Invitație la un dialog permanent cu Dumnezeu

Mi-a plăcut o emisiune și v-o propun spre… citire și vizionare! Aflați despre viața trăită în flux cu Divinitatea, mintea divină sau cosmică și mintea omenească, despre a dărui și a primi, despre dobândirea încrederii de către copilul din noi și cel de lângă noi, cum îmi place mie să spun și, mai ales, descoperiți sau redescoperiți pe realizatoarea emisiunii, dar și pe invitatul ei.

Îmi place Oana Maria Constantin, realizatoarea emisiunii ”Taine” de la Metropola TV, o surpriză întotdeauna plăcută prin feminitate, sensibilitate și autenticitate. Este ca o gură de aer proaspăt, impresionând cu subiectele propuse dar și cu invitații aleși să ajute la deslușirea acestora.

Nu este prima dată când am urmărit o emisiune de-a sa, dar este prima dată când o… transcriu aici, sper eu și pentru bucuria celor care ați ales să citiți aceste rânduri și gânduri. Așa cum o emisiune poate fi urmărită de mai multe ori, și povestea scrisă poate fi recitită oricând simțim că avem nevoie de o lumină nouă.

Invitatul emisiunii difuzate chiar de ziua Sfântului Nicolae a fost părintele Marius Moșteanu, care a adus în dar pace, iubire dar și o mai bună înțelegere a faptului că dăruind celorlalți bucurie, încredere și liniște, sporim chiar noi în ele și ne armonizăm cu logica lui Dumnezeu.

Îi mulțumesc realizatoarei emisiunii pentru bucuria dăruită și invit pe cei care vor să se umple de pace și de iubire, să o urmărească pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=S922aUqfVGo sau să-i citească povestea aici. Părintelui Marius îi mulțumesc pentru îngăduința de a-i scrie aici poveștile mereu frumoase și noi, aidoma acelui diamant despre care povestea și care surprinde de câte ori îl privim dintr-un alt unghi, fără să își piardă strălucirea.

Am lângă mine o prezență deosebită, este vorba despre părintele Marius Moșteanu, care a venit din Constanța și este la Metropola TV, pentru noi și pentru dumneavoastră.

– Vă mulțumesc că ați acceptat din nou întâlnirea cu noi!

– Mulțumesc tare mult pentru invitație, mulțumesc pentru că mi-ați oferit posibilitatea de a vă transmite îmbrățișări din partea Sfântului Nicolae și de a ne pregăti frumos pentru perioada următoare.

– Așa este, pentru că emisiunea aceasta este una specială, este construită așa, în jurul acestei sărbători de Sfântul Nicolae și dumneavoastră sunteți paroh la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și cred că ați venit cu ceva daruri pentru noi toți din partea Sfântului Nicolae. Eu le-am primit cu mare bucurie dar și cu o încercare, pentru că e greu a primi și o să vorbim și despre acest lucru.

– Da, primul lucru pe care cineva poate să i-l ofere celuilalt este din ”a fi”, nu din ”a avea”. Timpul meu face parte din ”a fi”, bucuria mea de viață face parte din ”a fi” și cu aceste daruri am venit aici! Am venit eu, a venit Sfântul Nicolae, a venit bucuria de a vedea un om care este și care arde, efectiv, pentru a transmite celorlalți daruri frumoase.

– Ce frumos ați spus! Vorbim despre viața trăită în flux și beneficiile acestei vieți trăite în una cu Divinitatea.

– Fluxul cu Divinitatea poate să fie definit prin gradul de acceptare, de aici pornește fluxul. Dacă vrem într-adevăr să ne așezăm într-o linie care funcționează, trebuie să acceptăm acest lucru. Și o să spuneți:

– Bine, bine, dar acceptăm!

Nu, nu acceptăm, atâta vreme cât nu intrăm în logica lui Dumnezeu, care nu este una învățată la școală. Este una emoțională, senzorială și extrasenzorială.

Dumnezeu vrea de la noi să intre într-un parteneriat. Dumnezeu vrea de la noi să înțelegem că nu este ca în diplomație, unde cel care deschide primul gura pierde, ci este invers, cel care deschide gura, acela câștigă. De ce? Pentru că vă dau un simplu exemplu din dimineața aceasta. Știind că în zona televiziunii s-au făcut multe modificări, mi-am dat seama că e posibil să nu ajung la timp, dacă plec atunci când mi-am propus să plec de acasă. Plecând și cu doamna, de acasă, m-am gândit că totuși nu aș putea să mă duc cu trei ore înainte, pentru că ar fi fost ceva disensiuni. Și atunci am spus:

– Doamne, eu pot să fac un singur lucru, să plec cu 20 de minute înainte, restul Îți aparține!

Din acel moment, eu am plecat cu siguranța că am făcut ceva. E adevărat, un lucru foarte mărunt, dar am început… negocierea! Parteneriatul nostru a început să funcționeze! Pentru că Dumnezeu a luat act că eu am făcut un pas! Restul să știți că ține de convingere.

