Despre anticiparea iertării

Vă propun o poveste cu noi fragmente transcrise din Conferința ”Descoperă-ți puterea interioară. Vindecare prin iertare și iubire”, fragmente rearanjate ca într-un joc de Lego în care mașina se transformă în robot și satisfacția celui care reușește această… metamorfoză este că indiferent ce variantă alege, este una câștigătoare, în sensul creației!

Invitații la conferința organizată la Constanța, la Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret ”Jean Constantin”, de doamna profesor psiholog Ani Cășărică, din care prima parte am publicat-o deja ieri, au fost părintele Marius Moșteanu, profesorul Dumitru Constantin Dulcan și psihoterapeut Luiza Farmazon. Bucurați-vă de poveștile iertării și iubirii și de căile propuse de vorbitorii conferinței pentru a practica chiar noi vindecarea prin iertare și iubire!

Părintele Marius Moșteanu: Vreau să vă vorbesc un minut despre anticiparea iertării. N-am să pot să îmi iert niciodată, dacă nu fac ceea ce fac acum! 1982, Seminarul din Buzău. Am fost selectat într-un grup de lectură și am primit un facsimil, o lucrare litografiată, ”Inteligența materiei”, Dumitru Constantin Dulcan. Nu știam că un autor poate să și trăiască, eu citeam cărți cu autori care… ! În momentul acela mi s-a spus:

– Până mâine dimineață, această carte îți aparține. Poți să faci ce vrei.

Și mi-am făcut repede o socoteală, dacă o citesc, o citesc până dimineață dar nu știu dacă rămân cu ceva! Și atunci am luat în considerare faptul că trebuie să scriu. Și am început să scriu. Am scris, am scris până mi-a obosit mâna, după care m-am gândit că trebuie să fac niște adnotări și un anumit grafic, am făcut și stenografie, mi-am făcut toată lucrarea. Până dimineață să știți că eram în stare să spun că acea carte a trecut nu numai prin mâinile mele, ci și prin capul meu, dar și emoțional, în nebunia mea pe care nu mi-aș ierta-o acum să nu v-o spun, era că voi întâlni autorul acestei lucrări și după 43 de ani suntem pe aceeași scenă! Vă dați seama, copilul din mine ce chimie își poate dezlănțui, de nu am putut nici măcar să stau jos în fața unui… monument?! Și am rămas ancorat de ideea că un autor este furișat în mintea și inima mea și cu siguranță că Dumnezeu îmi va respecta sensibilitatea, vulnerabilitatea și convingerea că îl voi întâlni! Dați-mi voie să îl îmbrățișez în fața dumneavoastră!

Mulțumesc mult, pentru mine înseamnă foarte mult lucrul acesta! (n.a. părintele Marius, adresându-i-se domnului profesor Dumitru Constantin Dulcan, după îmbrățișare).

Dar este vorba, totuși, despre subiectul tratat: iertarea! Nu mi-aș fi iertat-o! Mulțumesc!

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Eu vă mulțumesc. Eram foarte tânăr când am scris cartea aceasta, sub 30 de ani! Am lansat-o la 40 de ani pentru că citisem pe cineva care a scris ”Eu, Claudius, Împărat”, un englez, și care a spus:

– Toată valoarea mea stă până la 40 de ani. Tot ce fac după 40 de ani știe toată lumea. Ei, dar până la 40 de ani să scrii!

Și în mintea mea de tânăr am spus:

– Ia să văd, până la 40 de ani am să pot face asta?!

Se pare că da!

Părintele Marius Moșteanu: Dar trebuie să vă mărturisească și un lucru, că această carte a suportat foarte multe furci caudine din partea sistemului! Imaginați-vă că această carte pe care dumneavoastră o știți în variantă mult adăugită și îmbunătățită s-ar fi intitulat ”De la superstiție la știință”! Nu cred că ar fi avut același efect. Va să zică, geniul unei cărți stă și în titlul pe care îl are. Geniul unui subiect constă și în ambalajul în care se așează lucrurile. Și un buchet, atunci când îl așezi frumos în vază, bineînțeles că îți poate dărui inclusiv iertare! Mulțumesc, domnule profesor!

Prof. Ani Cășărică: Părinte, din partea publicului, o întrebare pentru dumneavoastră! Iertarea de sine și iertarea lui Dumnezeu au puncte în comun?

Părintele Marius Moșteanu: Atâta vreme cât Împărăția Cerurilor este în noi, iată răspunsul! Împărăția Cerurilor este în noi! Dacă noi credem și suntem convinși, s-a mișcat ceva în Împărăția întreagă, în momentul în care ne-am iertat pe noi înșine! Dacă nu ne-am iertat pe noi înșine, Împărăția rămâne tot în noi, dar una neîmpăcată, așa cum ar fi fost și copilul din mine, dacă nu vă mărturiseam ce v-am mărturisit! Iertarea de sine este calea către o chimie adevărată, care într-adevăr funcționează! Dar pentru asta, permiteți-mi să vă spun că este nevoie de convingere! Eu când vorbesc despre credință, în primul rând vorbesc despre convingere! Un om care crede trebuie să fie și convins în tot ceea ce crede!

