”Iartă-te, iubește-te, că Dumnezeu te iubește oricum!”

Un îndemn primit de la părintele Marius Moșteanu, pe care vă invit să îl descoperiți în povestea de astăzi, a treia și ultima din seria dedicată conferinței organizate la Constanța, pe 26 iunie, la Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret ”Jean Constantin”, de doamna profesor psiholog Ani Cășărică, care i-a avut ca invitați pe părintele Marius Moșteanu, profesorul Dumitru Constantin Dulcan și psihoterapeutul Luiza Farmazon. Bucurați-vă de poveștile despre descoperirea puterii interioare și a vindecării prin iertare și iubire și, mai ales, începeți să le puneți în aplicare… personalizat, se înțelege!

Psih. Ani Cășărică: Adesea, durerea pe care o purtăm nu ne aparține în întregime. Ne trezim reacționând la viață cu frică, cu rușine sau vinovăție, fără să înțelegem de unde ne vin aceste poveri. Pe măsură ce privim mai atent în propria istorie și în poveștile celor care au fost înaintea noastră, descoperim răni vechi, nevindecate, nespuse, care se repetă. Luiza, cum putem vindeca tiparele transgeneraționale care ne țin blocați în neiertare sau în lipsă de iubire față de sine?

Psihoterapeut Luiza Farmazon: Aș vrea să vă explic că în Terapia Sistemică Integrativă, noi folosim genogramele, care ne aduc informații ca să putem rezolva sistemele de ecuații cu necunoscute, intern vorbind, biochimice. Exact ca în Matematică, din aceste ecuații, rezolvând x, y, aducem în prim plan nu ca să ne întoarcem în acel trecut care nu există, care e mort, ci pur și simplu pentru a rezolva, în noi, acel trecut, pentru că memoriile vin o dată pe parte mitocondrială, vin și de pe un neam și de pe celălalt, ele sunt inclusiv la nivel de fascie. În momentul în care noi aducem în prim plan, în acele ecuații identificăm x-ul, acesta reprezintă unul din strămoșii neintegrat, asta nu înseamnă nimic altceva decât că nu l-am cunoscut, nu am știut nimic despre el, a fost plecat în război, nu a mai apărut și așa mai departe, s-au separat bunicii, nu am mai știut nimic ulterior pentru că era societatea care nu le permitea să aducă adevărul până la noi și suntem niște generații după al doilea Război Mondial, care nu prea ne mai știm strămoșii, care ei sunt în noi, suntem ca ei și nu suntem ca ei, în același timp!

Ca să înțelegeți exact la ce mă refer, este că putem cu toții privi, chiar dacă îi știm sau chiar dacă nu îi știm, ne putem privi viețile noastre și dacă observați că faceți anumite lucruri care nu vă plac la voi, gen fixuri, ”Eu vreau așa, procedez doar așa” și nu punem întrebarea ”Cine spune că trebuie să procedez doar așa?”, aducând în prim plan aceste necunoscute transgeneraționale și doar verbalizând, măsurat pe sânge, doar verbalizând, timp de nouă zile, ”Onorez viața care a ajuns la mine prin… ” și aici vine strămoșul fiecăruia în funcție de ceea ce rezultă din necunoscutele ecuațiilor matematice interne, această frază are un efect biochimic, că efectiv molecula, celula respectivă care se zbate acolo, undeva în noi, depinde, dacă e pe parte maternă, pe partea stângă, dacă e pe parte paternă, pe partea dreaptă, acea celulă primește timp de nouă zile o biochimie nouă și e ca și când e ca uleiul care ajunge la acea celulă și o potolește, o liniștește ca ea doar să intre în puzzle-ul sistemic pe care noi îl avem la nivel celular.

Deci, este esențial ca fiecare să își revizuiască un pic nu doar arborele genealogic privit așa, ci să vă gândiți despre ce bunici știți nimic! Despre ce străbunici nu s-a vorbit niciodată? Despre părinți, sunt și situații despre părinți care s-au separat și nu i-am mai văzut niciodată și așa vă puteți da seama că reproducerea datorită unor programe de fidelitate inconștientă față de viețile lor, față de alegerile lor, ne face să le repetăm și noi. Vă dau o veste bună, se poate rezolva, adică din actorul care privesc la sistemele mele transgeneraționale pot deveni regizorul vieții mele și se poate modifica totul la nivel molecular. Curaj!

