Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi

Astăzi am să încerc să vă mărturisesc ce înțeleg despre întâlnirea dintre oameni. Am să trec de la ”coupe de foudre” până la ”ferească Dumnezeu”, de la a te întâlni cu cineva să-ți placă, până la a da bir cu fugiții, pentru că, în mare, despre asta este vorba.

Când se întâlnesc doi oameni, trebuie să înțelegem și noi că se întâmplă ceva. În cele mai multe cazuri și în cele care ar trebui să fie cazuri frumoase, întâi se întâmplă chimia, apoi fizica. Asta este ordinea, ordinea operațiunilor. Dacă vă iese această ordine, înseamnă că este în regulă acel ”coupe de foudre”. Acel mister care se întâmplă în chimia între două elemente trebuie să fie întotdeauna înaintea fizicii și dacă se întâmplă așa, înseamnă că am întâlnit doi oameni frumoși, doi oameni care știu să se respecte și despre care mai târziu se va spune că se înțeleg din priviri sau de multe ori nu este nevoie nici măcar să se privească, se simt unul pe altul! Înseamnă că ordinea întâlnirii a fost întâi chimie și apoi fizică.

Întotdeauna, când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi. Poate de-o parte e lumea interesului, pe de altă parte, interese sunt toate, asta primează, inclusiv interesul de a te întâlni cu copilul tău este un interes al tău de părinte! Ca să înțelegeți nuanțele interesului, nu vă gândiți acum numai la interese dintr-astea pe care le tot vedem vehiculate, cu vizite pe la piețe numai din patru în patru ani și așa mai departe, astea sunt alt gen de interese, dar tot interese sunt și ele! Dar când se întâlnesc doi oameni, întotdeauna trebuie să știm că acele două lumi se întâlnesc, sunt ca două plăci tectonice.

Eu când eram mic, îmi spunea bunica despre amnar și cremene, că așa se aprindea focul și am avut șansa să am câteva cremene pentru că același material, o rocă foarte, foarte puternică, se folosea și pentru o anumită platformă care se folosea la batoză cu care să taie cât de mărunt grâul, ca să poată fi vânturat. Și luam două cremene și în momentul în care le atingeam, săreau scântei. Să știți că asta se întâmplă cu noi, când ne întâlnim: sar scântei. Și e bine să sară scântei pentru că acesta este rolul întâlnirii a doi oameni, să sară scântei! Acum, problema este alta: unde sar scânteile? Dacă aveai pregătită iască, dacă aveai pregătite lângă tine materialele care să întrețină o flacără și să îți confere focul de care aveai nevoie, trebuia să dirijezi foarte bine scânteia, să cadă pe iască, pe acea uscătură din care să îți alimentezi flacăra și focul de sub mâncare sau de sub potcoavă sau ce vroiai să faci cu focul respectiv.

Așadar, problema întâlnirii dintre doi oameni este ca scânteile care sar să sară unde trebuie. Scânteile sunt emoțiile! Întotdeauna, când doi oameni se întâlnesc și începe acea chimie de care v-am spus, imediat cei doi își caută interesul, în sensul frumos al cuvântului. Și dacă acea chimie vine cu o explicație de neexplicat de ce te atrage respectivul, înseamnă că acea chimie deja funcționează. Dar nu numai între doi oameni se întâmplă lucrul acesta, se întâmplă și în noi înșine! Ca să mă fac înțeles, să vă spun de unde am pornit pe logica aceasta.

Acum vreo câteva săptămâni, dimineața, cum iau mereu reperele, glicemia mi-a arătat o cifră, după părerea mea, nemeritată pentru mine, prea mare! Mă mai întâlnisem ani și ani de am luptat cu asta, dar mi s-a părut că nu e pentru mine! Și atunci, mi-am dat seama că în mod normal, în normalitatea unui om, era pur și simplu să iau aparatul, să arunc cu el de pereți! Știți cum se întâmplă când te sună cineva și te supără la un moment dat? Nu realizezi și iei telefonul și îl arunci, ori îl arunci în prăpastie, ori îl arunci într-un pom?! Asta este o atitudine normală! Așa este omul construit, să nu se rupă ceva în el! Să refuleze într-un fel! Este normal până la un punct, până când începi să te educi ca acel normal să iasă din partea de supraviețuire într-o parte în care să avem control. Și am zis așa:

– Iată ce minunat este acest experiment! Va să zică, normal era să arunc aparatul, dar dacă nu o fac, energia aceasta este o scânteie dintre așteptarea mea, a unei cifre pe ecran și realitatea de pe ecran. În acest joc au ieșit niște scântei. Ce trebuie să fac eu?