Eu am plecat astăzi de la București, de la cel de-al treilea nepot, spre Constanța, convins că mă duc la o slujbă. Nu am mâncat nimic și am băut apă, pentru că am venit aici să slujesc cu un co-slujitor excepțional și cu două diaconițe care ne-au ținut companie, astfel încât ceea ce vedeți dumneavoastră să fie o slujbă în care ne și împărătășim, din emoția noastră, din cultura noastră, din tot ceea ce suntem pregătiți să vă oferim! Iată că, într-adevăr, prezența domnului profesor a făcut din acest Centru Cultural, o catedrală! Vă mulțumesc!

Prof. Ani Cășărică: Noi vă mulțumim! O întrebare pentru Luiza! De ce este mai ușor să îi iertăm pe alții și mult mai greu să ne iertăm pe noi înșine?

Luiza Farmazon: Cu siguranță, v-am spus de la început că este cea mai dureroasă asumare! După ce am suferit atât, după ce am suportat atât, cum adică, tot eu?! Da, tot eu! Eu am ales să stau acolo, într-o relație toxică. Eu am ales să nu spun nu. Eu am ales să nu pun o limită. Eu am ales de fiecare dată să uit, să ignor, am uitat, am ignorat că dreptul meu începe unde se termină dreptul celuilalt. Și da, vă recunosc, este foarte dureros, dar nu se moare din durerea asta! Dacă ne-o asumăm, o putem traversa și nu o mai încapsulăm cum am fost învățați și cum suntem susținuți de societate, în continuare!

Este un proces dureros, de deschidere a fasciilor, dar se poate traversa și vă doresc mult succes, probați, dați-vă voie!

Prof. Ani Cășărică: Mulțumim, Luiza! De-a lungul timpului, iertarea a fost asociată mai ales cu valorile spirituale și etice, însă în ultimele decenii, neroștiința și psihologia au început să exploreze efectele concrete ale iertării asupra sănătății noastre mentale și fizice. Domnule profesor, ce spune neuroștiința despre efectul iertării asupra creierului și a corpului?

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Păi, cred că s-a abordat subiectul acesta, destul de larg, aș spune eu, în tot ce s-a spus aici, absolut de către toți vorbitorii! Creierul este un instrument. Dacă îmi dați voie să discut altfel decât o fac cu studenții, am să spun atunci că noi facem foarte mari confuzii între conștiință, conștiență, minte. Conștiința eu cred că este un ram al marii conștiințe cosmice. Impactul dintre conștiință și creier dă mintea. Mintea este cea care este expresia tuturor reacțiilor bioelectrice din creierul nostru. Așa cum gândim, asta are un efect de ordin biochimic, molecular, asupra corpului nostru.

Fizica cuantică aduce o informație mult mai extinsă, o posibilitate de a răspunde întrebărilor care se pun și creierului, și științei, mult mai profundă, pentru că se pătrunde acolo unde este cu adevărat în acest câmp cuantic, acolo unde este doar energie și informație și unde este conștiință. În sensul acesta, eu nu înțeleg nici astăzi de ce vorbim de o concepție materialistă. Materia în sens fizic înseamnă substanță, am atins ceva, ori în profunzimea lucrurilor, unde este rădăcina noastră, unde suntem noi, nu există decât energie și informație. Informația este mintea, este conștiința și atunci de ce tot vorbim de materialism?! Atunci, dați-mi voie să vorbim de materialism ca și despre religie! Înseamnă că e o credință, crezi în Dumnezeu, dacă vrei, dacă nu, nu crezi, crezi în materie, dacă vrei, dacă nu, nu și cât adevăr este în una și cât adevăr este în alta, poftim, este propria ta minte, conștiință, care să discearnă să dea un răspuns! Acesta este răspunsul meu, că creierul în impact cu conștiința cosmică în care vine individualitatea ei, eu merg până acolo, dacă vreți, la păgânism, în sensul că spun următorul lucru: conștiința nu este doar în creierul meu, conștiința este un câmp care ne înconjoară! Păi, în momentul în care mă înțep la un deget, nu este informația venită din periferie, nu nervii mei trimit informația de durere și eu deduc și retrag mâna? Asta înseamnă că întreg Universul este o conștiință, este o inteligență și am scris negru pe alb și clar: trăim într-un Univers inteligent!