Următorul pas pentru flux este să fii convins că fluxul acela duce undeva, că fluxul acela nu te duce către nicăieri sau că te duce către tine, ci te duce către Dumnezeu și către ceea ce Dumnezeu a lăsat în noi. Împărăția Cerurilor este în noi, în acea direcție merge fluxul! Noi, din păcate, am fost învățați la școală să mergem pe varianta destinației, ori fluxul este despre călătorie! Călătoria înseamnă bucuria de a fi prezent tot timpul pe care îl parcurgem către o destinație. Dar, nu destinația contează mai mult decât tot ceea ce înseamnă călătoria! Călătoria este cea care ne ține mintea limpede și ne ține într-o dependență frumoasă de cel care ne-a îngăduit-o, că Dumnezeu ne-a îngăduit-o!

Chiar se spune undeva că un om care vroia să știe despre el foarte multe s-a dus la Oracolul din Delphi, să întrebe cum va fi. Primul lucru pe care i l-a oferit Oracolul a fost o întrebare:

– Vrei ceai sau cafea?

– Dacă nu ai fi știut ce vreau, nu aș fi avut ce să caut aici. Deci, știi ce vreau!

– Dar nu pentru asta ai venit, ci ca să afli de ce ai ales ce ai ales!

Acesta este tot ceea ce înseamnă fluxul! Noi trebuie să ne dezbărăm de tot ceea ce înseamnă părere că deținem anumite posibilități de a alege. Noi trebuie să aflăm de ce am ales, ca să putem să înțelegem unde merge fluxul!

Dumnezeu ne trimite niște încercări, niște posibilități de a ajunge undeva. Unuia i s-a dat un talant, altuia doi, altuia cinci. Dar niciunuia dintre ei nu i s-a cerut altceva decât i s-a dat. I s-a cerut numai să înmulțească ceea ce a primit. Ei bine, dacă noi am primit un talant, doi sau cinci, vom afla de la Dumnezeu de ce i-am primit, dacă insistăm să întrebăm:

– De ce, Doamne?!

Dar nu întrebarea apăsătoare, ci:

– Ce pot să fac cu ei?

De exemplu, dacă eu am doi talanți, nu mă uit să fac cu ei încă zece! Nu, trebuie să fac încă doi și atunci, fluxul este despre încadrarea în planul pe care Dumnezeu îl are cu mine.

– Ați vorbit și despre convingerea în acest plan divin, în existența unui plan divin. Această convingere nu are legătură cu încrederea?

– Convingerea este atât de intimă și de personală încât fiecare dintre noi are un termen tehnic în spatele convingerii acesteia sau declarării de convingere. Pentru mine, personal, convingerea înseamnă că tot ceea ce gândesc în legătură cu Divinitatea primește un răspuns imediat. Convingerea mea este că dacă am stabilit o negociere cu Dumnezeu, imediat vine răspunsul lui Dumnezeu. Convingerea mea este că atâta vreme cât eu sunt în liniște, în pace, într-o atitudine perfectă de echilibru, toți cei de lângă mine vor avea un beneficiu și dacă au un beneficiu, ei mă încarcă de încă o mie de ori cu liniștea din mine și eu o să pot să dau de încă o mie de ori această liniște! În momentul în care reușim acest flux, înseamnă că din mine, convingerea că Dumnezeu este peste tot și Împărăția din mine trebuie să se întâlnească cu Împărăția din celălalt și din toți ceilalți trebuie să funcționeze.

Eu am și marea șansă să văd, fizic, cum din Sfântul Potir împărtășind pe fiecare enoriaș, în fiecare linguriță este Hristos și întotdeauna, Hristos îmi rămâne în Potir până la ultima linguriță și fiecare dintre cei care au fost împărtășiți sunt hristofori, purtători de Hristos, dar și eu, cel care i-am împărtășit, am rămas cu Hristos în mine! Această împărțire nedespărțită, această lucrare în care Împărăția Cerurilor este una, dar ca într-un joc de puzzle cu multe nuanțe și care face, la sfârșit, Împărăția Cerurilor din noi să se întâlnească cu Împărăția Cerurilor de Sus, este tot ceea ce înseamnă flux către Dumnezeu.

– Ce este sus este și jos.

– Absolut! Dacă noi vom căuta să facem, în lumea noastră în care suntem, un echilibru, acest echilibru ne va suspenda frumos de Cer și ne va ridica din ce în ce mai mult, astfel încât partea aceasta materială, care nu trebuie să fie blamată, dar care nu trebuie să fie nici prea mult luată în considerare, trebuie să ne aducă aminte că în spatele materiei este o inteligență, este o minte, este un sentiment, este iubire, pentru că Dumnezeu este iubire! De aceea, trebuie să ne dăm seama că dacă vrem să fie lucrurile armonioase în jurul nostru, ține de noi, nu de celălalt!

Pacea nu ține de celălalt! Pacea ține de noi! Dacă vrem să facem ceva, tot ceea ce facem noi trebuie să fie la un nivel care să ne satisfacă întâi pe noi și, în momentul în care noi suntem lămuriți, convinși, pregătiți, pacea va fi pentru ceilalți. Beneficiarul numărul unu al păcii ești tu, numai după ce l-ai satisfăcut pe celălalt. Dacă vrei să faci pace bătând cu pumnul în masă, nu este o soluție, pentru că pacea trebuie să fie un exemplu dat celuilalt, nu o pretenție!

– Ei bine, și pe drumul acesta al păcii interioare, mai intervin și anumite provocări. Cum putem să ne menținem această armonie, atunci când apar provocările în lumea noastră exterioară?

