Un Prohod aducător de amintiri frumoase

Ne pregătim să încheiem Săptămâna Altfel, o săptămână în care ne-am străduit să facem ceea ce poate că nu am făcut până acum dar cu siguranță vom face mai bine, data viitoare. Această seară a Prohodului a fost o seară a întâlnirii cu noi înșine.

M-am uitat în timpul Prohodului, cu fiecare strofă, la fiecare dintre cei care treceau mai întâi pe sub Sfântul Epitaf, apoi se așezau frumos într-una dintre cele trei cete, unii cântau, alții își… însoțeau gândurile, cred că mai mult de 5% nu ați fost aici, erați plecați dincolo. Vă agățați din când în când de câte o metaforă, altă dată vă agățați de câte un gând care vă aducea o emoție din copilărie, am simțit asta pentru că se vedea pe chipul celor care veneau, mai ales că am avantajul să vă cunosc în proporție covârșitoare. Mi-am adus aminte de fiecare, de la ce vârstă v-am cunoscut. Au venit fete de liceu pe care le-am botezat noi, aici, în biserică, au venit oameni pe care nu îi văzusem de mult, au venit oameni pe care am să îi mai văd poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, la anul, pentru că au venit de departe și știm despre ce vorbim, dar fiecare dintre cei care au venit aici, nu erau aici, erau plecați cu Prohodul de acum 20 de ani, de acum 30 de ani, eu eram plecat acum 50 și… mulți de ani, în Mereni, când cântam la 6, 7 ani când mă lua mămăița la Mereni, deci nu eram nici eu aici. Dar unde am fost aici? Unde a fost Hristos, pentru că ne-a dat Dumnezeu posibilitatea să nu fim acolo unde crede lumea că suntem, să nu fim acolo unde noi înșine am plecat să ajungem!

Unde a fost Hristos, astăzi? O să vă spun eu exact unde. A fost cu fiecare gând de-al nostru. Noi L-am luat și, fiecare după cum ne-am priceput, L-am dus în camera emoțiilor noastre, L-am dus într-o zonă în care ne-a făcut cunoștință cu copilul din noi, L-am dus într-o zonă în care să nu mai fie pălmuit, să nu mai fie ocărât de către cei care, pe nedrept, și-au acoperit o campanie, era campania de a scăpa de un om! Vi se pare cunoscut?! Mie mi se pare cunoscut. Orice campanie are, în subsol, să scoată campionul din joc. Campionul nu își pune mintea, de cele mai multe ori, să îi scoată pe ceilalți din joc, pentru că de fapt, așa este jocul. Unde era Hristos? L-am văzut pe Hristos în ceea ce nu se mai poate vedea. L-am văzut în fetițele mele care atunci când am cântat Prohodul în biserica aceasta aveau 5 ani și 3 ani! Și m-am întrebat unde sunt. E adevărat că m-a mângâiat Dumnezeu cu doi nepoți care au 4 ani și jumătate și 8 ani și jumătate, aproape 9, dar unde sunt copiii aceia? Diferența de vârstă dintre ceea ce vedem noi la un copil, astăzi și ceea ce avem emoțional în amintirea noastră este spațiul despre care Mântuitorul spunea clar: ”Puțin timp mă veți mai vedea și peste alt puțin timp, iarăși Mă veți vedea”. Dacă am fost în stare să ne uităm cu ochii minții la copiii noștri de acum 20, 30 de ani, înțelegem despre ce ”timp puțin” spunea Mântuitorul, cât de puțin stau copiii pe lângă tine, dar acei copii predau ștafeta și ”peste alt puțin timp, iarăși mă veți vedea”. Și îl vezi altul, eventual îi vezi și roadele, cum am avut eu bucuria în seara aceasta! Și unde era Hristos? Peste tot în acest orar de timp!