Această inteligență a Universului este o conștiință. Păi, gândiți-vă, dintre toate ființele lumii, dintre toate speciile, omul este singura specie care are capacitatea de a se autoreflecta! Eu mă gândesc pe mine însumi! Luați o pisică, luați un câine, nu pot face asta! Povestea cineva o scenă foarte nostimă la țară. În Ajun de Paști, cum se întâmpla la țară, se scoteau toate obiectele din casă. Paștele trebuia așteptat înnoind toate obiectele din casă până la haine, totul trebuia să fie nou. O familie și-a scos afară o oglindă mare pe care o avea, ca să aibă spațiu de curățenie în casă și seara, de la câmp a venit capra și văzând oglinda, a văzut că era altă capră în ea! A luat distanță și s-a dus evident să o înfrunte pe cealaltă. A înfruntat doar oglinda și a spart-o, bineînțeles! Deci, asta ne spune nouă că acea capră nu era conștientă că dincolo era tot ea, aceeași capră, deci, niciun om nu ar fi putut să facă, oricât de puțin rațional, această confuzie dintre el și imaginea din oglindă!

Realitatea este că noi am primit ca un mare dar, un excepțional dar, capacitatea de a ne gândi, de a ne reflecta pe noi înșine și nu doar de a ne reflecta pe noi înșine, gândiți-vă ce mult s-a câștigat în civilizație! În 1900, speranța de viață era de 50 de ani, în anul de grație în care ne aflăm, speranța de viață este la 75, 80, 85 și cea care a descoperit una dintre enzimele care acționează la nivelul celulei spune că în momentul în care un individ depășește 75 de ani are mari șanse să meargă mult mai departe, tocmai pentru că taxarea celulelor se face până la această vârstă. Foarte interesant și a luat un Premiu Nobel această cercetătoare, Elizabeth Blackburn, pentru descoperirea telomerazei. Așadar, eu cred că noi ar trebui să mulțumim unei dimensiuni de dincolo de noi, o dimensiune spirituală sau divină, cum o numim noi, părintele este lângă noi și ați văzut ce frumos susține această dimensiune cu care noi cu toții suntem de acord și eu nu cred că noi putem face un pas fără ca această dimensiune să fie cu noi, această divinitate, acel ceva de dincolo de noi care ne face să fim ființe conștiente și autoconștiente! Ne reflectăm pe noi înșine, eu pot gândi despre mine însumi și evident despre ceilalți, deși realitatea cuantică este cu totul alta, dar încă o dată spun, este un mare dar pe care îl primim și nu putem decât să privim Cerul.

Părintele Marius Moșteanu: Vorbeam despre efectul iertării în întregul organism. Trăim vremuri în care totul se măsoară, totul se așează sub lupă. Lacrimi de la un actor profesionist desăvârșit, luate și analizate: H2O, apă! Lacrimile unei mame îngrijorate de copil, analizate: pline de toxine! Asta înseamnă că în organismul nostru se face o curățenie generală! Dacă ai mătura bună! Să știți că și lacrimile unui actor, dar actor care și trăiește rolul respectiv, ar fi fost la fel de toxice ca acelea ale mamei, actor care ar fi intrat în rolul în care trebuia să plângă, nu să verse lacrimi de crocodil! Ei bine, din această prezentare vreau să mergem mai departe. În Psalmul 50, poate că mulți dintre dumneavoastră îl știți, eu am marea bucurie să vă spun că îl știu printr-un concurs de împrejurări, noi fiind patru frați, bunica ne-a spus:

– Cine îmi spune primul Psalmul 50 după mine, are zece lei.

I-a pus acolo pe masă și bineînțeles că ne-am străduit, noi nu știam să citim, eram foarte mici și ne-a spus de trei ori și am spus:

– Mămăiță, eu!

Am spus Psalmul, am luat banii și de atunci, ori de câte ori rostesc Psalmul 50, când mă vedeți cu cădelnița în mână și fac și diferite scheme, că așa sunt eu, mintea mea nu este acolo unde mă vedeți, mintea mea este în cămăruța bunicii mele și la Mămăița care spune:

– Cine o să spună prima dată Psalmul 50 după mine?

Acest Psalm 50, însă, a fost și element de studiu la Vechiul Testament și Limba Ebraică și acest Psalm 50 mi-a dat posibilitatea ca în originalul lui să îl pătrund mai bine! Este ”Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. Fiți atenți aici! Este vorba despre două acțiuni: prima este aceea în care Dumnezeu îți oferă isopul și tu te curățești, în a doua, tu te curățești, ca zăpada te va albi bunătatea lui Dumnezeu! De ce?! Pentru că există o relație în care tu primești de la Dumnezeu iertare. De fapt, știți de unde este Psalmul 50, este Psalmul lui David, care l-a compus după ce l-a ucis pe Urie, soțul Batșebei, ca să se însoare cu ea! Acum sunt foarte mulți patroni care nu au ajuns la subtilitatea aceasta de a-și ucide rivalii, pleacă în Dubai și, mă rog, nu intrăm în amănunte, este altă situație, dar în sine, fapta lui David s-a multiplicat. Dar nu aici vroiam să ajung! Acest curs între cine spală și cine este spălat se întoarce de la isop la zăpadă ca un bumerang, tu ești cel care dai și Dumnezeu este cel care te curățește primind iertarea pe care tu ești sincer să i-o oferi, în primul rând, ție însuți, ”spăla-mă-voi” și apoi ”ca zăpada mă voi albi”. Deci, acest circuit al iertării este cel care scoate lacrima de crocodil sau lacrima care spală și orice apă în care te speli devine murdară! Mulțumesc.

