Eu de când mă știu pe drumul Teologiei, nu m-am rugat să ajung, pentru că știam că ajung, m-am rugat să fiu vrednic. Când am aflat că este un singur loc la Facultate, în 1987, nu m-am rugat să fie al meu, ci m-am rugat să fiu vrednic. Când am venit aici și am depus o cerere pentru a fi diacon la Catedrală, nu m-am rugat neapărat să se facă… pârtie și să mă duc acolo. E adevărat că nu aveau post pentru așa ceva, dar nu m-am rugat să se dea lumea la o parte. Orice sistem să știți că are niște reticențe față de tinerii care vin. Să știți că eu am fost și tânăr, nu am făcut 61 de ani alaltăieri!

Sfârșit de noiembrie cu beznă totală la 5 după-masă, într-o curte denivelată și umedă din spatele unui liceu de prestigiu. Teritoriu necunoscut în care căutam o capelă în spatele fațadelor cenușii ale unor clădiri amintind de comunism. Am îndrăznit să cer ajutor unui tânăr blând și ”grabnic ajutător”, care m-a condus la primul etaj al uneia dintre clădiri. Așa am pătruns într-o capelă de poveste, ”ascunsă” în spatele unei uși ca de sală de clasă. După ceas, ajunsesem mai devreme, dar capela era aproape plină, invitatul era acolo și deja vorbea. Toți ajunsesem, de fapt, la timpul potrivit. De ce? Pentru că părintele Marius Moșteanu, invitatul, ne-a dat o lecție de… așteptare activă la superlativ. Cum aveam să constat imediat, în timp ce vorbea și părintele aștepta! Subiectele despre care urma să vorbească în cadrul acelui eveniment soseau cu ”fratele Andrei”.

Oameni frumoși la interior și strălucind prin zâmbete și entuziasm la exterior, tinerețe, povești frumoase, totul într-o micuță capelă ”plutind” tainic la etajul unei clădiri amintind de căminele liceelor din perioada comunistă. O întâlnire cu părintele Marius Moșteanu a membrilor ASCOR, Asociația Studenților Creștin-Ortodocși din România, filiala Constanța, la sfârșit de noiembrie. Frumos, foarte frumos!