Părintele Marius Moșteanu: Dacă îmi permiteți, mă simt dator să fiu puțin translator și către lumea care vrea și un alt gen de abordare a subiectului vizavi de această poveste cu transgeneraționalul. Rămân cu canonul de acasă:

– Măi, s-au scris atâtea cărți și totuși, rămâne cineva cu ceva?

Până acum vreo doi ani, când am aflat despre mine însumi ceva, nu știam ce mă deranjează la cineva care îmi spune:

– Ce facem astăzi?

– Vezi că poimâine facem cutare.

– Ne vedem răspoimâine.

Ani de zile, mintea mea era ocupată cu ce îl deranjează pe subsemnatul la așa ceva. Și mi-am adus aminte. Tata ne lăsa întotdeauna listă cu ce facem astăzi și seara trebuia să dăm notă explicativă cu ceea ce nu am reușit să facem și toată viața noastră era făcută dintr-o zi în alta cu tot felul de lucruri și mi-a lăsat în cap, ca o foarte mare durere, orice întrebare de genul ”Ce facem astăzi?” sau ”Astăzi vom face neapărat lucrul acesta”.

Rămân stocate niște informații extraordinare. Cred că aveam vreo 7 ani când tata, Dumnezeu să îl odihnească, ne vede de acolo de sus, a oprit mașina, curgea o apă foarte bine… organizată, într-un jgheab, ca să bem de acolo apă, să ne spălăm pe mâini, să ne răcorim, numai că imediat se oprise un nene, un camionagiu care făcuse o pană la mașină și era plin de unsoare. A venit cu un săpun Oana, așa se numea, unul rotund. 7 ani, 7 ani, dar nu au trecut decât 53 de ani de atunci, și omul acela s-a spălat și a făcut un clăbuc foarte mare. M-a impresionat! Măi fraților, până la 43 de ani, în mintea mea a fost informația aceea, de ce m-a impresionat?! La 43 de ani, la o slujbă, îmi trece prin cap ceva, ce mă impresionase?! Apa și săpunul, episodul, se întâmplau în Valea Prahovei. Noi din Dobrogea nu avem apă care să dizolve săpunul astfel încât să vezi clăbuc pe mâini. Clăbucul acela m-a impresionat! Și o să spuneți:

– Ei și ce?!

Contează în spălare și apa, și săpunul, și timpul, și faptul că îți propui să te speli cum trebuie și după ce trebuie! Cred că aceste lucruri emoționale pe care le transmit reprezintă bagajul meu de a vă spune că suntem vii și da, sunt niște informații excepționale cum să ne facem tot felul de lucruri, dar am un singur amendament: totul este valabil, absolut totul, cu o singură condiție, să fiți convinși că așa funcționează! Vă mulțumesc.

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Ceea ce a spus colega noastră mă obligă să spun ceva. Știu foarte bine și colega noastră a subliniat lucrul acesta că noi moștenim ”n” generații pe care noi nu le știm, e o mare tristețe că noi nu ne știm decât bunicii și cel mult străbunicii, dar gândiți-vă câte alte generații sunt înaintea noastră de care nu avem habar. Dar, bine spune dumneaei și există o tehnică în psihologie pe tema aceasta și bazată pe aceste fenomene. Ne trezim că noi moștenim o serie întreagă de obiceiuri, idei care ne obsedează, de la generații care au fost cu mult înaintea noastră. Ei, mulți dintre colegii dumneavoastră, dacă susțin lucrul acesta, spun că vorbim despre reîncarnare. Domnule, reîncarnarea înseamnă următorul lucru: eu, cel care sunt astăzi, semăn cu cel care a fost acum 500, 1500 de ani, domnule, este aberant! Aberant! Cum să cred că eu am fost același?! Putem să credem că din generațiile acelea, mental, conștiința nu este un câmp fizic, o iau în mână și cu ea mă joc, iau creierul dar conștiința nu! Conștiința este un câmp, conștiința este dincolo de mine și dovada cea mai bună este că pui un ecran de televizor sau un radio și vezi că iei niște unde și le transformi în imagine. Ei, acele unde invizibile, non-fizice, non-materiale, non-gravitaționale, așa se spune în Fizică, acelea noi le avem, vin din invizibil în noi! Mintea noastră, ni s-a dat această șansă fantastică să iau de acolo unda, să o transform în particulă accesibilă simțurilor mele, acesta este alt dar pe care ni l-a dat Divinitatea!