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Doamna profesor, sunt foarte mirat că ați adus în discuție acest subiect la care nu m-am gândit niciodată că putem să scoatem din el o conferință întreagă!

Prof. Ani Cășărică: Am adus Raiul pe pământ, aici!

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Asistând la întrebările pe care le puneți, mă întreb acum ce o să mai spunem, la ce ne mai gândim, înțelegeți?! Este un subiect teribil de interesant, de care toată lumea se lovește, dar nu m-am gândit că am putea să facem o conferință numai din el. Iată că dumneavoastră ați reușit! Mulțumim!

Prof. Ani Cășărică: Cu mare drag! Luiza, te rog!

Psihoterapeut Luiza Farmazon: Și pentru mine, iertarea a fost o provocare. La un moment dat am trecut printr-o situație mai mult decât delicată și realizam că nu pot ierta pentru că nicio structură neuronală, nicio structură mentală nu putea susține ideea că este necesar să iert, însă am cunoscut, pe pat de boală, starea în care am auzit o întrebare, într-o conversație mentală, eu cu mine însămi:

– Cine te crezi?! Dar cine te crezi, Luizo?!

Inițial nu am înțeles întrebarea, pentru că încercam să mă justific. Nu era vorba despre a ierta eu pe celelalte persoane care îmi provocaseră o anumită stare, era vorba de a mă ierta pe mine însămi că am stat în situația aceea, să mi se facă ce mi s-a făcut, să mi se spună ce mi s-a spus! Vă mărturisesc că nu este ușor, este un proces destul de complex, care durează, măsurat în sânge nouă luni durează, în funcție și de mărimea, de importanța iertării. Dacă unul a reușit, reușim toți, eu cel puțin cu speranța asta am călătorit până acum!

Mi-aș dori să vă dați voie să înțelegeți că nu este despre noi că ne iertăm soacra, fratele, mama! Cine suntem noi să trebuiască să ne iertăm părinții?! Este vorba despre o rugăciune, de exemplu, de iertare sau un algoritm pe care eu pot să îl practic chiar și nouă zile! Modificările la nivel de sânge se observă după nouă zile, pentru că iertarea este, de fapt, vindecare celulară și nu trebuie să mă credeți, probați! Este vorba despre a ne ierta noi pe noi înșine și nu pe toți cei pe care noi dăm în exterior, proiectăm cum că ar trebui să îi iertăm! Aceasta este cea mai dureroasă asumare, dar o putem realiza cu toții!

Prof. Ani Cășărică: Mulțumim, Luiza.

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Știți cine nu ne lasă să ne vindecăm dacă nu iertăm? Chimia neiertării! Pentru că spuneam că fiecare cuvânt are și o chimie, nu numai un câmp fizic. Această chimie care este în noi ne blochează pur și simplu sentimentul de vindecare, de aceea ca să îți vindeci o boală, sunt oameni care și-au vindecat cancere, boli foarte grave, trebuie să îți purifici întreaga ta chimie din sânge.

Gândurile noastre circulă prin sânge, prin vasele noastre, ca niște molecule. Aceste gânduri au chimia lor, cum am discutat cu toți aici, și ea este cea care în corespondența ei cu stresul, cu acea chimie a nevindecării, pur și simplu, degeaba spunem una dar sângele și sufletul nostru spun alta. Cu alte cuvinte, tradus în termeni științifici, iertarea înseamnă vindecare, neiertarea înseamnă nevindecare pentru că chimia ei nu ne lasă să ne vindecăm. Este foarte important acest lucru!

Prof. Ani Cășărică: Și ca să vedeți, domnule profesor, cât de bine ne sincronizăm, mi-ați răspuns la următoarea întrebare, care suna așa: există dovezi că intenția conștientă, gândurile de care ați pomenit mai devreme, atitudinea, emoția, pot avea efect asupra proceselor neuro-biologice? Pot schimba chimia?

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: O, dar este bine cunoscut de mulți alți gânditori de mare talie că gândurile noastre au o forță, gândurile noastre au un efect de ordin biologic asupra corpului nostru, începând de la Einstein la Carl Gustav Jung și seria lor este imensă!

Ce înseamnă gândul? Gândul este o forță. De ce are forță gândul? Păi, tot Universul este construit de un gând, acel gând ”fiat”, traducerea de la latinescul ”să fie”, un gând de Creator, evident, nu gând uman! La proporția noastră este evident că și noi înșine, la nivelul nostru, putem să influențăm o biologie. Uite, am văzut bolnavi cu boli destul de serioase, care s-au vindecat pentru că în momentul respectiv, cineva foarte apropiat a venit de undeva de departe și bucuria de a-l cunoaște pe loc, am văzut asta cu ochii mei, cum persoană respectivă a uitat de febră, de tot, și acea persoană a devenit o persoană sănătoasă!