– Provocările țin în primul rând de atașamente. Atașamentele noastre ne duc într-o zonă în care, dacă nu suntem atenți, putem să cădem în părerea de sine, putem să cădem în deznădejde, putem să spunem că am învățat că dacă plec de aici, trebuie să ajung aici, iar când constați că nu este așa, poți să intri în panică! Un atașament poate să însemne și unul de credință! Eu, de exemplu, cred în ceva și în momentul în care nu se întâmplă lucrul acela, imediat trebuie să mă gândesc că nu este o problemă în exterior, ci în mine. Ori nu a venit momentul să se întâmple lucrul acela, ori nu am cerut așa cum trebuie, ori Dumnezeu știe mai bine ce îmi trebuie mie și atunci, eu trebuie să părăsesc atașamentul ideii respective.

– Părinte, este valabilă ideea că dacă Îl rogi pe Dumnezeu să îți dea curaj într-o situație, Dumnezeu îți va da o situație în care să dobândești curajul sau să dai dovadă de curaj?

– În ultima vreme se pune foarte mult accent pe acest dialog cu Dumnezeu și chiar am citit foarte mult în legătură cu acest lucru. Cererile noastre, de fapt, scot din Dumnezeu un răspuns.

– Eu I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă puternic!

Păi, da, dar ca să te facă puternic, trebuie să te antreneze și ți-a trimis antrenori! Ți-a trimis pe cineva care te cicălește în fiecare zi, ți-a trimis antrenor pe cineva care nu te bagă în seamă, ți-a trimis antrenor pe cineva care îți minimizează tot efortul tău! Asta înseamnă că vei fi puternic!

Dacă spui:

– Da, dar I-am cerut lui Dumnezeu să am mai multă răbdare!

Păi, pentru asta ți-a trimis Dumnezeu oameni nerăbdători pe lângă tine, să te antreneze să fii răbdător!

E adevărat, toate sunt adevărate dar cu un singur amendament, trebuie să știm că Dumnezeu nu lucrează împotriva noastră, ci găsește întotdeauna soluții de a ne armoniza cu noi înșine! Nu trebuie să fim răbdători pentru altul, milostivi pentru altul, ci în primul rând pentru noi! Curajoși pentru noi, în primul rând!

Noi avem un tezaur în mintea noastră pe care nu îl respectăm pentru că nu avem curaj să ieșim cu el în față. De aceea, în lumea credinței trebuie să ne gândim ce soluție a găsit Dumnezeu cu noi, total diferită de ceea ce noi înșine am crezut că este ca rezolvare. În momentul în care acceptăm lucrul acesta, am făcut primul pas în negociere și Dumnezeu ne răspunde.

– Pentru că mintea se mai clasifică și altfel, mintea divină sau cosmică și mintea umană care e cumva limitată.

– Logica omenească și logica divină.

– Prin logica aceasta divină îți pot veni realizări sau informații care nu le poți neapărat anticipa cu mintea.

– Nu este nevoie de anticipare. Anticiparea este despre viitor. De aici pot să pornească niște depresii. În momentul în care noi intrăm într-o veșnică anticipare și nu se va realiza ceva, cu siguranță că mintea noastră are de suferit o depresie sau anxietate. Numai că în logica aceasta trebuie să acceptăm că noi am fost educați sau mai bine spus ni s-a indus un anumit regim de logică. Ni s-a indus că ordinea operațiunilor este numai asta sau cealaltă și trebuie să modificăm puțin această situație.

Logica lui Dumnezeu este una favorabilă omului, numai că omul, dacă nu este convins că absolut tot din ceea ce se întâmplă cu el îi este în favoare, atunci a ieșit din logica lui Dumnezeu.

– Cred că asta este prima credință pe care trebuie să o adoptăm, nu?

– Fără discuție, dar trebuie să fim convinși că așa stau lucrurile. Să fim convinși că absolut tot ceea ce se întâmplă este în favoarea noastră și atunci, mintea își găsește calea nu anticipativ, ci la nivelul prezentului continuu, la nivelul unui moment despre care părintele Arsenie spunea:

– Tată, orice clipă este un timp și orice lacrimă este o rugăciune.

Aceste lucruri trebuie să intre în noi ca să rodească, ori dacă noi nu le lăsăm să rodească, ratăm timpul prezent. Pentru părintele Arsenie, Dumnezeu să îl odihnească, timpul prezent era despre cum ne folosim ca să ajungem la Dumnezeu. Și îmi spunea:

– Tată, vin la mine oameni care îmi spun că și-au propus să facă o sută, două sute de metanii și eu le-am spus să facă una dar să fie prezenți când o fac, nu cu mintea în altă parte, nu gândindu-se la altceva, ci pur și simplu, una în care să spună:

– Doamne, pe asta o fac, pe asta o pot și pe asta pot să o verific în fiecare secundă și pot să spun că este pentru Tine.

Acest dar pe care îl dăm noi ca timp prezent ne ajută să facem o mobilizare temporală, să se oprească timpul, să rămânem acolo în minte cu Dumnezeu și El va fi în minte cu noi.

– Așa este.