Și atunci, mi-am adus aminte de mămăița, Dumnezeu să o odihnească, de iască! Ai iască adunată. Adică, ce înseamnă asta? Un loc curat, un loc uscat, un loc neumezit, un loc păstrat cu grijă, astfel încât să poți să folosești, din scânteia care ți-a sărit, un foc! Și am spus:

– Da, de acum înainte, iasca mea este un nou mod de viață! Ori de câte ori voi vedea, de astăzi înainte, vreo prăjitură care îmi face cu ochiul, vreo tabletă de ciocolată, vreun tort sau altceva, am să îmi chem imediat furia de scântei pe care am simțit-o atunci când m-am considerat nedreptățit, atunci când acea furie a fost păstrată pentru niște momente și ca să nu mă încurce, am păstrat-o pentru momentele în care să mă ajute. Și acea furie îmi este, de atunci înainte, tot ceea ce am de așezat eu pe un foc care să funcționeze sub un vas în care să îmi pregătesc un alt mod de viață.

V-am dat acest exemplu pentru că este experiența mea personală și din aceste emoții încerc să vă spun astăzi ce înseamnă întâlnirea dintre doi oameni și întâlnirea omului cu sine. Dacă vom învăța că energia care se acumulează la un moment dat putem să o folosim atunci când trebuie, să știm că întâlnirea dintre doi oameni trece dincolo de tot ceea ce înseamnă cunoștințele pe care le avem, de tot ceea ce înseamnă sfaturile pe care le-am primit când eram acasă. Suntem ”beneficiarii” unei educații care ne-a deschis ochii către ceva care seamănă cu noi. Avem în normalitatea de care v-am spus, normalitatea aceea care te ajută să arunci telefonul când primești un mesaj nelalocul lui din punctul tău de vedere, acea normalitate este supraviețuirea.

Eu am prins o situație în care nu am făcut școală de șoferi și am dat numai examen, pentru că eram fiu de membru A.C.R. și ne-au chemat la un examen și ne-au dat carnet de conducere, asta este, pot să vă mărturisesc mereu lucrul acesta! S-a întâmplat acum 37 de ani și jumătate și de atunci, bine merci! Cred că eram la începuturi, când aveam eu carnetul de conducere de foarte puțină vreme, eram deja diacon și niciodată nu am avut eu mașina pentru care să le am pe toate în regulă și cineva mi-a spus:

– Dacă vă întâlniți cu un echipaj de poliție și știți sigur că ori nu aveți asigurare, ori… vă lipsește ceva, vedeți că în momentul în care coborâți, el se prezintă și dumneavoastră, imediat după ce se prezintă, îi spuneți că sunteți părintele diacon Marius Moșteanu. În momentul acela, el se blochează, că nu l-a învățat nimeni la școală că după ce se prezintă el, se prezintă și respectivul! Și e prima surpriză! Câți preoți sau diaconi credeți că oprește el într-un sezon?! L-ați blocat. În acel moment, însă, dumneavoastră nu trebuie să mai tăceți, trebuie să aduceți un subiect ca să nu îi dați lui posibilitatea să recunoască faptul că a căzut pe locul doi. Ridicați-l, vorbiți-i despre misiunea pe care o are, îl felicitați pentru că datorită lui și șederii lui în stradă chiar și când plouă, lucrurile merg bine și poate că încet, încet, toți nemernicii ăștia care fac diverse manevre pe șosea or să se potolească. Și în momentul acela, îi strângeți mâna călduros și îi urați misiune plăcută și ați plecat!

Trebuie să știm foarte bine că adevărata strategie a întâlnirii dintre doi oameni este să știi când să asculți și când să vorbești, pentru că scânteile acelea despre care v-am spus, din amnar, cad într-un loc dirijat atunci când știi care este ordinea operațiunilor. Sunt situații în care cel de lângă tine s-a blocat din varii cauze și atunci trebuie să vorbești, chiar dacă tu ai principiul de acasă că trebuie să îl asculți! Nu, trebuie să îl scoți întâi din blocaj. Asta înseamnă întâlnirea între doi oameni. Eu vă învăț niște formule, dar nu le luați așa, că formulele astea trebuie să fie unele mai subtile, în care o să vă întâlniți cu șeful, de exemplu! Și șeful vă prinde într-un loc în care nu trebuia să fiți la ora aia, în timpul programului. Nu începeți să vă scuzați! În fața șefului nu există scuză! Qui se excuse s’accuse! Te acuzi că erai acolo! Nu:

– Șefu’, vin sărbătorile!