Deci, când vorbim despre reîncarnare, este aberant să crezi că individul se repetă, asta spun o serie de preoți. E unul prin Moldova și care face atâta scandal și spune ”Nu îl citiți pe acest individ”, că nu știu ce! Domnule, este o prostie! Vreau să vă spun că foarte mulți preoți tineri gândesc cu totul altfel și foarte bine că gândesc așa! Deci, ei trebuie să înțeleagă că noi moștenim din ”n” generații. Uite, am fost la cursurile lui Brian Weiss, Monica Vișan, Dumnezeu să o aibă în pază pe acolo pe unde e plecată, a tradus extrem de mult, după anii 1990, din literatură spirituală occidentală. Ei bine, așa aflăm noi că foarte multe lucruri care vin din alte generații am început să ni le deslușim nouă. Nu există reîncarnare, există numai transmitere de generații, există niște tehnici în psihologie, cum frumos a spus colega noastră, să uzezi de ele și să scapi de acele obiceiuri care sunt nedorite sau de idei obsesive. Asta nu înseamnă reîncarnare și noi nu vorbim despre acest lucru. Să nu ne luptăm cu ceea ce nu există de fapt! Ați înțeles?

Părintele Marius Moșteanu: În sfârșit, sunt și eu lămurit că între Teologie și Știință există niște punți extraordinare, cu un singur amendament, să știi să mergi pe ele! Pentru că dacă ai noștri frați, că îmi permit să stau așa nonșalant în fața dumneavoastră, dacă ei se gândesc numai la ce ne desparte, e treaba dumnealor, dar noi suntem călători către aceeași Împărăție care este în noi!

Prof. Constantin Dulcan: Împărăția Cerurilor e în noi, da!

Părintele Marius Moșteanu: Așa cum ne-am întâlnit noi așa de frumos și de pașnic, aici, Împărăția Cerurilor din mine este și Împărăția Cerurilor din domnul profesor și din Luiza și din Ani și din fiecare dintre dumneavoastră! Dacă nu ați știut asta, să știți, noi nu suntem aici într-un puzzle, ci fiecare piesă din puzzle este completă! Mie mi-e foarte ușor să înțeleg pentru că din Potir Îl împărtășesc pe Hristos Întreg fiecăruia dintre cei pe care îi împărtășesc și El rămâne Întreg și eu la sfârșit mă împărtășesc tot Întreg! Aceasta este Împărăția Cerurilor din Potir, dacă vreți să înțelegeți așa și dacă știm că ne împărtășim după ce ne-am iertat pe noi înșine și am primit iertare și de la Dumnezeu, înseamnă că deja subiectul este acesta pe care noi îl dezbatem aici! Mulțumesc mult, domnule profesor!

Prof. Ani Cășărică: Mulțumim. Pe drumul vindecării descoperim cu uimire cât de atașați putem fi de propria durere. Deși suferința ne apasă, o păstrăm tăcut, poate pentru că ne-a devenit familiară sau poate pentru că ne-a modelat deja identitatea. O întrebare pentru fiecare dintre dumneavoastră: De ce avem, ca oameni, tendința să rămânem atașați de durere, de răni vechi, în loc să alegem eliberarea prin iertare? Este o formă de protecție sau o identificare inconștientă cu suferința?

Părintele Marius Moșteanu: Dacă îmi dați voie, știți de ce omul se îmbolnăvește? Este una dintre cauzele extraordinare pe care o să o constatați și dumneavoastră. Când eram mici, singura situație în care cineva din jur ne băga în seamă și ne lua în brațe și ne mângâia și ne dădea tot ceea ce nu aveam voie să mâncăm sau nu ni se oferea altă dată, era atunci când eram bolnavi. Fără să ne dăm seama, este un program care ne-a intrat nouă în cap și atunci când suntem obosiți, când suntem stresați, când suntem agresați de către ceilalți, vrem să mai trăim mângâierea din copilărie! Și ne îmbolnăvim. Cu gândul că vor veni toți ceilalți care s-au purtat urât cu noi, să ne ia în brațe. Ei, de multe ori nu este așa, dar organismul a rămas cu această pecete extraordinară, este un program de supraviețuire sentimentală!