– Lucrurile stau foarte, foarte diferit de logica omenească, logica aceasta a iureșului. Vedeți și pe aici șantiere care deranjează pe cine credeți? Pe cei care nu au mintea odihnită și nu au mintea așezată către un propriu interes, până la urmă trebuie să recunoaștem. Interesul meu nu este să vin în București și să văd șantiere, interesul meu este să vin să îmi țin promisiunea, interesul meu este să mă bucur de ceea ce văd, că am plecat de acasă, față de ziua de ieri în care am fost acasă, să mă gândesc frumos la mesajul pe care pot să îl transmit și asta este grija mea! Numai că noi am fost obișnuiți să ne oprim la lucruri prea materiale, la judecată.

Judecata este un lucru material și atunci văd iureșul acesta. E adevărat că din lumea asta într-un iureș complet și continuu, trebuie să ne oprim. Am văzut mai multe strategii de a se opri oamenii. Mulți butonau pe telefon dar cineva foarte interesant avea un rebus! Dacă noi ne permitem la intersecții de drumuri să completăm rebus, totuși, nu e un lucru nici prea bun dar nici prea rău. Acum nu vă recomand să completați rebus în ambuteiaje, Doamne ferește, dar găsiți un dialog permanent cu Dumnezeu, chiar și atunci când lucrurile nu stau așa cum ne-am gândit când am plecat de acasă. Trebuie să ne updatăm la fiecare secundă și la fiecare moment dar să încercăm să nu judecăm lucrurile din punctul nostru de vedere, că aici este o mare problemă!

Noi, în general, judecăm după mintea noastră, dar ia să judecăm și după mintea celor care au început șantierul, să judecăm și după mintea celor care chiar vor să se facă ceva în orașul acesta și în țara aceasta. Gândiți-vă și la bucuria pe care o vom avea când se vor termina șantierele! Asta înseamnă deja un transfer de logică, de la cea umană la logica lui Dumnezeu. Atunci când logica umană poate să treacă să vadă lucrurile și din partea cealaltă, deja lucrurile sunt salvate. Nu mai este numai părerea mea, numai atașamentul meu că eu vreau să îmi fie bine, vreau să am șoseaua liberă. Nu, acest lucru poate se va întâmpla pentru nepoții mei, acest lucru poate se va întâmpla după ce se termină șantierele, dar acum, realitatea este aceasta și eu să nu mai judec cu mintea mea, ci cu mintea celui care a început o lucrare.

– Iată ce important este să vedem și astfel, prin ochii lui Dumnezeu! Părinte, cam cum ar fi bine să ne începem ziua, cu ce intenții, ca să ne putem încrede în acest flux divin?

– Ca să începem un flux divin trebuie să înlocuim toate gândurile noastre omenești. Adică, tot ceea ce am învățat la școală, tot ceea ce ne-a învățat experiența de viață și relațiile cu ceilalți trebuie să fie puțin modificate și privite din punctul celorlalți de vedere.

Dacă începem de dimineață să ne gândim la beneficiarii întâlnirilor noastre, nu la noi ca beneficiari, ce beneficiază cineva care se întâlnește cu părintele Marius la spovedanie, să spunem? Beneficiază de a avea în față un om luminos, un om energic și un om care nu se duce la ora 4.30 dimineața în biserică cu ochii cârpiți de somn, ci care dă un alt gen de a vedea? Grija mea fiind la cât de mult va fi mulțumit cel care mă vede sau mă susține în îmbrățișarea mea, atunci deja fluxul meu se schimbă, nu mai este vorba despre mine! Aș putea să spun, deși este foarte greu de spus lucrul acesta, ”desființarea noastră” este primul pas către un flux adevărat. Pretenția mea să nu mai fie pentru mine, ci pentru celălalt, pentru beneficiar, așa cum am spus. Această desființare în modul cel mai puternic se poate simți când vine, în noi, o bucurie:

– Mă întâlnesc cu cineva, pot să îi transmit un mesaj! Pot să îi spun că problema este măcar înjumătățită prin faptul că i-o cunosc și mergem mai departe pe un drum.

Cred că această noțiune de ”flux” nu se referă neapărat numai la duhovnicie, se referă la toate celelalte. De exemplu, cineva care se duce la birou și știe că a lăsat o situație foarte, foarte delicată, niște discuții neîncheiate despre niște lucruri care nu au funcționat în ziua precedentă, să spună:

– Da, eu astăzi îmi propun să fiu țapul ispășitor și să spun din capul locului că eu am greșit și numai eu am greșit!

Atunci, să știți că cel care află că are pe cine să dea vina, deja nu va mai judeca așa cum a judecat cu o zi înainte de conflict și va începe o stare de pace:

– Măi, dar să știi că s-ar putea ca și eu să fi avut o parte din vină.

Și începe să gândească exact cum gândești și tu și toate aceste gânduri duc la un flux total diferit!

Dacă cineva se duce la școală, este elev și cu o zi înainte nu a avut niște performanțe deosebite. În acel moment, dacă gândește că a greșit ieri și nu o să fie mai bun nici astăzi, dar totuși trebuie să facă și el ceva, atunci poate să fie mai atent, poate să fie mai prezent, lucru care va fi observat și de colegi, și de profesori. Această motivație de a găsi soluția în tine, nu în ceilalți înseamnă că nu te mai duci la profesor să îi spui:

– Știți, ieri m-ați nedreptățit.

În schimb poți spune:

– Da, am înțeles și săptămâna aceasta chiar am încercat să învăț, mă străduiesc.