Nu să îi spui că… mă aflu aici, că nu știu ce! Nu, nu:

– Știți ce m-am gândit? Cred că putem să facem din programul săptămânii ăsteia o prelungire. Eu sunt acum chiar pregătit să mai fac o jumătate de normă, ca să iasă treaba bună, că am înțeles acum că nemernicii ăștia ne-au tăiat 10%…

Nu îl lăsați să vorbească! Asta înseamnă o întâlnire frumoasă, să știi și când să vorbești! Că v-am zis-o și pe aia, când să tăceți! Să nu credeți acum că toate se întâmplă așa! Câteodată, depinde și de șef, și de conjunctură, lăsați-l pe el să vorbească! Folosiți materialul clientului! Poate că el când v-a văzut este exact cum vă învăț eu pe dumneavoastră, l-am învățat și pe el și zice:

– A, l-am prins pe ăsta, deci, acum trebuie să îl jupoi și să îi cer eu să mai stea jumătate de zi în plus, de două ori pe săptămână, până la Crăciun!

Lăsați-l, aprobați-l și treceți de situație și negociați la vreo săptămână, două după ce v-ați făcut primul canon.

În momentul în care simți un reproș de la celălalt, nu trebuie să te disculpi, ăsta este ultimul lucru, nici nu trebuie să te gândești la așa ceva! Trebuie să afli cu ce l-ai deranjat, trebuie să afli ce poți să faci ca întâlnirea cu el să fie o sărbătoare, de-acum înainte! Este minunat să constați cum celălalt, care vine cu o sabie scoasă și deja îndreptată spre tine, nu știe cum să și-o ascundă când te vede cu pieptul gol, când te vede că ești atât de vulnerabil și că nu te acoperi cu nimic, încât în acel moment este dispus la un dialog. Este dispus să afle și părerea ta. Dacă tu îi ziceai nu, el sigur, înainte de a te putea tu apăra, te executa! Dar, întâlnirea dintre doi oameni poate să fie frumoasă sau să aibă urmări dificile numai și numai cu acordul celui în cauză! Știu că sună teoretic, ați citit în multe cărți și multe podcast-uri au vorbit despre așa ceva: ”Nimeni nu poate să îți facă rău, dacă nu îi dai voie”.

-Ei, rămâne o vorbă!

Nu este o vorbă! Este o siguranță pe care emoția poate să o rezolve! Adică, în momentul în care ești convins că nimeni nu poate să îți facă rău, dacă nu îi dai voie, imediat te întrebi:

– Cum adică? Eu îi dau voie ăstuia să îmi facă rău?!

Dar bineînțeles! Dacă omul vine la tine cu reproșul și tu îi scoți contraargumentul, înseamnă că i-ai dat voie să te atace! Dar dacă el vine cu reproșul și tu apari în toată splendoarea vulnerabilității, el atunci nu o să poată să te atace. De ce? Pentru că nu îi dai voie. Ce nu îi dă voie? Vulnerabilitatea recunoscută nu dă voie nimănui. Pentru că adevărata smerenie este lăsarea în mâinile celuilalt.

Eram la Kaufland cu căruciorul și era un nene care își trăgea un picior și eu fix peste el am dat! Așa sunt eu de felul meu, mintea mea e în altă parte și i-am atins, puțin zis, exact piciorul ăla bun și vă imaginați când s-a întors spre mine ce figură avea, și de durere dar și pentru că acumulase în el destule! Avea să-mi spună multe și eu mi-am adus aminte atunci de versetul care spune că dacă primești o palmă, să întorci și obrazul celălalt.

– Stai, măi, că i-am învățat pe oameni că nu scrie nicăieri că să mai iei o palmă, dacă întorci obrazul!

Și m-am dus:

– Domnule, nu te supăra pe mine, dă-mi o palmă!

