Șoaptele iernii

Îmi șoptește iarna cu-o ploaie-nghețată

Ce zăpezi frumoase erau altădată,

Cum copiii noștri umpleau strada toată,

Plecând să colinde în veselă ceată.

Îmi șoptește iarna cu vânt furios

Că a fost odată și a fost frumos,

Strada e pustie, nu mai merg pe jos

Decât niște mâțe, pășind somnoros.

Îmi șoptește iarna, parcă-n ciudă-anume,

C-au plecat copiii să colinde-n lume,

Sunt toți ocupați, nu au timp de glume,

Au și ei colinde dar cu alte nume.

Îmi șoptește iarna că e obosită

Să mai ningă lumea asta așa plictisită,

Închisă prin case, parc-ar fi zidită,

Cu o viață tristă și cam aiurită.

Îmi șoptește iarna că totuși ea știe

Că aduce lumii multă bucurie,

Când Crăciunul vine, lumea e iar vie

Ca și când cu toții-s în copilărie!

Îmi șoptește iarna cu cântec de vânt,

Că de când se știe pe acest pământ,

Totdeauna, ea se ține de cuvânt

Și de-abia de-acum își va lua avânt!

Iarna îmi șoptește că ea nu se lasă

Și va face iarăși lumea mai frumoasă,

O-nvelește bine cu o haină groasă,

De zăpadă pură din cea mai aleasă,

De-or să iasă toți, mici și mari din casă!

O să fie iarăși multă veselie,

Cu colinde multe ca-n copilărie!

Îmi șoptește iarna, că toate le știe,

Că visând frumos, toate or să vie!

Pixabay picture