Și când se și cunoaște faptul că se străduiește cineva, va schimba un flux, va schimba o logică pe care putem să o învățăm și mai ales să o practicăm. A practica un nou flux, o nouă logică este, de fapt, chemarea la care suntem cu toții sprijiniți.

– Asta vorbește, de fapt, despre noi înșine, despre lucrul nostru cu noi înșine, iar asta schimbă situația exterioară. Dar vreau să vă întreb dacă în această schimbare de perspectivă se mai poate întâmpla ca pe drumul acesta să mai apară și altfel de provocări.

– Da, fiecare etapă din evoluția spirituală, din evoluția de credință a unui flux are un fel aparte de a fi provocați, de a fi încercați. De exemplu, după ce te trezești dimineață și ai această stare că poți să dai ceva, să oferi ceva, bineînțeles că Dumnezeu îți va scoate pe cineva care să refuze. Da, pentru că așa te antrenează Dumnezeu și trebuie să ne pregătim pentru antrenament! Adică nu este totul roz, este real! Este real și tu trebuie să te reinventezi în fiecare zi, astfel încât lucrurile să înceapă să intre pe un făgaș de normalitate. Ele nu vor intra nici într-un an, nici în doi, nici în trei. Eu sunt duhovnic de 29 de ani și mi-am dat seama că pentru fiecare entuziasm de-al meu, Dumnezeu m-a provocat să nu mi-l pierd! Dacă entuziasmul meu se întâlnea, în fiecare zi, cu entuziasmul celorlalți, devenea o normalitate care m-ar fi distrus până acum! Pentru că, în modul cel mai sincer, omul neprovocat de Dumnezeu în fiecare moment este un om care riscă să creadă că totul i se cuvine!

– Da, da, da și este ca un sistem care se autodistruge la un moment dat!

– Fără discuție! Și atunci, mă bucur de fiecare dată când plec cu entuziasm, e adevărat că Dumnezeu mă lasă să îmi acumulez putere, dar când mă întâlnesc cu cineva care pur și simplu mă refuză, atunci spun că acela e cel mai adevărat pentru că trebuie să scot din mine altceva! Pentru că s-ar putea la un moment dat să merg ca tramvaiul pe șine, dar eu vreau să am libertate, să depășesc când vreau, să mă duc pe alte străzi, dacă e un ambuteiaj, să merg mai departe și atunci trebuie să mă reinventez mereu. Celui care m-a refuzat în intenția mea de a-i dărui ceva, ”Lasă, părinte, că nu știi dumneata, eu sunt necăjit!”, trebuie să îi spun și eu puțin din necazul meu și să îi spun că dacă două necazuri se asociază, se pot elimina amândouă și încet, încet încep un alt gen de dialog!

Omul nu este dispus să primească pentru că nu a învățat să primească sau nu are o apetență de a primi și atunci, încet, încet își dă seama că se află în fața cuiva care se reinventează odată cu el și își spune:

– A, păi, dacă ăsta s-a reinventat odată cu mine, înseamnă că și eu pot să o fac!

Și devin un exemplu pentru el că se poate! Un om care a pornit dimineață de acasă într-un fel, neapărat să își dea seama că dacă felul lui nu este acceptat de alții, poate să fie schimbat. Dar să ajungă mai departe decât a pornit de dimineață! De aceea, în lumea aceasta spirituală și a credinței, provocarea este cheia!

– Deci, vorba aceea că nu ți se dă mai mult decât poți duce cam e adevărată!

– E adevărată prin prisma faptului că tot ceea ce ni se întâmplă este în favoarea noastră!

– Da, asta cred că este primordial! Asta cred că este musai să schimbăm la noi!

– Absolut! Trebuie să fie înțeleasă și acceptată! De altminteri sunt niște lucruri foarte interesante. Blaga spunea că sunt oameni cărora le place să înțeleagă, dar alții înțeleg numai ce le place! Aici este o diferență fantastică! Noi vrem să cultivăm plăcerea de a înțelege, nu să dăm la o parte ceea ce nu înțelegem și să avem înțelegere numai pentru ceea ce ne place! În această balansare a lucrurilor este destinul omului, pe care și-l face singur! Îl cheamă pe Dumnezeu din când în când dar Dumnezeu îl lasă pe om să își facă singur destinul. Dumnezeu îți dă capitalul, unu, doi, cinci talanți, dar apoi este datoria ta să înmulțești! Înmulțirea înseamnă înțelegerea lucrurilor, a responsabilității și a faptului că tot ceea ce este în jurul tău este în favoarea ta, astfel încât înmulțirea să fie conform darului primit. Capitalul trebuie să fie înmulțit numai și numai cu această proporție pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ca să fie și liberul arbitru descotorosit de tot felul de presiuni!