În momentul acela să știți că am văzut o transformare. Nu se aștepta, în primul rând și în al doilea rând, și-a dat seama că ar fi mai ridicol el decât mine și atunci, eu l-am încurajat:

– Nu, eu chiar vorbesc foarte serios. Aveți nevoie să vă vărsați nervii, iar eu chiar merit palma asta. Dar vreau să vă ofer această șansă ca să nu plecați supărat pe mine.

Acum, chiar meritam o pereche serioasă de palme! Și omul, atunci, zic mult că mi-a zâmbit, că nu putea să zâmbească omul, singurul picior care era sănătos era rănit de mine, dar așa, foarte îngăduitor, a zis:

– Domnule, fii și dumneata mai atent.

Asta este întâlnirea între doi oameni! Interesul meu care era? Să nu îl rănesc mai mult decât am făcut-o fizic. De-asta v-am spus, contează foarte mult ordinea operațiunilor! Eu încurcasem ordinea operațiunilor, îl rănisem fizic și vroiam acum să îl mângâi chimic și mi-e martor Dumnezeu și omul acela că am reușit în mare măsură, de-aia vă și spun, pentru că îmi place să îmi aduc aminte de mine, ca să vă spun că sunt niște rețete de viață! O strategie de viață frumoasă pe care o avem la îndemână!

Nu avem pretenții ca până mâine să schimbăm viața, dar măcar astăzi să aveți o licărire, să vedeți unde ați schimbat ordinea operațiunilor, unde nu ați fost destul de răbdători cu un vecin sau cu copilul unui vecin care v-a stricat gazonul în fața blocului și așa mai departe și l-ați luat întâi de urechi. Asta înseamnă că ați inversat ordinea operațiunilor, ați început cu fizica, fizica-i cu palme, fizica-i cu destule, în loc să folosiți chimia! Ordinea este chimia. Te duci la el și nu o să îi spui:

– Măi, știi că nu-i frumos.

– Ei, moșul ăsta zice așa ceva?!

Nu:

– Măi, am constatat că mingea ta trece gardul peste gazonul meu. Uite, am văzut că tu joci fotbal, vrei să îți aduc o minge mai performantă, să scrie și FIFA pe ea?

Vă garantez că va rămâne cucerit tot restul vieții! Cu o condiție! Să nu cumva să îl mințiți, că ați încurcat-o! Intrați în chimia aceasta, nu mă feresc, a interesului! Are și el un interes, ai și tu un interes. În acest interes frumos, poți să captezi bunăvoința celuilalt, să începi să vorbești frumos.

Eu învăț în fiecare zi, de la ”Ziua lui Da” pe care trebuie să o accept din când în când cu nepoțica, până la celelalte dialoguri în care îmi dau seama că absolut totul ține de mine, nu de celălalt! O să spuneți că sunt egoist. Nu sunt egoist, sunt realist, pentru că dacă aștepți de la celălalt să îți rezolve problema ta într-o întâlnire, înseamnă că ai pierdut negocierea, că știți, în arta negocierii, cel care vorbește primul pierde. Nu trebuie să vă învăț eu lucrurile astea, că le-ați citit peste tot. Atunci, în arta negocierii întâlnirii între doi oameni, trebuie să nu uităm că totul ține de noi și întâi să ascultăm și apoi să vorbim. Ascultarea este o chimie mai importantă decât vorbirea, pentru că ascultarea este chimia, vorbirea este fizica, cu impunerile ei, cu acțiunile ei, că fizica este cu acțiunea, iar chimia este cu reacția! Reacția de a ascuta pornește de la faptul că atunci când vrei să înveți ceva, nu vorbești, asculți! Asta e ordinea operațiunilor! Atunci când vrei să înveți pe altul, vorbești. Dar îmi aduc aminte de cineva care ajunsese la un nivel foarte, foarte înalt de cunoaștere și de toate cele, dădea sfaturi pentru orice lucru și a fost întrebat:

– Dar am văzut că v-ați retras din anumite cercuri, ce aveți de gând?

– Păi, când am constatat că într-un loc nu mai am ce învăța, nu îmi mai pierd vremea. Mai învăț și eu pe alții din ceea ce știu, dar trebuie să îmi găsesc un loc în care sunt mulțumit să ascult. Mie îmi place să ascult.

Deși nouă ne plăcea să îl ascultăm pe el, pentru că tot ceea ce ne vorbea el, ne vorbea din ceea ce ascultase el.