Există un experiment făcut de un francez care avea mari șanse să evolueze pe linie biologică, pe linie genetică, tatăl lui era un mare filozof francez, la 26 de ani face o vizită în Tibet și este atât de îndrăgostit de gândirea tibetană încât pur și simplu rămâne acolo. El era un om cu mari perspective științifice și demonstrează că în momentul în care într-un grup, prin cuvânt faci bine unui om care să spunem că era bolnav dintr-un motiv X, în acel moment în care omul respectiv se face bine, întregul grup, dacă îi facem analiza biochimică vedem că toți oamenii aceia din grupul respectiv se vindecă sau compoziția sângelui lor se schimbă cu una a vindecării, una a binelui. El a fost mereu întrebat de ce a renunțat la lumea civilizată, la lumea Franței, unde avea niște perspective științifice, pentru a rămâne în Tibet, unde era o ideologie specifică dar nu era o știință specifică. Și el spune:

– Uite, diferența între noi și voi. Pentru noi, cuvântul esențial în Tibet este virtutea, este grija, este sentimentul pe care îl avem pentru celălalt. E adevărat că civilizația modernă îmi oferă foarte multe perspective, una este să te duci cu vaporul și să faci cinci săptămâni până în America și alta e să faci cinci ore, e o realizare, comunicarea, radio, telefonie etc, dar dacă voi vă lăudați cu civilizația voastră superioară, atunci de ce faceți războaie?

Ce înseamnă războiul? Eu însumi am scris că războiul este o mare nimicnicie. Om pe om se ucide doar la un ordin, omul celălalt pur și simplu nu are niciun fel de vină! Iată o experiență teribil de interesantă. Un comandant, după o luptă în linia întâi, are curiozitatea să vadă câți dintre soldații din linia întâi au tras. Și de unde poți să știi?! Glonțul care trece prin țeava puștii lasă o urmă, un fum. Ei, jumătate din acei oameni nu au tras, armele erau nefolosite. Ce înseamnă asta? Că omul de aici de pe linia întâi și cel de dincolo unde era o altă linie întâi nu era vinovat cu nimic, de ce să îl omori, de ce să îl ucizi, numai pentru că cineva acolo sus dă un ordin?! De aceea eu sunt împotriva războiului de agresiune. Nu discut despre războiul de apărare, asta nu înseamnă că poți să stai cu mâna în sân și alții pot să facă ce vor, eu vorbesc de războiul de agresiune, de atac și despre faptul că niște oameni nevinovați, care nu au niciun fel de resentiment pentru cel de vizavi pur și simplu refuză deseori să execute un ordin. Lucrurile acestea sunt condamnabile, se știe bine, dar experiența a arătat că da, nu toți oamenii vor să ucidă numai pentru că cineva dă un ordin și lucrul acesta mi se pare de o extraordinară importanță!

Cu alte cuvinte, iată, el spune:

– Rămân acolo pentru că acolo, virtutea mea este binele celuilalt, voi aici în loc de bine vreți agresivitate, vreți război, vreți moarte. Și iată, cele două civilizații cum se ciocnesc! Nu știu care dintre noi vom crede, pe cine să întrebăm cine credem noi că va avea un viitor.

Aceasta e o întrebare pentru mine: unii sau alții? Dumneavoastră ce credeți?

Prof. Ani Cășărică: Haideți să gândim pozitiv! Vreau să gândim pozitiv și să fim optimiști.

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Sigur că da, să fim optimiști, asta ne propunem noi tot timpul, am și spus asta, sperăm că în noianul acesta, omenirea întreagă, nu e vorba numai de noi sau de alții, omenirea întreagă ai sentimentul că este rătăcită, că tot caută căi de găsirea unei soluții sau a alteia, să sperăm că grație cel puțin a evoluției științei, a gândirii, să avem această șansă de salvare.

Prof. Ani Cășărică: Și dacă emitem gândurile pozitive și suntem optimiști și schimbăm chimia în noi, noi încercăm să schimbăm chimia mai departe.

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Gândirea pozitivă, gândul pozitiv, în primul rând, spuneam, totul se reduce la chimie. Ce înseamnă o injecție? O chimie, modificarea chimiei. Gândul pozitiv este indubitabil că avem nevoie de el. Dar am spus adeseori, în clinica de neurologie pe care am creat-o în instituția unde am lucrat, aveam bolnavi cu accidente vasculare. De trei ori pe săptămână făceam vizita. Ei bine, ajungeam la un pacient și îl întrebam:

– Cum vă simțiți?

Cu o voce blândă, omul îmi spunea:

– Știți, domnule profesor, cu ajutorul dumneavoastră, am sentimentul că merge bine.

Era atât de bine, deci, el gândea pozitiv, credea în vindecare încât nu aveam nevoie să îl mai examinez pentru că vedeam fața deschisă, imediat, îmi dădeam seama că evoluția lui este înspre bine.

Aveam după mine o cohortă de medici și treceam la alt pacient de lângă primul:

– Ei, cum vă simțiți?