Presiunea cea mai mare pe om este că nu înțelege că Dumnezeu ne respectă liberul arbitru. Voința noastră înaintea lui Dumnezeu este lege! Este prima lege! Dacă omul vrea un lucru, Dumnezeu nu mai face împotriva lui, îl ajută dacă îi cere ajutor, îl va ajuta numai și numai dacă el își declară o anumită asumare! De aici trebuie să înțelegem că de multe ori, Dumnezeu nu ne răspunde așa cum credem noi, dar ne răspunde întotdeauna. Ne răspunde, cum am mai spus și altă dată, și printr-un panou publicitar, și printr-o pană de mașină! Ne răspunde printr-un zvon, ne răspunde printr-o nonșalanță pe care ne-o cere la un moment dat. Răspunsurile lui Dumnezeu sunt foarte multe, numai că noi, uitând că Dumnezeu ne respectă voința liberă, putem să facem greșeli, crezând că dacă noi am vrut așa, Dumnezeu trebuie să răspundă exact așa! Nu. El are o altă logică, să ne ajute să ajungem noi înșine unde ne dorim. Dumnezeu nu uită niciodată câți talanți ne-a dat. Asta nu înseamnă că nu ne-a dat la toți la fel, numai că unuia i s-a dat un talant, doi sau cinci este ca să descoperi că, de fapt, tuturor ne-a dat cinci talanți! Toți avem cinci talanți și știu ce vă spun!

V-am mai spus o dată dar îmi place foarte mult să merg pe ideea aceasta, când eram mic eram supărat pe părinții mei că nu au putut să aducă un instrument în casă, noi fiind patru frați! Mi-aș fi dorit să învăț să cânt ori la chitară, ori la pian și atunci am rămas supărat multă vreme, chiar și când am ajuns să predau Muzică, eram supărat că nu am avut un instrument al meu când eram mic. Dar, încet, încet, când am început să îmi dezvolt capacitățile de canto cu un auto-antrenament și să cânt Axioane, mi-am dat seama că vocea mea de multe ori semăna cu un nai, vocea mea avea o cadență de pian, vocea mea putea să fie blândă ca un refren la chitară și atunci mi-am spus:

– Da, aici este răspunsul! Poate că dacă aveam un instrument, vocea mea nu mai era așa de cultivată.

De aceea am spus că toți avem cinci talanți, dar trebuie să scormonim la rădăcina lor! Poate că am numărat numai unu sau doi, mai sunt până la cinci, trebuie să știm sigur că avem! Așa cum cele cinci simțuri ale noastre îl au înglobat și pe al șaselea, fiecare dintre cele cinci simțuri mai are câte un simț aparte! Mirosul poate să fie unul olfactiv pur dar mirosul întotdeauna aduce aminte de tot ceea ce înseamnă amintirile emoționale din copilărie! O cameră deschisă din care vine un miros de gutui îți aduce aminte de bunica! Înseamnă că al șaselea simț este acolo! Vederea, când vezi pe cineva într-o intersecție, îți aduci aminte de unul care ți-a cerut milostenie, cu zeci de ani în urmă și ai reușit să îl îmbrățișezi. Tot ceea ce înseamnă a vedea ceva frumos înseamnă, de fapt, al șaselea simț care este în privire. A auzi lucruri rele despre tine și a avea capacitatea să nu le iei în seamă, să nu te necăjească, înseamnă al șaselea simț al auzului! A îmbrățișa pe cineva, timp în care să simți că acela a primit o energie, este al șaselea simț al îmbrățișării, adică al simțului tactil.

Toate aceste lucruri vorbesc neapărat despre un flux. Cum putem să creăm acest flux? Din convingerea că tot ceea ce facem noi, facem într-un mandat al lui Dumnezeu. Facem cu ajutorul lui Dumnezeu dar mintea noastră trebuie să scormonească, de fiecare dată, câte ceva, astfel încât lucrurile să fie întotdeauna în beneficiul celuilalt. Despre asta este fluxul, beneficiul celuilalt! Atâta vreme cât grija noastră este la celălalt care primește, deja este rezolvată problema! Altfel, este o poveste fără sens, fără amintiri plăcute. Orice poveste pe care o spunem despre noi sau despre alții trebuie să fie repetată pentru că niciodată nu va fi spusă la fel! Întotdeauna se schimbă o atmosferă, se schimbă un accent, se amplasează ceva pe care ți-l aduce aminte un simț care a devenit al șaselea! Simțul acesta devenit al șaselea este parte din fluxul către Dumnezeu.

– Și pe care îl avem în noi cu toții, negreșit.

– Îl avem, cu siguranță și încă o dată spun, avem toți câte cinci talanți, dar trebuie să îi scormonim până la capăt! Poate că ni s-a părut până acum că am avut unul sau doi, luați aminte și căutați-i și pe ceilalți! Sunt acolo.

– Ce ar mai fi de spus că mi se pare că ați spus totul?!

– Ar mai fi de spus că rămâne o stare, cred că cel mai important este ca cei care ne urmăresc acum să simtă că a venit vremea să se gândească și la partea cealaltă, de lângă ei, la partea de beneficiar a ceea ce fiecare dintre noi ne străduim să ducem mai departe. Eu urez acum celor care se pregătesc de sărbători, să aibă un dram de liniște, pentru că dacă vrei să dai liniște, în primul rând trebuie să ai de unde. Omul neliniștit nu are cum să dea liniște. Dacă vreți să primiți ceva, trebuie să știți că primul pas trebuie făcut de către propria persoană, adică tu trebuie să dai ceva ca să poți să primești ceva. Contează foarte mult să înțelegem că la noi este începutul, iar sfârșitul îl va rândui Dumnezeu, pentru noi, numai dacă începutul acela are beneficiari mulțumiți.

– Wow!

