Bucuria rugăciunii din întuneric către lumină

În goana noastră zilnică de Marte, azi am reușit să fim și Marii. Am simțit asta la prima slujbă din Postul cel Mare, la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, când parcă eram așezați toți la picioarele Mântuitorului, ascultându-I cuvântul. A fost tainic, intens și eliberator, cu greu am ales aceste cuvinte pentru a descrie slujba Canonului cel Mare.

Începută când soarele își aduna discret ultimele raze la mal de mare și continuată la lumina lumânărilor, pentru mine a fost o experiență nouă tocmai pentru că în ciuda poveștilor pe care le scriu cu cuvântarile părintelui Marius Moșteanu și care îmi merg la suflet, nu sunt prea… dusă la biserică. Și cred că asta îmi dă această bucurie autentică de a descoperi cu sufletul copilului din mine că biserica poate să nu fie despre reguli, despre ce se face și ce nu, despre ce se poartă și ce nu. Este despre modul în care simte fiecare, o experiență unică pe care îmi permit să o descriu în câteva cuvinte stângace ca mine, acum câteva ceasuri. Rămânând la copilul din mine, nici că se putea o biserică mai potrivită decât cea cu hramul Sfântului Nicolae în care să îmi trăiesc rugăciunile.

O biserică plină cu oameni frumoși, tineri de diferite vârste, ca să amintesc una din poveștile părintelui de acum câțiva ani, de la o cuvântare ținută în fața Asociației Studenților Creștin-Ortodocși din România (ASCOR), filiala Constanța. Era în Postul Crăciunului și printre întrebările ce i-au fost adresate a fost inevitabil și una despre Post. Astăzi, în cuvântul său de încheiere, părintele ne-a mărturisit că fusese invitat mai devreme la un interviu tocmai pe această… temă de sezon, cu întrebări bine stabilite pentru a primi anumite răspunsuri, dar odată plecat de la interviu, Dumnezeu i-a dăruit părintelui și posibilitatea de a vorbi liber despre Post, dar și bucuria de a descoperi că chiar a fost ascultat nu numai de cei care îl rugaseră să le vorbească, ci și de cameraman și de portarul instituției!

Nici nu știți ce ușor te simți când afli că ai voie să râzi, să iubești, să te bucuri și de un… răsfăț culinar, chiar dacă e Post sau… mai ales pentru că e Post! Te rogi în felul tău, așa cum părintele ne-a povestit o amintire din primul an la Seminar, pe vremea când nu se știau multe despre Post și rugăciune, în contrast cu vremea actuală când lumea deja crede că le știe pe toate. Și spunea părintele că în timpul slujbei de astăzi a simțit cum parcă Sfântul Andrei Criteanul a făcut un pas în spate, în rugăciunea sa, pentru a ne lăsa pe fiecare în parte să ne-o trăim pe a noastră. În… adorabila mea neștiință, mi s-a părut că am auzit pe părintele rostind numele său de familie în timpul rugăciunii și la cuvântul de încheiere, mi s-a lămurit că am auzit bine! A fost un frumos dar de la Dumnezeu ca răspuns la un dor mărturisit de părintele de a rosti anume acea rugăciune, singura din Ortodoxie, în care îi este pomenit numele!

Părintele spunea că unii ar putea considera că prin amintirile pe care le povestește în cuvântările sale din biserică dă o notă prea personală slujbelor, dar eu cred că dacă nu ar fi aceste povești, nu ne-am simți încurajați pe cale, ar fi totul atât de… tehnic și ne-am depărta, în loc să ne apropiem.

Oricum, cred că am vorbit destul despre mine și bucuria personală pe care v-o dăruiesc cu mare drag și pentru care îi mulțumesc părintelui Marius și voi reveni cu povestea scrisă a cuvântului său de astăzi, așa cum v-am obișnuit.