Hristos a umplut ceea ce noi nu știm să umplem că nu avem cum! A umplut gândul nostru că nu trebuie să ne mai temem de moarte! Dacă suntem sinceri cu noi, cu noi cei de astăzi care am murit celor de ieri și vom învia celor de mâine! Vedeți că dacă facem aceste exerciții, spun eu, foarte ușoare, de a trece dintr-o parte într-alta, nu ne vom mai teme de moarte. Copiii noștri de acum 30 de ani nu mai sunt, sunt părinții nepoților noștri de astăzi și Hristos acoperă această realitate. Unde mai este Hristos? În fiecare moment în care noi eram aici numai cu trupul și cu mintea eram în altă parte. Hristos mai era în fiecare dintre strofele pe care le cântam aici și ne așteptam rândul! Hristos mai era în spațiile dintre cuvinte. Hristos era pauza dintre două respirații și între două bătăi de inimă. Când L-am adus pe Hristos aici, în bătăile noastre de inimă, știm cine ne dă viață, știm cine poruncește inimii să mai bată până când vrea El! Aici este Hristos pe care L-am prohodit, în rugăciunea noastră, în tăcerea noastră, între două bătăi de inimă! Două bătăi de inimă înseamnă un timp, înseamnă un timp pe care noi l-am prohodit aici, a fost un timp împreună, nu știu dacă puteți să înțelegeți mai bine cu mintea sau cu emoția.

Imaginați-vă că ne vedem aici, peste un an sau peste ați 30, cum o da Dumnezeu, și ne aducem aminte de fiecare cum arătam ultima dată și cum vom arăta atunci, cu cine ne mai putem întâlni și cu cine nu, pentru că între cei care veneau pe sub Sfântul Epitaf au fost și prezenți dar și mari absenți, după cum vor fi și peste 30 de ani dar și anul viitor! Au fost copii care erau mici și acum sunt mari dar au fost marii absenți copiii care nu mai sunt, au fost părinți care nu mai sunt, au fost bunici care nu mai sunt, dar am fost noi în locul lor pentru că Hristos ne-a dat nouă rostul bătăii de inimă, ca să putem să fim în locul lor, pentru că același număr de inimi trebuie să bată și astăzi cum a bătut în trecut! Acolo a fost Hristos Cel prohodit. Nu am asistat cu capul în jos, plângând și tânguindu-ne, am stat cu fruntea sus, urmărind dacă Hristos Și-a încheiat misiunea în Iad și acum este în Raiul de Sus, am avut sentimente de a-L încuraja să ne mai lase să ne mai bată inima, să aducă aminte inimilor noastre să mai bată pentru unul și pentru celălalt! Punctul aș putea să vă fac un pomelnic pentru cei pe care nu i-am mai văzut față de cei pe care i-am văzut în primul an al slujirii mele. Ar dura prea mult și m-aș risca, din pricina mulțimii numelor, să-mi scape cineva și nu ar fi drept. De la tata, după care mă uitam în cafas, până la cei care m-au ajutat pentru fiecare penel al picturii cu sfinții care se uită la noi, fiecare dintre ei a trecut prin imaginea mea și mi-a șoptit Hristos că are bătăi de inimă în plus pentru cei care își aduc aminte, pentru că acolo a fost Hristos și este în continuare, între două respirații, între două bătăi de inimă, între a preda și a prelua o ștafetă. Despre asta este vorba în Vinerea Altfel, o vineri încărcată de atâta emoție încât mi-am adus aminte câte cete de prohoditori erau la Mereni, atunci când eu, la 5, 6 ani, încercam să țin un ison. Erau cinci cete și de atunci mi-am propus ca dacă o să ajung preot, că așa mă pregăteam să ajung, să nu am niciodată mai mult de trei, pentru că mă plictiseam tare până îmi venea rândul. Acum, copilul din mine zâmbește și spune:

– Da, ți-a ieșit!

Nu știu dacă puteți să faceți cumva un efort să vă imaginați ce ar însemna să fie șapte cete și să vă așteptați rândul din șapte în șapte. Vă spun eu, era mai dificil decât acum. O să spuneți:

– Da, dar au fost și dintre cei care nu au cântat deloc!

Vi se pare! Fiecare dintre cei care au fost inclusiv în curte făcea parte dintr-o ceată și știa când îi vine rândul: din trei în trei! ”În mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul”. Din trei în trei am măsurat tot și totuși, unde sunt cei care nu mai sunt? Sunt cu Hristos, altfel nu am avea curaj să stăm aici și să aprindem lumânările și să îi pomenim și de Paște le spunem ”Veniți de luați lumină” și lor?!

Dacă suntem atenți, tot ceea ce am făcut în seara aceasta este despre noi, dar nu numai noi de astăzi, despre noi când eram mici, despre noi când am fost la școală și ne bătea tovarășa, generația mea era bătută de tovarășa pe spate și mă pomeneam la două zile cel târziu cu o mângâiere pe spate:

– Hei, Marius! Unde ești?

Așa m-am întrebat acum, dând filele Prohodului:

– Marius, unde ai ajuns? Îți aduci aminte de cel care a trecut acum pe sub Sfântul Epitaf și eu trebuia să îmi aduc aminte?