– Hmmm, nu e bine! Și nu mi-a trecut cu ce mi-ați dat!

Sau:

– M-a durut injecția făcută!

Adică, respectivul căuta niște motive ale negativității. Vreau să spun prin asta că în momentul în care noi suntem bolnavi și discut asta din unghiul de vedere al unui medic, în fața unei boli, gândirea optimistă, optimismul, contează enorm în procesul de vindecare! Nu vă gândiți că neapărat acel medic este Dumnezeu și cu ce îți dă el te vindecă! În primul rând, vindecarea ta prin tine însuți, tu pe tine te vindeci prin modul în care gândești, pentru că gândirea ta, repet, gândirea ta pur și simplu îți determină o chimie favorabilă vindecării. Deci, tristețea, depresia, reticența în fața unei boli nu este utilă, vindecarea este mult mai dificilă, mult mai grea și adesea cu sechele pe care noi medicii nu le putem îndepărta. Deci, acest lucru mie mi se pare de înaltă înțelepciune, atitudinea în fața bolii, atitudinea pozitivă de vindecare și nu cea negativă.

Prof. Ani Cășărică: Mulțumesc, domnule profesor!

Părintele Marius Moșteanu: Domnul profesor cred că are rolul de a-mi ridica la fileu, de fiecare dată. Dați-mi voie să vă spun ceva despre chimia din interior. Ca duhovnic vă spun ce se întâmplă cu această chimie. Am să vă fac un experiment și vreau să fiți atenți să vă imaginați ceea ce vă propun: un lan frumos, liniștit și un lămâi. Știți că lămâiul are și flori, și lămâi verzi și coapte. O lămâie de acolo o luați și o tăiați și o stoarceți. Îi simțiți și mirosul dar în momentul în care am spus că o stoarceți, deja, în gura dumneavoastră, saliva a pornit! Aceasta este chimia! Nu a fost pe lângă noi nicio lămâie, a fost numai în mintea noastră, adică în primul rând în mintea mea și v-am prezentat ca experiment și deja înțelegeți cum funcționează chimia!

Aveam 4 ani când bunica mea din partea mamei, căreia îi spuneam mamă că acolo stăteam și eram în grija dumneaei, a fost operată de ocluzie intestinală. Eu dormeam cu dumneaei în pat, pentru că așa era rânduiala casei și toată noaptea se văita, se întorcea pe o parte și pe alta și numai vaiete auzeam. Eu așteptam dimineața. De ce?! Pentru că în dimineața anterioară constatasem că venea câte o prietenă. De la 8 la 9 venea una, de la 9 la 10, alta, de la 10 la 11, a treia prietenă, timp în care bunica nu se mai văita de nimic! Am rămas cu povestea asta în cap, să înțeleg ce se întâmpla. Eu eram convins că în momentul în care vorbea cu prietenele respective, nu mai simțea durere, pentru că își aduceau aminte din tinerețe, își aduceau aminte și își plănuiau anumite lucruri. Numai că, deschizând această discuție în neam, mi s-a spus:

– Taci, măi, că ești prostovan! Era foarte mândră și nu vroia să arate că suferă!

Vă spun cu mâna pe inimă, eu sunt convins că într-adevăr o vindeca prezența celorlalte! Prezența mea acolo era una care să îi țină cont și de durerea pe care o simțea când nu era altcineva în afară de mine și eu eram acolo ca un martor. Să știți că acea chimie lucrează și acum în mine. Sunt convins că atunci când stăm lângă cineva care are un gând bun și cineva cu care putem să împărtășim ceva, chiar este bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că este în sală cea cu care m-am întâlnit acum câteva zile în București și a spus că sunt în stare ca aerul pe care îl ocup să fie o catedrală! Ei bine, acea catedrală este acum aici, pentru că domnul profesor și Luiza și Ani au creat ceea ce se spune despre un împărat, că atunci când împăratul intră într-un circ, circul devine palat, dar când un clovn intră în palat, palatul devine circ.

Eu vă mulțumesc că așa răspund și celei de-a treia provocări, să nu credeți că am venit așa, de capul meu, aici! Cea de-a treia provocare era următoarea, pe care antrenorul meu extraordinar, soția mea, mi-a spus-o:

– Să îl întrebi pe domnul profesor, după atâtea cărți și după atâtea conferințe, cu atâta deschidere, a reușit să se vindece cineva? Ea este o fire care ne antrenează prin faptul că nu crede în așa ceva și i-am spus:

– Da, ai în față pe cineva care s-a vindecat! Eu m-am vindecat prin tot ceea ce am citit de la domnul profesor și prin faptul că acum îl am în față și la momentul acesta mă gândesc de 43 de ani!

Din 1982 și am să vă povestesc după ce vorbește domnul profesor, când am avut în față un facsimil litografiat din ”Inteligența materiei”. Vă imaginați că toată chimia asta din mine acum se revarsă spre o bucurie să constat că aici chiar este o catedrală?! Vă mulțumesc, domnule profesor!