Omul are nevoie să fie și luat în brațe! Oricât de cumsecade ar fi cineva, totuși, trebuie să fie și el luat în brațe, nu numai să ofere! Oferă îmbrățișare dar are și el nevoie ca cineva să vină și să îl ia în brațe personalizat! Domnule profesor, după fiecare slujbă, eu nu miruiesc, eu îmbrățișez, pur și simplu! După ce în Vinerea Mare m-am îmbrățișat cu toți, a venit nepotul meu Aris și a spus:

– Bubule, vino să te iau în brațe, că tu i-ai luat pe toți în brațe, dar nimeni nu te-a luat pe tine!

Așa era sentimentul lui și atunci am înțeles că și atunci când dai, Dumnezeu trimite pe cineva care să îți încarce bateriile! Așa funcționăm! Mulțumesc mult!

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Uite, ce spune părintele acum este foarte la modă, atingerea! Ba chiar s-a calculat cu ce presiune trebuie să apeși pe tegumentul unui partener, pentru ca asta să îi producă o senzație plăcută și se știe, pur și simplu, cu câte grame pe centimetru se poate apăsa! Deci, este o realitate nevoia de mângâiere, de atingere, mai ales a copilului, aici este un lucru foarte important! S-a plecat de la animale, este un anume Michael Minni care a studiat niște șoricei, niște marmote și a ajuns la niște concluzii în genetică pe care revista de genetică, vorbesc de Occident, pur și simplu, patru ani nu a vrut să i le publice pentru că i s-a părut că este o aberație, pentru că plecând de la animale s-a ajuns la om, s-a ajuns la copil!

Copilul care nu este mângâiat de mamă, care nu este iubit de mamă, căruia mama nu îi dă atenție, crește cu ideea că s-a născut într-o lume rece, agresivă și când ajunge adult, ori lovește, dacă este solid, ori pur și simplu intră în complexe de inferioritate, pentru că el crede că lumea în care se află este rea. Universul lui, în primii doi ani, este Universul mamei, el nu vede în afară de mamă, el vede mama! Ceea ce mama prezintă ca și comportament față de el, asta înțelege el că este lumea! Extrem de important și de subliniat ceea ce a spus părintele!

Mai departe, de ce oamenii persistă în boală și se obișnuiesc cu ea și chiar o doresc?! Eu cred că lipsa de calități din care poate să strălucească o persoană se leagă de o suferință. Asta se numește masochism! Pur și simplu își trăiește suferința lui, o spune la toată lumea și dacă nu ești pregătit mental să înțelegi că există și oameni care își fac din suferință o bucurie, o plăcere, atunci, sigur o să îl compătimești:

– Vai, săracul, ce suferință are!

Realitatea este că am avut colegi de genul acesta, rămân acolo, cantonați, blocați, pentru că nu se pot exprima prin altceva care ar putea să le aducă merite! Sunt oameni de genul acesta, știu foarte concret de o doamnă care vroia să fie iubită de bărbatul ei și tot timpul se dădea bolnavă, că o doare în stânga, în dreapta, toate peste tot, în realitate, pur și simplu mima acest lucru pentru ca soțul să îi dea importanță! Unii oameni au nevoie de compasiunea noastră:

– Vai, săracul, ce ți s-a întâmplat! Vai de tine!

Ei, această psihologie a rănii, a durerii pur și simplu unii fac din ea o virtute, când în realitate este un viciu, un obicei nedorit!

Psihoterapeut Luiza Farmazon: Eu aș vrea să vă dau o distincție între durere și suferință, pe care eu personal am identificat-o la un moment dat, tot dintr-o victimizare pe care o accesam dintr-un program, fiind antrenată în primii ani de viață cu multă durere, am fost crescută de o bunică, care avea porecla în cartier Saddam Hussein! E suficient! Drept pentru care, la un moment dat, tot în conversațiile mele mentale, atâta mă plângeam, atâta durere aveam și mi-am dat seama că, de fapt, nu mă doare, pentru că m-a întrebat, la un moment dat, soțul! Eu susțineam de fiecare dată că mă doare sufletul! Mă doare sufletul. Și el mi-a spus:

– Cum vine asta?!