Dar, astăzi, Mântuitorul, când face definiția aproapelui, aproapele este cel cu care te întâlnești, începe cu cealaltă variantă, când s-au întâlnit interesele celor care vroiau să aibă ceea ce cumpărase un frate de-al lor din cetate. Și anume, când este întrebat ”cine este aproapele meu”, Mântuitorul spune pilda aceasta:

– Un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon și a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, s-au dus lăsându-l abia viu și, din întâmplare, un preot se cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. La fel și un levit, l-a văzut și a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, venind lângă el și văzându-l, i s-a făcut milă de el și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin. Apoi l-a dus la o casă de oaspeți și a văzut și de el. A doua zi, la plecare, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis:

– Ai grijă de el, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi.

Apoi îl întreabă pe cel căruia îi spusese, în mod personal, această pildă:

– Care ți se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor?

Și el a spus:

– Cel care a făcut milă cu el.

Și atunci, Iisus a spus:

– Mergi de fă și tu asemenea.

Una dintre cele mai cunoscute Evanghelii, datorită faptului că este prima care se citește la Taina Sfântului Maslu, este a Samarineanului Milostiv. Este o Evanghelie pe care Sfinții Părinți au rânduit a o așeza înaintea celorlalte Evanghelii din cadrul Sfântului Maslu, pentru că vorbește în mod explicit despre untdelemn și vin, despre oblojirea rănilor.

”Care dintre acești trei străini ți se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor?”

Cobora din Ierusalim în Ierihon înseamnă un traseu: de la un oraș mai mare întotdeauna se cobora la unul mai mic. Nu vă uitați acum, topografic, dacă Ierusalimul este mai sus sau mai jos. Nu. Cobora de la Ierusalim la Ierihon, adică avea direcția de la important spre casă, de la ceea ce este mare la un loc obișnuit. Cobora de la Ierusalim la Ierihon și înseamnă că își făcuse cumpărăturile! Nu știu dacă era fix de Black Friday, dar își făcuse cumpărăturile, înseamnă că era plin de bagaje care au atras atenția unor oameni care au spus:

– Aceste bagaje pot fi ale noastre, dacă scăpăm de proprietar!

Și l-au rănit lăsându-l abia viu. Lăsându-l abia viu înseamnă nu aproape mort, este o etapă după aproape mort: abia viu, deci era la minimum minimorum de existență!

Mi-aduc aminte când eram diacon, când veneau părinții și predicau, primul lucru la această Duminică a XXV-a după Rusalii era să pună la punct oamenii, nu cumva să creadă că este vorba despre preoții zilelor de astăzi și chiar spuneau:

– Preoții Legii Vechi!

Pardon?! Adică noi nu trecem pe lângă cineva și nu ne dăm puțin mai încolo și mergem mai departe?

– Nu! Mântuitorul a spus despre preoții Legii Vechi și despre leviți!

Eu pot să spun că a spus și despre mine, că sunt și situații în care, știu sau nu știu, ocolesc oameni! Sau mă mai vede cineva și îmi spune:

– Am trecut unul pe lângă altul cu mașina și nu v-ați uitat! Nu m-ați văzut!

E un reproș! Bineînțeles că mi-l asum! Spun:

– Da, nu știu dacă vă ajută cu ceva, dar mi se spune foarte des lucrul acesta, pentru că eu nu conduc mașina, eu mă deplasez! Adică, mintea mea deja a ajuns și eu îmi car bagajele, nu pot să le car pe toate și am o mașină cu care le car și mă deplasez!

Am avut de dimineață și câteva mărturii, chiar sunt în fața dumneavoastră, un băiat care s-a supărat pe mine că l-am întrebat dacă își dă seama că eu nu îl așteptam și a făcut puțin scandal pe aici, era dimineață, până în ora 06.00. Și mai auzeam din cinci în cinci minute câte un… refren de la el, mi-am dat seama că el era, mă așteptam. Când să plec spre altar, mi-am lăsat câteva minute, așa, să văd ce-o zice.

– Sunt foarte supărat, părinte!

– Dar cu ce ți-am greșit?

– Că nu m-ați primit!

– Dar eu ți-am explicat ceva. Am pretenția de la tine că ești un om așezat.