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Uite, vreau să discut cu dumneavoastră ceva! Avem două registre cu care gândim. Am venit aici (n.a. pe scenă chiar în fața publicului) special să fiu mai bine auzit și văzut. Avem două registre, registrul cognitiv, doi și cu doi fac patru, deci acesta este registrul cognitiv, rațiunea, care funcționează în noi, deci acesta este cortexul, dar imediat sub cortex vine subcortex sau subconștient. Cortexul, rațiunea mea, ocupă 10% din creier, alții spun că 5%, eu merg pe 10% din creier, dar subconștientul ocupă 90% din capacitatea creierului nostru! Conștientul discerne doar între bine și rău, între da și nu, în timp ce subconștientul nu discerne, el este, dacă vreți, structura care vindecă în noi!

Știți că există o vorbă, ”L`homme propose, Diex dispose”, omul își propune dar Dumnezeu dispune. Ei, între aceste două registre, rațiunea mea își propune ceva, să realizez ceva. Fiecare gând are o semantică, un rost, noi nu venim aici degeaba, venim cu un rost, cu un sens și sensul acesta rezultă din combinația celor două gene de la tată și de la mamă. Noi purtăm în noi energia mamei, energia noastră sunt mitocondriile pe care noi le avem de la mamă, nu de la tată, deci noi nu ne manifestăm cu forța tatălui, ci cu forța mamei. Ce ne dă mama? Ne dă această subtilitate a lucrurilor, această maleabilitate, această finețe, această subtilitate de a fi, asta este mama. Tata este cu forța, agresivitatea, brutalitatea, este stâlpul, sprijinul unei bolți, dar mama este poezia acestei bolți, acestei susțineri. De aceea, mama devine primul nostru învățător și este normal să fie așa.

Primul contact cu mama, nu trebuie să vină sora și să îl ia să plece cu copilul să îl toaleteze imediat, așa este, când iese din mamă este plin cu sânge și cu alte lucruri, dar primul contact cu mama se stabilește ca atunci când apare fătul să fie pus pe pieptul mamei. Acest contact prim înseamnă pur și simplu crearea conexiunii afective dintre mamă și copil. Această conexiune înseamnă formarea de receptori între mamă și copil, cu eliberarea de oxitocină. Oxitocina se cheamă hormonul păcii, hormonul iubirii, hormonul dragostei, al unirii, al tot ce vreți. Spuneam că toate cuvintele sunt emisii de creier, nu sunt formule abstracte cu care noi vorbim, ci pur și simplu sunt eliberate de creier, au un sens, au o forță care funcționează și în noi, și în Univers. În momentul în care gândim frumos și bine, Universul este îmbunătățit, pur și simplu îmbunătățim funcționalitatea Universului. În momentul în care gândim negativ, trimitem gânduri negative Universului și atunci să nu ne mirăm că sunt atâtea intemperii! Universul este deasupra noastră, el reglează lucrurile pe seama noastră! Dezechilibrele Universului devin bolile noastre, de aceea dacă vrem să fim sănătoși, pur și simplu trebuie să gândim bine!

Cum putem beneficia de aceste două lucruri? De fapt, acesta este sensul pentru care am venit aici să vă spun de aproape. Orice gând vrem noi să îl avem o realizare îl putem face dându-l subconștientului. Subconștientul nu gândește dacă e bine sau rău, i l-ai dat lui, el are forța Universului. Spuneam că eu cred că subconștientul are inteligența Universului, ca atare, el are o inteligență infinită, o forță. Deci, putem să ne împlinim un gând, psihologii știu foarte bine lucrul acesta, astfel: Unu: ți-l propui, îl iei cu tine, te trezești dimineața cu el, îl iei cu tine. Spun uneori unor femei că dacă vor să fie frumoase, să nu mai dea atâția bani pe cosmetice, pur și simplu să își propună lucrul acesta și o să fie ca atare! Faceți această experiență! De ce?! Repet, când dai această dispoziție subconștientului, la trezire și mai ales la culcare, el are capacitatea de a materializa gândul tău, cu condiția să îl porți suficient în minte, să nu folosești niciodată cuvântul ”nu”, să ceri lucruri care sunt la dispoziție în Universul în care tu te învârți. Degeaba i-aș spune eu, acum, să îmi dea un Rolls Royce, că nu o să îmi dea nimeni, nu am nicio șansă, deci trebuie să gândești la lucruri care sunt cât de cât accesibile ție, nu să Îl vrei pe Dumnezeu lângă tine!