– Mergem mai departe!

– Mergem mai departe. Vroiam să vă mai întreb, nu știu dacă își mai are rost întrebarea dar eu vă întreb despre încredere și cum se formează încrederea, în mod special pentru aceia care nu au avut o educație înspre a-și forma o încredere, pentru că știm prea bine că atunci când suntem copii, încrederea vine foarte mult sprijinită și din exterior, de către părinți dar și din experiențele proprii.

– Este vorba despre un reflex educațional. În general, noi la școală și în familie am fost educați că răspunsul nostru este corect sau incorect, după cum îl validează profesorul. Dacă veneam acasă și spuneam niște lucruri frumoase, părinții continuau ”investigația” până când găseau punctul nevralgic. Veneai cu bucurie:

– Am luat 9 la Matematică!

Tu, care erai de 6, primeai o întrebare de la părinți:

– A luat cineva 10?

Gata, s-a terminat cu încrederea! În momentul acela s-a încheiat! Ei, acum ne-am făcut mari și trebuie să luptăm exact în zona respectivă, și anume, cu încrederea că nu depind de toanele altuia! Că răspunsul meu este rău sau bun, după cum am crezut eu în el, auto-evaluarea să îmi înlocuiască tot, dar până la o limită cu egoismul și egocentrismul. Și cum se face asta?! Prin cultivarea către celălalt, prin cultivarea a ceea ce nu ai avut tu. Deci, tu să fii ce nu ai avut! Adică, nu ai avut încredere din partea celorlalți, trebuie să fii tu încredere pentru ceilalți. Vine nepotul sau vine un vecin și se vaită de ceva, tu să spui:

– Măi, să știi că asta a fost astăzi. Mâine putem să reparăm tot.

Un copil care plânge că a luat o notă mică trebuie încurajat:

– Se poate repara! Important este că nu te-ai dezechilibrat! Tu știi că puteai să ajungi foarte, foarte rău? Dar, uite, ești foarte bine! Ești în regulă!

O să vedeți cum în fața noastră, deja se descoperă un alt om, își descoperă încrederea în el! Încrederea în celălalt nu se face niciodată de unul singur, că s-ar putea să devii un om așa-zis autonom, care la un moment dat se împacă atât de mult cu el încât nu mai vede unde a greșit! De aceea trebuie să facem pentru celălalt, încrederea în mine, în copilul din mine, care nu a fost cultivată, trebuie să își găsească o rețetă în celălalt pe care îl ajut să își obțină independența și încrederea în el. Pentru că dacă eu mă ajut pe mine, nu fac altceva decât să mă ridic cu mâna de păr, cum făcea Baronul Munchhausen, nu am cum să ies din apă! De aceea trebuie să îl ajuți pe celălalt. Ajutându-l pe celălalt, tot efectul se manifestă asupra noastră.

– Da, pentru că scoate din noi această calitate.

– Încrederea este un lucru extraordinar și în actul de credință! A avea încredere nu înseamnă neapărat să te arunci de la etajul patru, că o să vină îngerii să te salveze! Nu înseamnă să faci lucruri nebunești. Încrederea înseamnă o moderație, înseamnă o perspectivă pe care trebuie să o urmărim cu fiecare.

– În acest context, cum să îi încurajăm pe copii, pe cei mici, chiar și pe adolescenți, să aibă încredere în ei înșiși, dar și cumva să îi îndreptăm către Dumnezeu?

– Există multe sfaturi în Parenting-ul modern, numai că toate aceste sfaturi trebuie să fie crezute de către cei care le dau. Cunosc foarte mulți care vorbesc frumos, dar după ce au încheiat discursul, nu își mențin părerea. Nu am nimic cu nimeni, Doamne ferește, numai că un copil are nevoie să fie încurajat într-un sens nu ridiculizant, nu îl încurajezi cu ”Lasă că o să fie bine”, asta e poveste! Să îi spui cum să fie bine! Adică, atunci când un copil vine de la școală, întreabă-l ce-a simțit, întreabă-l dacă a întâlnit persoane noi, dacă și-a schimbat vreo atitudine față de prieteniile vechi, dacă a dobândit vreo prietenie nouă. Și el poate o să te întrebe:

– Da, dar nu mă întrebi de școală?!

– Nu, partea cu școala o facem în fața lecțiilor. Nu e nevoie să îmi spui mie lucruri din target-ul altui… inchizitor. Eu nu sunt un inchizitor, eu vreau să avem o colaborare frumoasă.

Ei bine, încrederea în copil este la discreția lui, la tot ceea ce este frumos în el, nu în ceilalți, nu clasa face copilul! Dacă noi educăm un copil independent în sensul frumos și psihic al cuvântului, el va fi un lider, el va fi cel care va influența pozitiv pe ceilalți! Dar dacă noi întotdeauna îl tragem de urechi că nu a făcut-o pe aia sau pe cealaltă, cu siguranță că încrederea lui scăzând, nu poate să fie nici lider, nu poate să fie nici cel care să transmită ceva bun!

Revenind la cum educăm copiii, copiii se educă numai cu dragoste și cu încrederea noastră în ei! Vrem să aibă copilul încredere în el? Trebuie să avem noi încredere în el. Iar se întoarce roata și iar discutăm despre beneficiar, copilul este beneficiar și atunci, dacă noi întoarcem roata și spunem că eu sunt responsabil ca acest copil să aibă încredere, înseamnă că eu trebuie să am încredere în el. Este un transfer energetic de încredere.