Acum, deja, primul lucru pe care trebuie să îl faci cu cineva, adversarul trebuie să fie anesteziat. Știți când ne făcea injecții când eram mici? Ne bătea așa, puțin, ne băga acul mai sus dar nu era problemă, ne distrăgea atenția! Și când am simțit că se încheagă un dialog și din supărare începe să fie curiozitate, să vadă ce calități îi mai scot la suprafață că prima i-a plăcut, ”că eu te știu un om așezat”, i-am spus:

– Eu acum te-am încercat, pentru că nu încerc pe oricine, să ai răbdare și să te încadrezi într-un program, dar uite, pentru că ai avut răbdare să stai…

L-am chemat în camera de spovedit, două-trei minute, am stat de vorbă cu el, l-am liniștit și atunci mi-am pregătit această predică pe care v-o țin astăzi. Întâlnirea dintre doi oameni nu depinde de celălalt, depinde de cel în cauză. Vă imaginați dacă eu aș fi trecut așa, nepăsător, pe lângă el, ar fi rămas în biserică, dar m-a și înțeles să se ducă acasă să se odihnească. Ar fi rămas în biserică și vă spun sigur, că îl cunosc de mai multă vreme, nu ar fi fost jumătate de oră în care să nu spună ceva cu voce tare! Nu era vorba de mine, că am primit eu și altele, dar era vorba de atmosfera din biserică! Și, într-adevăr, după ce am constatat că întâlnirea dintre doi oameni ține de mine și nu de celălalt, trebuie să vă învăț și pe voi să faceți lucrul acesta!

Așa cum v-am spus despre emoțiile pe care le aveți, nu le folosiți atunci când le-ați acumulat! Lăsați-le să vă producă dobândă! Lăsați-le să le folosiți atunci când este necesar, pentru că o frustrare vine cu o energie fantastică! Dacă încercați să o barați, nu faceți altceva decât să consumați încă o dată energia cu care vine frustrarea, în loc să o păstrați și să o folosiți exact cum se folosește! De exemplu, în luptele asiatice se spune că nu trebuie să barezi niciodată lovitura adversarului, ci să o folosești împotriva lui, îi faci, așa, un circuit! Dacă tu o barezi, te doare mâna sau falca, depinde, dar dacă știi să îi faci un circuit… Asta este, de fapt, relația dintre oameni, să faci un circuit, să coboare, de la Ierusalim la Ierihon, un gând bun! O să spuneți:

– Cum? Dar omul acela a căzut între tîlhari!

Ei, acum, tâlhari sunt peste tot! Nu vă faceți de acasă tot felul de itinerarii, pe unde sunt tâlhari și pe unde nu sunt tâlhari! Vă amăgiți! Se reconfigurează traseul tâlharului, oricât vreți să faceți la stânga sau la dreapta, el imediat vine și îl găsiți sau vă găsește! Important este altceva, este atitudinea cu care plecați la drum, siguranța și mai ales convingerea că dacă ați plecat la drum în numele lui Dumnezeu, vă va ocroti! Da, vă va ocroti.

Care este diferența între a ploua și a fi vremea frumoasă? Care este diferența între a bate vântul din față sau a bate vântul din spate? Aici este toată problema! Dacă pleci de acasă cu gândul că nu o să poți face față, dacă îți bate vântul din față, cu siguranță că ai atras vântul fix în față! Așa se întâmplă, pentru că avem o energie! Dar dacă spui:

– Doamne, dacă mi-ar bătea vântul din față, cred că m-ar ajuta să merg puțin mai aplecat, și-așa mă dor șalele, și aș putea merge mai departe fără să râdă careva care mă vede că merg puțin mai aplecat!

O strategie de lucru! Întotdeauna trebuie să găsiți un argument la întâlnirea cu orice! Dar astăzi mi-am propus să vă spun despre întâlnirea dintre doi oameni. Întâlnirea dintre oameni este foarte delicată dar dacă avem convingerea că ține de noi, așa cum am spus, celălalt, înainte de a avea o relație fizică, adică înainte de a mă lua de guler, o să aibă o chimie, chimia aceea că eu nu vreau să îi fac rău și dacă are nevoie de ceva ce eu am, poate să îmi ceară și putem să negociem, să las sau să nu las.