Această forță a subconștientului din noi ne poate da sănătate, ne poate îndeplini o serie de gânduri pe care le avem noi, cu singura condiție să nu folosești expresii negative, să nu folosești cuvinte cu sens negativ, cuvântul ”ură”, cuvântul ”ironie”, ”vrajbă”, ”răutate”, gânduri negative, toate aceste lucruri noi le-am învățat foarte recent, deși marii inițiați de la Budha la Iisus, Lao Tzu și mulți alții, Confucius, au știut lucrul acesta, că gândurile au semnificație pozitivă sau negativă. Această semnificație pozitivă noi putem uza de ea pentru a ne îndeplini o serie întreagă de gânduri, atâta doar, să știm să îi dăm subconștientului informația respectivă, suficient de mult timp pentru a o prelua. Te gândești să îți rezolvi un examen. Discutam cu părintele, te duci cu convingerea că acel examen îl iei, îl iei! Mă gândeam așa, mă duc la Primărie să îmi semneze un act, dacă de la început mă gândesc că nu o să îmi aprobe, mă duc la un funcționar și ăla te citește, parcă, pur și simplu și îți spune că nu se poate semna, dar dacă te duci cu convingerea că se poate, semnează sau îți dă ștampila respectivă! Deci, contează enorm forța pe care o dai gândului și ceea ce tu trăiești ca informație. Această trăire a informației este cheia prin care noi ne putem realiza. Aici am vrut să ajung și mulțumesc.

Prof. Ani Cășărică: Relațiile de familie formează primul spațiu în care învățăm ce înseamnă iubirea, siguranța emoțională, apropierea și conflictul. Aici se stabilesc, adesea inconștient, tiparele noastre de atașament, de comunicare, de gestionare a suferinței. În acest context fundamental, uneori vizibil armonios, alte ori profund conflictual, începem să învățăm sau nu cum se iartă și cum se iubește. Luiza, din perspectiva Terapiei Sistemice, cum influențează relațiile noastre de familie capacitatea de a ierta și a iubi?

Psihoterapeut Luiza Farmazon: În Terapia Sistemică, ca să înțelegeți că respectăm o ordine a sistemelor, primul sistem este dimensiunea spirituală din care venim toți, aterizăm într-un sistem de familie de origine, exact în inimă, primul organ format în uterul mamei și preluăm, familia fiind un sistem viu pe care îl privim, preluăm din sistemul de familie de origine absolut tot ce se întâmplă acolo. Deși e demonstrat că reproducem conștient și inconștient, conform fidelității inconștiente față de programele pe care ni le predau cei din familia de origine, nu înseamnă că genele, moștenirile, ne influențează viața, ci tocmai repetiția anumitor lucruri în viețile noastre, inconștient, desface genele, Pe parte genetică avem doar 1% de la mamă și 1% de la tată, putem dezvolta tot felul de boli, însă acest sistem de familie de origine fiind prima noastră școală unde noi învățăm iertarea, iubirea și toate celelalte, bineînțeles că reproducem în viețile noastre ceea ce ni s-a predat, e terenul nostru de antrenament, primul nostru teren de antrenament!

Dacă noi am venit într-o familie unde iertarea și iubirea nu au fost manifestate, emoțiile nu au fost libere, nu ne-am manifestat, bineînțeles că reproducem ulterior, în toate celelalte sisteme din care facem parte, reproducem același lucru. Adică, dacă soțul îmi spune ”Te iubesc”, eu îi servesc o farfurie cu mâncare, pentru că așa am văzut! Dacă vreau să demonstrez că iubesc sau că am iertat, mă sacrific, nu știu să spun ”nu”!

Este foarte important să înțelegem că nu răscolim un trecut, pentru că foarte mulți dintre noi am trăit așa cum am trăit, ci pur și simplu trebuie să înțelegem că acel trecut este în noi, există memorii celulare la nivel de mitocondrii, la nivel de moleculă, la nivel de fascie, dar odată ce conștientizăm felul în care am trăit, putem corecta în orice moment și putem alege să trăim altfel! Așa cum spunea și domnul profesor și părintele, să fim pozitivi, să ne dorim să vedem ”da-urile” din viața noastră! Chiar dacă în familie, sistemic vorbind, în familia de origine nu am avut parte, ne asumăm că am trăit așa cum am trăit și putem transforma și este pentru binele generațiilor următoare. De putut putem, important este să și vrem!

Prof. Ani Cășărică: Mulțumim, Luiza. Domnule profesor?!

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Doar o frază vreau să spun aici. Genele noastre citesc gândurile noastre și reacționează în consecință, cum e gândul, deci avem patru gene și 26 de litere cu care vorbim. Genele ne vin de la rațiunea de dincolo de noi, limbajul de la noi, de la mamă. Primii șapte ani, așa spune Bruce Lipton că gândurile noastre sunt formate până la șapte ani, nu prea vreau să fiu de acord, în sensul că atunci, toată pregătirea noastră, școlile prin care trecem, literatura, toate studiile noastre, alea unde le punem dacă toată informația noastră este tributară doar primilor șase, șapte ani?! Este fără îndoială că tot efortul nostru de a fi într-un fel sau în altul își are rostul lui și învățarea continuă este una dintre căile evoluției noastre psihologice. Așadar, atenție ce gândim, genele ne citesc gândurile!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru fotografiile care m-au ajutat să ilustrez această poveste ce va continua cu încă două episoade, pentru a introduce cititorii în atmosfera conferinței.  (Va urma)