– Adică, stați numai ca să înțeleg. Deci, copilul are încredere în el, numai dacă părintele are încredere în copil. Wow!

– Da, pentru că altfel nu putem să inducem încredere! Nu putem să îi spunem să aibă încredere în el, ci că noi avem încredere în el! În acel moment, el transferă încrederea pe care eu o am ca părinte, ca bunic. Acest transfer se face la modul cel mai sigur, emoțional, senzorial și extrasenzorial. Copilul are nevoie să știe că cineva îl ajută în năzuințele lui, nu este singur și nu este lângă el cineva care să îi spună lucruri teoretice! Teorie înseamnă așa:

La o intersecție, un cerșetor, pe ploaie, pe vânt, pe zloată, se apropie de o mașină și cel de la volan deschide geamul și îi spune:

– Ai grijă de tine, să nu răcești!

După care, închide geamul la loc! Păi, cu ce l-a ajutat pe omul acela?! Măcar să fi spus:

– Măi, omule, îmi pare rău de tine! Hai, după intersecția asta așteaptă-mă acolo, să stăm puțin de vorbă și să te țin cinci minute în mașină, să ți se usuce hainele!

Acesta ar fi un lucru care i-ar da și lui încredere și vă spun că nu o să vă pară rău, acele cinci minute are Dumnezeu grijă să le puteți recupera nu în ziua aceea, ci chiar în ora în care se întâmplă lucrul acela! Pentru că noi trebuie să întoarcem puțin gândul către beneficiarul tuturor proiecțiilor noastre. Dacă mă gândesc la mine, nu am făcut nimic! Trebuie să mă gândesc cum primește celălalt. Păi, dacă eu aș spune unui fiu duhovnicesc ”Lasă că o să fie bine”, ”Lasă că o depășim pe asta”, el s-ar gândi că ”Duhovnicul ăsta nu are nicio bază”! În schimb, trebuie să îi spun:

– Hai să vedem ce putem face. Uite, mă încadrez și eu și luptăm împreună pentru asta!

– Și cum să luptăm împreună?!

– Uite. De exemplu, avem un Post de ținut. Eu sunt cel care țin Postul, tu ocupă-te de ale tale.

Chiar m-am bucurat o dată că era o mulțime de oameni într-o firmă și se văitau care mai de care, înainte de a începe o slujbă de sfeștanie, că nu prea au reușit să țină Post și am spus:

– Stop! Eu îmi asum că am fost delegat să țin Post. Pe voi vă deleg să faceți ceea ce știți voi să faceți mai bine.

Din acel moment, oamenii au simțit că cineva face parte din colectivul lor. Dar toate trebuie să intre într-o legătură directă, oamenii au nevoie să știe că cineva este coechipier cu ei. Pentru că în momentul în care avem această șansă de a constata că îi pasă cuiva de noi, deja problemele s-au rezolvat și cu încrederea de sine, și cu proiecția celui de-al cincilea talant, și cu toate s-a rezolvat! Să știi că cineva vede efortul tău, să știi că îi pasă cuiva de tine, acestea sunt lucrurile cele mai importante pentru dobândirea unei calități excepționale.

– Și cred că aceste lucruri le putem face mai întâi și mai întâi față de noi înșine și la nivel declarativ față de noi. Adică, cum a fost cazul cu copilul, pot eu ca mamă să spun că am încredere în fiica mea, nu să îi spun neapărat ei, bineînțeles că asta ar fi de preferat, dar cumva, eu față de mine însămi trebuie să ajung la această concluzie, pentru a fi simțită de ea această încredere.

– Totul pornește de la încrederea în sine. În primul rând, nu poți să declari că ai încredere în cineva, dacă acel cineva constată că tu nu ai încredere în tine! Trebuie să întoarcem puțin lucrurile pe toate părțile. Și anume, cel de lângă noi are nevoie de sinceritatea noastră. A ne declara o anumită stare de nereușită, a ne declara vulnerabilitatea este, pentru celălalt, un izvor de a constata că lucrurile pot să fie îmbunătățite. Pot să fie îmbunătățite la nivelul la care știu că cel care mi-a urat ceva a rezolvat acel ceva la el în ogradă, după care a aruncat și în ograda noastră un… miros deosebit.

În toată această poveste a omului trebuie investită multă sinceritate, sinceritate față de sine și apoi față de ceilalți, pentru că din această sinceritate derivă toate celelalte. Un om sincer va avea un mesaj, un om sincer și vulnerabil va putea să deschidă, în ochii celorlalți, posibilitatea să creadă în el, în ceilalți și în Dumnezeu. Fără aceste lucruri, însă, nu cred că poate cineva să o ia de unul singur. Noi nu suntem făcuți să fim singuri. Prima definiție a omului este că nu este bine să fie singur. Înseamnă că trebuie să fie împreună.

– Iată ce frumos am încheiat emisiunea! Vă mulțumesc foarte mult pentru contribuția dumneavoastră și de această dată și vă aștept cu mare nerăbdare și data viitoare, așa, ca de sfârșit de an, să petrecem împreună.

https://www.youtube.com/watch?v=S922aUqfVGo