Normal, o întrebare de la un om practic:

– Cum vine asta?! Nu poți să îl măsori, nu poți să îl cântărești, de unde știi că te doare sufletul?!

Și atunci am avut un moment de luciditate și am spus:

– Da, corect! Atunci ce mă doare?!

Și mi-a venit următorul răspuns:

– Mă doare capul.

Și verificam:

– Mă doare capul? Nu, nu mă doare capul!

Și bineînțeles că a venit și momentul asumării. Durerea este durere, mă tai, nasc! De ce uităm de la o naștere la alta de durere și vine următorul copil, și următorul, și naștem natural?! Mă rog, în zilele noastre, tot mai puțin. Durerea trece, fizică dacă este, ea trece, se cicatrizează o tăietură, o vânătaie, o intervenție chirurgicală, se cicatrizează totul și trece. Ce nu trece este suferința, pe care noi o accesăm doar pentru că o alegem în fiecare dimineață ca și hainele din dressing.

Deci, vă rog să fiți atenți! Durerea, dacă noi am moștenit-o transgenerațional și este un program pe care deocamdată nu l-am identificat exact, durerea aceea se expiră, chiar și durerea provocată de-a lungul experiențelor de viață pe care le-am avut până acum. De aceea nu scăpăm, pe aceea nu o eliberăm doar pentru că ni se spune într-un training motivațional că te ajută să o eliberezi! Pe aceea o expirăm până la sfârșitul vieții. Suferința este cea care ne îmbolnăvește mintea, în primul rând, alegem victimizarea, exact cum spunea și domnul profesor, să atragem atenția, să nu fim respinși, să avem sentimentul de apartenență în familiile noastre, în neamul nostru, în grupul de prieteni, în grupul de la birou și așa mai departe!

Deci, vă rog să vă puneți întrebarea când este durere cu adevărat și când este suferință și dacă alegeți să nu mai alegeți suferința, tot trebuie să alegeți ceva, măcar alegeți cu curaj, asumat, pentru că indiferent dacă iese la suprafață multă durere, să știți că aceea se expiră, se eliberează, până la sfârșitul vieții expirăm durerea din noi, furiile din noi, ura și chiar și fricile le expirăm! Vă mulțumesc.

Părintele Marius Moșteanu: Am un mic amendament. Sunt suferințe care dor și suferințe care schimbă. Să nu fugiți de suferințele care schimbă! Atunci când suferi că ești tratat într-un fel, trebuie să știi că următorul pas este să te schimbi, astfel încât să îl faci pe cel care te tratează în felul acela să își dea seama că meriți să fie altfel tratamentul! Acestea sunt suferințele care schimbă! Și vă spun un secret, toate suferințele schimbă, dacă știi cum să le iei ca aliat sau ca dușman. Nu te duci la doctor cu suferința până când nu îți dai seama că tu ești primul vindecător și atunci vei învăța extraordinar de multe lucruri! Vă mulțumesc mult.

Prof. Ani Cășărică: Mulțumim mult, părinte. O întrebare din public pentru domnul profesor. De unde știu că m-am iertat complet?

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Știi în momentul în care nu mai ai pe suflet nicio povară. Când te-ai eliberat complet de orice povară, ești un om complet normal.

Eu aș vrea să vă mulțumesc dumneavoastră pentru gestul pe care l-ați făcut, pentru noi a fost simplu, pentru că fiecare dintre noi a răspuns la câte o frază, dumneavoastră a trebuit să compuneți complet aceste fraze, ați făcut o temă despre care, v-am spus, nu mă gândisem că se poate discuta despre ea atât de mult, dar în aceeași măsură mi se pare extrem de interesant ce ați făcut dumneavoastră în această seară!

Prof. Ani Cășărică: Mulțumesc, domnule profesor!

Prof. Constantin Dulcan: Nu numai dumneavoastră vă mulțumesc, ci și publicului care a venit, extrem de numeros, când toată lumea preferă acum soarele, plaja și dumneavoastră ați venit să ne ascultați pe noi. E un merit pentru care vă felicit și vă mulțumesc.

Prof. Ani Cășărică: Eu vă mulțumesc din inimă! Gata, m-au copleșit toate emoțiile! Există momente în care cuvintele nu mai ajung, exact cum mi s-a întâmplat mie mai devreme, iar ceea ce vindecă nu este ceea ce se spune, ci ceea ce se simte, o privire caldă, o mângâiere pur și simplu fără explicații. Uneori, iubirea în forma ei pură nu are nevoie de argumente și explicații, ea doar este și în această simplitate aduce alinare acolo unde nimic altceva nu mai reușește. O întrebare pentru fiecare: Poate fi iubirea, în forma ei pură, un act de vindecare profundă, chiar și fără cuvinte și dacă ați întâlnit exemple în viața și activitatea dumneavoastră profesională?!

Prof. Constantin Dulcan: Dumneavoastră spuneți o întrebare pe care fiecare dintre noi a trăit-o și noi încă o trăim. Gândiți-vă, adesea, într-o instituție întâlnești persoane noi și pur și simplu este suficientă o privire ca celălalt să înțeleagă că l-ai plăcut și mai devreme sau mai târziu, te trezești că vine să te cunoască. Lucrul acesta este excepțional de reală. Acum, sunt persoane cu care se crede că noi am fost și în alte existențe, acolo este o chestiune de reciprocitate, îmi permit ca neurolog să fac această observație, că dacă numai una dintre persoane are impresia că pe cealaltă o cunoaște dar de fapt nu o cunoaște, aceasta se numește falsă impresie și nu are nicio relevanță. Dar dacă doi oameni străini se recunosc în același timp cu același sentiment, acei oameni înseamnă că au trăit realmente într-o altă dimensiune împreună și acest lucru se pare că este programat până și secunda, miimea de secundă. Să înțelegem următorul lucru, niciunul dintre noi nu poate trăi singur. Fiecare dintre noi trăiește prin ceilalți, că unul îți face pâinea, altul îți face hainele etc, deci, noi trăim într-o lume socială, noi suntem zoon politikon, cum ne numea Aristotel, adică un animal social. Nu am putea trăi fără asta. Din acest motiv, pornind de la ideea copiilor-lup, spun că omul este om numai în prezența altui om. De ce?! Copii care au fost crescuți de haite de lupi, s-a întâmplat acest lucru, un copil părăsit în pădure de o fată căruia nu îi mai convenea. Pur și simplu, găsiți după vârsta de 10 ani, acești copii nu mai pot să se schimbe. Noi ne naștem cu toate atributele umane, condiția este ca aceste atribute să fie stimulate de factori de mediu, mama, primii învățători și mediu. Spuneam că dacă avem o mamă care te iubește și te îngrijește, sentimentul tău este acela de a deveni un adult normal, sănătos. Dacă invers, tratarea ta de către mamă este indiferentă, spuneam că adultul are mari probleme ca adult.

În consecință, pentru că este finalul, eu vreau să spun următorul lucru, că moștenim, cum s-a discutat aici, idei, obiceiuri care nici nu știm de unde vin, transgenerațional, cum spune colega noastră. Ei bine, ele devin obstacole în evoluția noastră. Avem nevoie, fiecare dintre noi, să fie o autoconștientizare, să sesizăm ceea ce nouă ne creează un obstacol în evoluție. Atâta vreme cât toți putem să gândim normal, fiecare dintre noi putem să gândim unde sunt limitele noastre. Nu există om fără limite, nu există om perfect. Spuneam că Einstein s-a întrebat la un moment dat ce a gândit Dumnezeu în clipa când ne-a creat pe noi. Și mai departe, spune această frază fantastică: ”Oare a avut Dumnezeu alternative când ne-a creat?”. Îi spuneam părintelui că asta este un fel de scuză a lui Dumnezeu că ne-a creat imperfecți. Nu! Ne-a creat imperfecți nu pentru că nu ar fi putut altfel. Spun unii dintre preoți:

– Domnule, dacă spui dumneata chestia asta, că dumneata ești imperfect, Dumnezeu este imperfect că nu te-a putut creea pe dumneata perfect!

Nu, a fost un sens în asta! Sensul imperfecțiunii este acela ca eu să evoluez spre perfecțiune! Altfel, am fi fost niște roboți, dar faptul că noi ne punem întrebări și acționăm după principiul încercare, eroare și succes îmi permite mie să creez o civilizație, acesta este marele nostru dar, ne-a schimbat condiția noastră de la oameni îmbrăcați în piei de animale la costumele pe care le purtăm. Gândiți-vă cât progres a însemnat în societatea umană să ajungi până la starea în care suntem acum!

Așadar, fiecare dintre noi purtăm în noi această minte, această conștiință și fiecare dintre noi poate să evolueze pur și simplu încercând să se evalueze pe sine însuși. Vă doresc succes!

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumim tare mult! În primul rând, prima definiție a omului este în Sfânta Scriptură, după ce l-a făcut Dumnezeu pe Adam, a constatat că nu este bine să fie singur, de aceea omul nu poate să fie singur, prin definiție, definiția omului este că nu poate să fie singur.

Doi: de unde știm că ne-am iertat și am iertat? Este o stare pe care trebuie să fim sinceri cu noi ca să o putem obține. Starea de pace și de liniște, atunci când dormi liniștit. Și vă mai spun despre insomniaci, despre cei care nu pot dormi, insomnia are un singur tratament, știu că v-am mai spus, dar îmi place să afle domnul profesor din gura mea. Era Papa Ioan Paul al II-lea foarte îngrijorat și se duce la antecesorul lui și îl întreabă:

– Nu pot să dorm. De când m-ați numit cardinal, nu pot să dorm de griji și de toate cele.

– A, nicio problemă! Îți dau eu un leac. Nici eu nu am putut să dorm când am fost numit prima dată cardinal și m-am dus la Papa Ioan Paul al VI-lea și l-am întrebat și el mi-a spus:

– Da, uite, norocul tău este că am răspuns pentru tine, pentru că eu nu am avut un răspuns omenesc și m-am rugat la Dumnezeu:

– Doamne, după ce m-au făcut ăștia cardinal, o să mă facă Papă, cu siguranță, nu am putut să mai dorm!

Și, după două, trei nopți de rugăciune în genunchi, mi-a apărut Îngerul Mihail și mi-a spus:

– Giovanni, de ce te crezi atât de important?!

Cu acest gând să știți că dorm în momentele în care nu mă ia somnul, pentru că gândurile care vin despre lucruri pe care trebuie să le fac sau pe care nu le-am făcut și așa mai departe mă duc spre această liniște, de aici știu că este liniște, când îmi luminează Dumnezeu calea și îmi spune un gând:

– De ce te crezi atât de important?! Nu se mai mișcă Universul, dacă tu nu ai rezolvat-o pe una sau pe cealaltă? Iartă-te pe tine, iubește-te pe tine, că Dumnezeu te iubește oricum!

Mulțumesc mult!

Prof. Ani Cășărică: Și noi vă mulțumim, părinte! Luiza?!

Luiza Farmazon: Eu aș vrea să vă încurajez să nu vă mai mințiți, pentru că voi știți când ați iertat de fapt pe cineva și știți și când nu ați iertat pe cineva cu adevărat și probele oricum vin, doar că în momentul în care practicăm cu cel pe care trebuie să îl iertăm, cumva, Dumnezeu, Universul, ni-l și aduce în față și acolo este testul nostru, putem să îl îmbrățișăm? Iertarea aduce pace, nu aduce justificări, nu aduce explicații și nu vrea dreptate, drept pentru care este foarte simplu, ca să fiți convinși că ați iertat pe cineva cu adevărat, chiar și persoana care vă urăște cel mai mult, că există pe planeta Pământ, cu siguranță, cineva care ne urăște, oricât de buni ne-am crede, drept pentru care vă încurajez să probați voi înșivă, să vă faceți curaj, să sunați pe cei pe care credeți că i-ați iertat dar mai bine să-i lăsați acolo, că ce nu știu nu mă deranjează și o să vedeți, o să puteți proba voi înșivă. Este unic procesul și este individual, nu are nimeni cum să vă explice trăirea pe care o puteți avea, bucuria, după ce ați iertat. Și degeaba iertăm dacă nu și iubim și plecăm într-o altă călătorie și ne dăm voie să îi și iubim! Asta presupune ulterior, în contact cu cei pe care îi și iubim, să ne și manifestăm ca atare. Vă mulțumesc.

Prof. Ani Cășărică: În această seară ne-am adunat aici, uniți de o dorință comună, aceea de a înțelege mai profund ce înseamnă să ne vindecăm prin iertare și iubire. Fiecare dintre cei prezenți aici poartă o poveste, o rană sau o întrebare tăcută, de aceea, în încheiere aș vrea să vă invit să le oferiți un gând, evident, din inimă, căci numai de acolo poate veni, un cuvânt de încurajare sau o lumină din propria experiență. Ce mesaj ați dori să transmiteți celor care sunt în această seară aici și caută vindecarea prin iertare și iubire?

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: Lumina din noi este lumina divină și acea zonă a luminii divine este în inimă, în ventricul. Ceea ce se întâmplă în momentul în care în viața noastră, noi creăm, vrând, nevrând sau moștenim obstacole care sunt împotriva evoluției noastre sau ne deranjează în evoluția noastră, ar trebui să reținem o singură frază: să deprogramăm programarea. Noi suntem programați, cum spunea și colega noastră și părintele, de ”n” generații care ne-au precedat, nu le știm, de abia dacă ne știm străbunicii și evident că toate aceste lucruri sunt tehnici de care spuneam că putem să scăpăm la ora actuală, dacă nu, să facem cursuri de psihologie, de asemenea, dar oricum, avem nevoie de această deprogramare de ceea ce moștenim ca un obstacol în existența noastră și să ne creăm programe noi, care sunt favorabile stării noastre de sănătate. Cu alte cuvinte, să ne purificăm!

Prof. Ani Cășărică: Foarte frumos! Părinte?

Părintele Marius Moșteanu: Am un singur cuvânt: încercați să nu căutați în altă parte! Știu că ați fost educați să vedeți modele pe stradă, să vedeți tot ceea ce vreți să faceți în altă parte. Nu. Este în interiorul dumneavoastră! Aveți un talant, sunteți datori să mai faceți încă unu, aveți cinci, mai faceți încă cinci. Nu căutați în afară, nimeni nu o să vă ofere absolut nimic! Dar este bine așa, e cel mai bine așa, pentru că aveți în interior tot ceea ce vă trebuie! Succes la căutare! Uitați-vă în oglindă mai mult!

Prof. Ani Cășărică: Luiza?

Psihoterapeut Luiza Farmazon: Eu vreau să vă mulțumesc pentru căldura cu care ne-ați primit, m-ați primit, și vreau să vă amintesc un singur lucru: să vă amintiți din seara aceasta un lucru, să călătoriți cu el mai departe, nu suntem defecți, suntem perfecți, doar că ne este atât de frică de noi înșine, de puterea pe care o avem, de lumina pe care o aducem, încât alergăm toată ziua. Și vreau să vă amintesc că singurul lucru cert de pe pământul acesta este groapa, acolo plecăm toți! Vă rog, nu vă mai grăbiți, opriți-vă, nu vă fie frică de voi, nu vă fie frică de durerea din voi, de furiile voastre, de ura pe care o puteți găsi în voi! Abia după aceea puteți vedea câtă lumină aveți. Bucurați-vă și dați-vă voie să fiți iubiți, dați-vă voie să fiți iertați! Cum? Practicând, până una alta, voi cu ceilalți, dați-vă voie să vă iertați și dați-vă voie să vă iubiți voi înșivă! Vă iubesc!

Prof. Ani Cășărică: Dragii mei, iată-ne ajunși la finalul acestei întâlniri și vreau să vă rog să păstrați lumina care s-a aprins în sufletele voastre și, mai mult decât atât, lăsați semințele plantate în această seară să îndepărteze spinii și să crească florile iertării și ale iubirii! Vă mulțumesc din inimă, dragii mei invitați, domnule profesor, părinte, Luiza, că ați creat acest context de poveste, la propriu și la figurat, iar vouă, spectatorilor, vă mulțumesc din suflet pentru deschidere, pentru curaj și pentru faptul că ați ales să redescoperiți puterea interioară! Păstrați în sufletele voastre tot ceea ce ați primit în această seară, căci călătoria abia acum începe! Vă mulțumesc!

Părintele Marius Moșteanu: Vă mulțumesc foarte mult și vreau să credeți în energia acumulată de un adolescent, timp de 43 de ani, ca să vină momentul acesta de a-l îmbrățișa pe domnul profesor!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru fotografiile care m-au ajutat să ilustrez această poveste ce va continua cu încă două episoade, pentru a introduce cititorii în atmosfera conferinței.