Începutul slujirii mele aici era mărturie pentru că m-am bucurat și trebuie să îmi spovedesc această mândrie că am știut aproape despre fiecare în parte când l-am văzut prima dată și de când nu l-am mai văzut și unde a plecat. Pe copiii mai măricei îi știu unde s-au dus la școală, pentru că sunt dintre cei împreună cu care m-am rugat pentru admiterea la Liceu, la Facultate, la Master și apoi să intre în câmpul muncii, după care să își găsească alesul sau aleasa, apoi să botez câte un copil și încet, încet, aceia au trecut prin fața noastră, pe sub Sfântul Epitaf, să omoare toată patima și să învieze dreptății. Dar nu v-am spus lucrurile acestea ca să vă vorbesc despre mine, ci vreau să vă spun cam cum s-a uitat Hristos la noi, ca să înțelegeți Praznicul! Dacă eu, nemernicul, am putut să am asemenea trăiri, vă imaginați cum s-a uitat Hristos la fiecare dintre noi?!

Aduceți-vă aminte, acum, în drum spre casă, când ați venit prima dată la biserica aceasta, unii dintre dumneavoastră ați prins-o nepictată, amintiți-vă și câte evenimente s-au săvârșit aici și atunci Îl veți întâlni pe Hristos în spatele schelelor, în spatele penelului, în spatele câte unei cântări care să dea chip unui sfânt care acum ne zâmbește aducându-și aminte că deja se apropie 27 de ani de când ne veghează! Vă imaginați câtă încărcătură a încăput în biserica aceasta, în seara aceasta de Vineri Altfel?! Exact câtă încărcătură suntem în stare noi să ducem, slavă Domnului că o împărțim și putem să o împărțim pentru că Hristos ne-o ia de pe umeri, fiecăruia în parte!

Astăzi ne-am întâlnit cu noi, cu noi copii, cu noi ca școlari, cu noi ca adulți și cu noi ca bunici. Acești ”noi” sunt mângâiați, fiecare în parte, de către un Prohod aducător de amintiri frumoase și cu aceste amintiri îi avem în minte și pe cei care nu mai sunt, pentru că dintre noi, la anul, ne vom uita unii la alții, ne vom zâmbi, iar zâmbetul care lipsește va fi înlocuit de zeci de alte zâmbete mult mai frumoase. Eu vă urez ca an de an să ne întâlnim aici. Chiar dacă nu veți putea să faceți drumul acesta, Hristos vă va aduce de unde veți fi, cu gândul! Vă va aduce dintr-un loc în care vă va bate cineva pe umăr, să vă întrebe unde sunteți și atunci o să răspundă Hristos:

– E unde trebuie, unde a mai fost și unde îi e drag să fie!

În această frumoasă zi de Vineri Altfel, mă bucur că Dumnezeu ne-a mângâiat cu o vreme pe care numai El putea să o așeze așa! Faceți un exercițiu de voință să vă aduceți aminte de ploaia de aseară și imaginați-vă cam cum am fi fost noi, că oricum ocoleam biserica, vă imaginați că nu ne opream pentru că rânduiala e rânduială! Dar parcă e altfel să nu plouă când ai treabă afară! E exact ca atunci când ninge și tu ai treabă în casă și te uiți pe fereastră și citești povești nepoților! Vedeți cât de bun este Dumnezeu?! Pe cei care au fost îmbrățișați cu atâta bucurie că pot să vină la malul mării și să-și încingă grătarele, Dumnezeu nu i-a lăsat! Le-a spus ieri: ”Potoliți-vă puțin, ca să cernem lucrurile”, iar astăzi le-a dat drumul, dar sincer să fiu, nu știu pe unde sunt. Eu nu m-am întâlnit nici cu miros de mici, nici cu zgomote și, slavă Domnului, am înțeles că încet, încet, ei au fost acolo unde trebuiau să fie, iar noi suntem aici ca să nu judecăm pe ceilalți.

Să vă dea Dumnezeu tot ce e bun, tot ce e frumos, iar la această frumoasă zi de Vineri Altfel vă așteptăm, ca de obicei, să vă oferim câte o floare care a stat pe Sfântul Epitaf, astfel încât fiecare dintre dumneavoastră să pornească spre casă cu o fărâmă din propria amintire.

Predica părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, la Prohodul Domnului. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a vă putea transcrie cuvintele sale, aici și îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea integrală a predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=ERSzlTdmYrw