că sigur a fost una activă. Vor veni și celelalte la momentul potrivit, așa cum am spus la început.
Leave a Comment