Să nu credeți acum că tâlhăria e numai să dai în cap, aia este, să spun așa, prea simplă, ai primit lemnul în cap și s-a terminat, mai simplu decât atât nu se poate! De cealaltă tâlhărie este vorba! Vine cineva să se insinueze, vine cineva să îți fure timpul, vine cineva să-ți fure programul, vine cineva să-ți fure bucuria cu care tu ai plecat de acasă să faci ceva! Aici trebuie să fim atenți! Întâlnirea cu cineva care a venit să îți fure ceva trebuie să nu fie una în care să spunem de la început ”Stop”! Nu, niciodată nu se spune ”Stop”! Vedem ce putem negocia. Imaginați-vă că fiecare secundă pe care v-o propuneți, aveți agendă și scrie în ea ceva, este atât de valoroasă încât ea are repercusiuni asupra întregului program. Dacă cineva te-a încurcat în vreun fel, toate se dau peste cap. Și acum, ca să scăpăm de asta, imediat când ai văzut că nu poți să ieși din anumite situații, a venit tâlharul, asta e, trebuie să negociezi cu el, imediat trebuie să știi că următoarele trei sau patru secvențe din agendă dispar. Și te gândești într-o săptămână, două, unde trebuie să apară în locul altora, nu trebuie să fii tu tâlharul altora, dar trebuie să găsești o soluție de negociere. Asta înseamnă întâlnirea omului cu un alt om sau întâlnirea omului cu sine.

Fiecare dintre noi are un interes. Foarte mulți, acum, când au auzit lucrul acesta, imediat s-au revoltat, pentru că ei sunt creștini adevărați și nu au interese meschine! Da, dar interesele nu sunt numai meschine! Avem un interes! Eu când am plecat de acasă la 04.30, aveam un interes, să mă întâlnesc cu niște oameni cu care eram sigur că dacă voi fi atent și iubitor, îi voi face să plece altfel decât au venit când s-au întâlnit cu mine! Am un interes! Acesta este interesul meu! De ce vă spun asta? Ca să înțelegeți că nimic din ceea ce vă vine de afară nu trebuie să refuzați! A refuza o formulă, aceea pe care v-am spus-o, ”toți avem un interes”, înseamnă a consuma o energie pe care în loc să o acumulați, ați rămas fără ea și după aia vă văitați că nu vă ajunge colo sau dincolo! Întâlnirea cu noi înșine înseamnă să acceptăm. Dacă cineva vine și-mi spune: ”Părinte, n-ai dreptate”, imediat, eu nu caut argumente sau să scot sabia și să mă justific, să îi spun ”Măi, nu-i așa, fii atent”. Nu! Spun: ”Chiar sunt curios, că poate reușesc și eu să mă schimb în bine, așa cum vrei dumneata să mă vezi! Chiar mă interesează, chiar îmi pasă și de mine dar și de tine, să nu te mai tulbur! E clar că te-am tulburat astăzi, dacă s-a întâmplat ceva”! Asta înseamnă că întâlnirea dintre mine și celălalt a avut un efect favorabil!

Se spune că în spatele calului și în fața prostului să nu stai niciodată, dar dacă începi să înțelegi relația dintre doi oameni și întâlnirea dintre doi oameni, să știți că veți avea curajul să stați și în fața prostului! De ce? Pentru că acea convingere pe care o avem că putem să îl influențăm în deciziile lui să știți că funcționează.

Toate acestea vi le-am spus ca să vă aduc pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon. Pe drumul acesta se întâmplă întâlnirea între tâlhar și victimă, între preot, levit și victimă și samarinean și victimă și să nu uităm funcționarul, funcționarul de la casa de oaspeți, care a primit cei doi dinari și avea grijă de el, că o să primească restul atunci când se întoarce samarineanul, e un fel de returnare de TVA, dacă puteți să intrați puțin în aspectele astea. Eu vreau să vă spun că toate categoriile sunt pe acest traseu de la Ierusalim la Ierihon. Ne putem întâlni cu oricine în orice moment, dar ne întreabă Mântuitorul: ”Cine a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor?” și la această întrebare trebuie să avem răspunsul corect. Un răspuns bun, un răspuns nu politically correct, un răspuns adevărat:

– Doamne, aș vrea să fiu eu. Nu știu dacă am făcut tot ce ținea de mine, dar eu așa m-am străduit.

Text adaptat după predica părintelui Marius Moșteanu la ”Pilda Samarineanului”, înregistrată de Veronica Cristina Radu, cărora le mulțumesc pentru îngăduință. Găsiți înregistrarea originală a predicii pe adresa

https://www.youtube.com/watch?v=h_rnopMTopw&t=250s

Foto Pixabay

Share: