Punct și de la capăt!

A treia oară Crăciun sau cum să facem să fim vrednici! Este a treia oară Crăciun pentru că începând cu secolul al IV-lea, pe 25 decembrie a început să se serbeze Crăciunul de sine. Socotindu-se că Buna Vestire este pe 25 martie, se cade ca pe 25 decembrie să prăznuim Crăciunul. Până la acea dată, însă, Crăciunul se serba odată cu Botezul Domnului, cum a fost ieri, adică. Este o mărturie vie că așa era rânduiala până în secolul al IV-lea pentru că bisericile necalcedoniene, cele care au spus ”Pas” serbării Crăciunului împreună cu Boboteaza, sunt bisericile care au serbat ieri Crăciunul, odată cu Boboteaza. Biserica Armeană este una dintre ele și astăzi, iată că am spus că este a treia oară Crăciunul. De ce?! Pentru că dacă numărați treisprezece zile din Calendarul Iulian, astăzi este iar 25 decembrie.

Așadar, este a treia oară Crăciun și noi, totuși, ne-am gândit dacă suntem sau nu vrednici de a-l duce mai departe? Ei bine, să știți că eu unul, personal, atunci când am primit acum mai bine de treizeci de ani această găletușă pentru a merge cu Botezul, unul dintre puținele lucruri pe care încă le mai am de la începutul pastorației mele, când am primit-o de la părintele Voicu, am avut un singur gând. Trecusem, în drumul meu de la Sighișoara la Mediaș, prin niște localități în care în miez de vară trebuia să opresc mașina ca să aud frumosul ciocănit al meșterilor care făureau așa ceva, pe vremea aceea să știți că această găletușă costa două salarii de profesor! Nu mi-am putut permite niciodată să achiziționez eu acest obiect, dar mi-am spus:

– Atunci, ce voi face? Mă voi strădui tot restul vieții să fiu vrednic de a ține în mână această găletușă!

Așa se întâmplă și cu mesajul Evangheliei de astăzi. V-ați gândit vreodată la Agheasma Mare, ce structură moleculară are și că tot două molecule de hidrogen și una de oxigen are?! Ce face diferența?! În primul rând face diferența binecuvântarea pe care o primește! Este singura slujbă la care binecuvântarea prin semnul sfintei cruci, cu mâna, a slujitorului, în interiorul apei, se face de trei ori, cu trei formule, de câte trei ori în parte. Binecuvântarea slujbei este Binecuvântarea Mare de la Sfânta Liturghie și rămâne ca în următoarele opt zile să bem Agheasmă Mare. Dar cum o bem?! S-au făcut foarte multe măsurători, că năzdrăvanii ăștia măsoară orice! S-au luat două molecule de hidrogen și una de oxigen, s-au așezat acolo, apă fiind, apoi au schimbat mediul. A fost așezată o picătură de apă în mediu liniștit, alta într-un mediu de ceartă, alta într-un mediu de război și de fiecare dată, apa își schimba structura și mai ales arăta dacă este în regulă sau nu prin forma pe care o lua.

Această formă de aranjament al apei m-a frământat de când am aflat despre acest lucru! Și anume, m-am gândit că de fapt, Agheasma Mare, dacă vrem să aibă efect, bineînțeles, ea are efect și în zone de conflict, are efect oriunde, dar dacă vrem să aibă și un randament maxim, contează și atitudinea cu care o luăm! Și o pastilă, dacă o iei așa, strâmbându-te și tot gândindu-te că, vezi Doamne, o să dea cine știe ce dependență, că nu iei Antinevralgic sau alte pastile, că nu ai luat niciodată, să știți că oricum nu va avea niciun efect! Nu, nu spun de apa sfințită, eu vorbesc acum despre atitudinea pe care trebuie să o ai, adică să fii vrednic să fii lângă ea! Să fii vrednic să fii în prezența ei și să fii vrednic să o și consumi de dimineață! Ați auzit acum despre tot felul de diete și fastinguri și așa mai departe, am auzit multe năzdrăvănii și am citit și mai multe, se recomandă să se bea un pahar de apă dimineață, dar vin alții și mai cu moț:

– Un pahar?! Ăla-i degeaba! Trebuie să iei 640 de mililitri de apă pe stomacul gol! Apă caldă!!!

Mă rog, fie la ei, acolo! Să știți că cine crede în așa ceva, absolut, acela se face bine numai bând apă, fără nicio problemă! Nu m-a bântuit vreun duh de a experimenta așa ceva, dar vă spun ca să știți! Când veți ajunge la fundul sacului și nu o să aveți cum să vă vindecați, începeți și cu asta! Dar, mă întreb eu, așa: de ce năzdrăvanii ăștia de se tot joacă cu apa de dimineață prezintă un obicei pe care orice român îl știe din copilărie, de la bunica?! Dumnezeu să le ierte pe fiecare dintre bunicele care s-au dus dincolo, dar după ce ne trezeau, aveam păhărelul nostru cu agheasmă, acum era Agheasmă Mare până pe 14, dar în rest, agheasmă. Și atunci, de ce să dăm la o parte niște principii, să venim noi cu altele?! E adevărat că nu ne dădea cu butoiul, nu ne dădea 640 de mililitri, că asta ar fi însemnat deja să bem câte o jumătate de găleată pe zi, la patru frați, vă imaginați, era o problemă! Dar, dincolo de toate, țin la acest aspect, la a fi vrednici de ce se întâmplă în jurul nostru!

Dacă molecula de apă își schimbă structura după cum este ambientul, vă imaginați ce responsabilitate avem noi?! Dar să întoarcem lucrurile invers! Să considerăm noi că dacă vrem să ne fie și cu folos, nu numai de hidratare, atunci să ne gândim dacă suntem sau nu vrednici de Crăciun, de Bobotează, de Sfântul Ion și de fiecare sărbătoare! Dar, suntem vrednici de răsăritul de soare pe care Dumnezeu ni-l dă? O să spună cârcotașii că în dimineața asta nu a fost chiar soare. Eu spun de răsăritul soarelui care, astronomic, cu siguranță este o realitate! Nu ține de norii pe care îi vedem noi, trebuie să știm că a răsărit soarele și dacă a răsărit soarele și ne-am ridicat din pat, înseamnă că trebuie să fim printre altele și conștienți dacă suntem sau nu vrednici că ne-am trezit într-o nouă zi! Așa cum mă străduiesc eu de peste treizeci de ani să fiu vrednic să am găletușa aceasta în mână, așa aș vrea să fiu vrednic de fiecare fiu duhovnicesc care vine să mi se încredințeze! Problema mea înainte de a mă gândi la problema celui care mi-o încredințează mie este ca eu să fiu vrednic să îi fiu duhovnic, eu să fiu vrednic de a-i prezenta faptul că nu este singur! Adică, eu trebuie să fiu prezent, tot timpul! Ce înseamnă tot timpul?! Tot timpul înseamnă cât ai la dispoziție să fii bine. Am avut câteva zile de… relaș total, am spus să încep și eu anul acesta într-un mare fel și mi-a ieșit, slavă Domnului și le mulțumesc celor care m-au ajutat, dar acum, după câteva zile în care te trezești la altă oră decât cea obișnuită, m-am gândit:

– Să vezi că dimineață o să sune telefonul ca să mă trezesc, dar nu îmi place să deranjez toată casa, că îmi sună mie telefonul!

Pusesem telefonul la ora patru și la ora patru fără cinci m-am uitat la ceas și bineînțeles, am dezactivat alarma și am venit cu o bucurie extraordinară, ca să mă rog pentru mine, să mă rog că mi-a ținut Dumnezeu obiceiul de a veni cu drag la biserică și credeam eu, în nebunia mea, că o să fiu singur cel puțin o oră! Da, da! Nici măcar nu am deschis eu biserica! Atunci mi-am dat seama că dincolo de toate, trebuie ca eu, atunci când mă trezesc, dacă tot o fac cu o așa de mare bucurie că am de livrat ceva, am de livrat o veste bună că urmează o zi fantastică, mai ales acum la început de an, cel puțin, lumea este mult mai dispusă să audă urări în loc de binețe și mi-am spus:

– Da, dar acum, eu trebuie să mă gândesc altfel! Să fiu vrednic în fața celor care m-au ales ca duhovnic!

Ce înseamnă să fii vrednic? Nu este o unitate de măsură, nu este un lucru pe care să ți-l spună niște manuale, nu este un lucru pe care neapărat ți-l indică cineva sau altcineva! Este o problemă de conștiință, dacă tu ești liniștit ca după o întâlnire de câteva ceasuri până în Liturghie să simți că ai dat din tine o înainte-Liturghie și oamenii care s-au spovedit au răbdare să aștepte ca să ne împărtășim la Sfânta Liturghie, înseamnă că încet, încet simți nu neapărat că ești vrednic, ci te străduiești. Este un lucru prea mare să fii vrednic și vorbesc doar din experiența mea, mă străduiesc, spun eu că sunt pe cale dar nu am ajuns acum ca să vă dau un verdict final. Am avut câteva feedback-uri, ca să vorbesc și pe… românește, de la oameni care după ce au auzit anumite conferințe, după ce m-au văzut în preajma unor oameni cunoscuți și așa mai departe, că așa se face imaginea, așa o decriptează altcineva, au spus:

– Măi, femeie, spui că la ăsta te spovedești?

– Da!

– Păi, merg și eu, măi! Ăsta e cineva, măi!

Să știți că și acesta este un semnal că începi să răspunzi la o anumită categorie și dacă există categorii de oameni care se mângâie că au un duhovnic cunoscut, înseamnă că sunt pe cale! De ce?! Pentru că eu nu țin la faptul de a fi cunoscut, dar dacă ei țin la acest lucru, înseamnă că eu mă străduiesc să fiu vrednic să le fiu duhovnic și să știți că anul trecut am câștigat foarte, foarte mult la capitolul acesta pentru că foarte mulți cunoscându-mă din media au venit și m-au cercetat și au fost foarte entuziasmați că au găsit un duhovnic și au spus că sunt cel mai bun! Dar știți de ce? Că eram singurul, nu întâlniseră niciodată pe cineva dispus să stea de vorbă cu ei! Dar i-am atenționat de la început că timpul meu este foarte limitat și trebuie să ne încadrăm în el. Acum vă imaginați, un om care nu știe toată rânduiala, așa, ce îi spui, ia de bun, dar în spatele acestor lucruri m-am gândit să fiu vrednic, nu cumva să smintesc pe ceilalți, nu cumva să creadă că este singura formulă! Nu, eu sunt un duhovnic pentru oameni care sunt dispuși să mă urmeze, oameni care sunt dispuși să înțeleagă că Hristos ne iubește așa cum suntem, nu așa cum vor alții, oameni care află, prin prezența lângă mine, că nu sunt singuri și că nu vor mai fi singuri niciodată! Pentru acestea sunt eu!

Dacă are cineva pretenția să vină cu caiețelul, cu descărcarea folderelor din telefonie, să îmi spună ce-a făcut alaltăieri și din cauza cărui vecin a făcut așa, că nu ar fi făcut așa, dacă nu avea o soacră așa și pe dincolo, îi ascult, să știți, dar le spun că eu nu cred în astfel de spovedanii, pentru că ele sunt nici mai mult, nici mai puțin decât niște inventarieri! Credeți că despre inventar este vorba?! De asta se ocupă auditul, se ocupă altcineva, dar eu nu mă ocup cu așa ceva! Eu vreau să îi fac pe oameni să se vadă într-o oglindă, să vadă câtă liniște este, să vadă ce frumoasă este lumea, să se uite la mine și să mă vadă că eu mă străduiesc mai mult decât ei, de multe ori, să fiu vrednic de a-i îmbrățișa, pentru că nici această îmbrățișare pe care o vedeți poate de multe ori la mine, nu este un lucru chiar atât de ușor! E adevărat că nu sunt refuzat decât de câteva ori pe an, numărate pe degetele de la o singură mână, dar știți cât îmi ia ca să îmi revin când cineva nu mă acceptă să îl îmbrățișez?! Am câteva cazuri foarte, foarte delicate pe care încă mă străduiesc să le accesez astfel încât să înțeleagă ce înseamnă îmbrățișarea! Nu-i ușor, să știți! Oricât de mult sunt antrenat eu în așa ceva, este greu și nu v-aș spune lucrurile acestea, dar vi le spun pentru că, iată, e a treia oară Crăciunul și nu aș vrea să ratăm a treia oară! Nu aș vrea să ratăm, să treacă pe lângă noi sărbătorile! Duminică vă voi spune câte ceva despre Duminica de după Botezul Domnului și o să vedeți acolo o frumusețe extraordinară, dacă e duminica de după, înseamnă că evenimentul deja s-a întâmplat și deja voi avea bucuria să vă povestesc ce înseamnă Boboteaza pentru cineva care chiar este atent să fie vrednic să țină în mână această găletușă!

A fi vrednic, în ziua de astăzi, am deschis acest subiect pentru că este preocuparea de bază a sfântului pe care îl prăznuim astăzi, a Sfântului Ioan Botezătorul! El și-a mărturisit că nu este vrednic să dezlege cureaua încălțămintelor lui Hristos și că toată viața, ceea ce a făcut el a făcut numai cu gândul că doar, doar are voie să facă! ”Vă botez cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”! Și o să spuneți:

– Da, dar dumneata de ce mă botezi cu apă?!

Păi, da, ca să vă antrenez în ceva, să știți ce înseamnă botez, să știți ce înseamnă să primiți! Asta mă străduiesc și eu, de multă vreme, să vă arăt că a da, dacă nu se întâlnește cu bucuria de a primi și dacă cel care primește de la tine ceva, nu te face atât de stăpân pe tine că ai făcut ceva bun, deja a ratat ciclul și acela care a primit! Să nu credeți că este vorba numai despre o categorie, ce bine este să dai! Da, dar ce bine este să faci pe cel care ți-a dat, să simtă că a dat! Pe cel care te-a îmbrățișat, să îl faci să simtă că știi de ce a făcut-o, că dincolo de îmbrățișare continuă un câmp energetic, continuă un har care se duce de la om la om și în momentul în care se transferă acest har, atunci poți să transmiți și tu celui care ți-a oferit îmbrățișarea faptul că începi să constați dacă e vrednic sau nu!

Sfântul Ioan Botezătorul a avut o viață foarte austeră, dar nu a fost o viață austeră pentru ceilalți, a fost pentru el! Nu știu niciun pasaj din Scriptură, al Noului Testament, în care să îl fi auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul că vine să îi îmbrace pe cei pe care îi avea ca ucenici, măcar, în haine din păr de cămilă sau să le dea numai și numai lăcuste și miere sălbatică! Apropo de lăcuste, ca să nu intru în conflict cu veganii, este vorba despre muguri ai diverselor plante și arbuști din Țara Sfântă! Lăcustă este un termen tehnic, adică, mugur, ca să încheiem această problemă, să nu creadă cei care țin Post că uite ce făcea Sfântul Ioan Botezătorul! Lăcustele și mierea sălbatică să știți că nu erau în meniul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl impunea:

– Măi, vrei să te botezi? Mănâncă de-astea și numai de-astea!

A fi auster numai pentru tine este cheia! A fi bonom numai pentru tine este cheia! A fi îngăduitor numai pentru tine este cheia! Acum, într-o vreme în care parentingul se zbate între a fi sau a nu fi absurd printr-o formulă sau prin alta, are o singură dezlegare: atâta vreme cât cel care educă devine conștient că cel educat este unic, a rezolvat problema! Nu putem să dăm rețete! Eu nu pot să dau rețete fiilor mei duhovnicești, pentru că unuia îi dau un sfat și la aceeași speță, altuia îi dau exact opusul acelui sfat, pentru că nu îmi permit să îi cred pe oameni la fel! Altfel, aș avea un îndrumător:

– La capitolul ăsta, dumneata te încadrezi cam aici! Da, trei ani vezi de treabă, nu Îl mai vezi pe Hristos că nu mai vrea El să te vadă!

Păi, și ce facem?! Scopul nostru este să îl ținem pe om departe sau să îl apropiem?! Scopul nostru este să îi arătăm copilului pe care îl educăm că îl iubim sau că îl ținem deoparte până când el va lua act și va ține cont de toate normele pe care i le prezentăm?! Să știți că a educa în lumea de astăzi nu este nici mai ușor și nici mai greu decât înainte! Este fix la fel, numai că acum, rețeta este la îndemâna tuturor, și anume, fiecare copil este unic și are nevoie de un singur lucru: să fie iubit! Și o să spuneți:

– Da, dar mai sunt și cazuri patologice!

– Măriți doza!

– Dar mai sunt și copii care nu înțeleg!

– Mai măriți o dată!

Fără iubire nu puteți să faceți pedagogie! E adevărat, ”Pildele lui Solomon”, la capitolul XXVI, spun că ”Părintele care își scutește nuiaua nu își iubește copilul”, cu acest lucru trebuie să luăm act și de metodele acestea mai coercitive, dar, așa cum mi-a spus părintele Arsenie:

– Tată, dragostea este indispensabilă și dacă în momentul în care inclusiv ridici nuiaua, îți aduci aminte de ce îi trebuie copilului, adică iubire, cu siguranță că s-a rezolvat.

Și totuși v-am vorbit despre niște lucruri pe care mulți ar putea să le considere ca fiind pe lângă sărbătoare. Nu, acestea sunt sărbătoarea! Vulnerabilitatea pe care v-am arătat-o despre mine, nu despre alții, dorința pe care v-am arătat-o de a mă strădui să fiu vrednic și să iubesc pe fiecare fiu duhovnicesc face parte din tot ceea ce a predicat Sfântul Ioan Botezătorul. Pe Irod însuși îl făcea să rămână pe gânduri, atunci când vorbea cu el! Pe fiecare om pe care îl asculta, cu siguranță că îl lansa pe orbită, pe o altă cărare! Dacă venea cineva spre apele Iordanului, cu siguranță că drumul acela era unul pe care la întoarcere avea să îl țină minte. Orice întâlnire cu Sfântul Ioan Botezătorul era o întâlnire care schimba viața! Vă gândiți că acesta este, de fapt, sensul întâlnirilor noastre cu toți ceilalți?! După ce cineva pleacă de lângă dumneavoastră, trebuie să se comporte așa cum se comportă structura apei când își așează măreția și frumusețea pe care o putem observa în vreme de iarnă, pentru că de aceea este prăznuit acum, în iarnă, când vedem frumos acele minunate și unice flori de gheață adunate la geam! Să vă gândiți că noi avem o singură datorie, să fim vrednici ca cel care pleacă de lângă noi să fie parte din ansamblul acela unic al unei flori de gheață! De aceea luăm Agheasmă Mare până pe 14! De aceea luăm Agheasmă Mică în tot restul anului! Ca să fim, pentru celălalt, ceea ce noi înșine poate că nu avem, dar dacă suntem pentru celălalt, cu siguranță că vom învăța de la sfântul prăznuit astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul, care ne spune ”Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”! Dacă vă gândiți numai la acest principiu, am rezolvat toată pedagogia și tot drumul și parcursul unui sens al vieții! ”Drepte faceți cărările Domnului!”

Vă dau un singur exemplu. Vreți acum să sunați pe cineva și vă gândiți că nu e bine să îi spuneți chiar pe șleau și începeți să ocoliți. În momentul în care puneți mâna pe telefon, ascultați vocea mea care vă va rămâne cu siguranță în ureche: ”Drepte faceți cărările Domnului”! Luați-o de-a deptul, spuneți-i ce vă doare, spuneți-i de ce aveți nevoie, spuneți-i direct, nu o luați pe ocolite, pentru că a o lua pe ocolite nu înseamnă altceva decât a încălca această poruncă, ”Drepte faceți cărările Domnului”! Dacă vreți să mergeți în calea Domnului, luați-o de-a dreptul:

– Măi copile, mă necăjește atitudinea ta, de ani de zile vreau să te învăț ceva și tu nu ești dispus nici măcar să mă asculți! Vrei să mă asculți? Bine. Dacă nu, să știi că la fel de drept mă voi întoarce la ale mele și nu o să îmi mai permit să îmi consum energia cu tine!

Punct și de la capăt! Până când? Până când această atitudine va ajunge și la cine trebuie! De ce anume?! Pentru că încet, încet, copilul acela nu va mai rămâne atât de liber cum se crede el, ci va rămâne îngândurat cum rămânea Irod după ce vorbea cu Ioan Botezătorul. Va rămâne pe gânduri și încet, încet va găsi linia cea dreaptă și vă va spune:

– Da, am să mă străduiesc!

Nu o să îi iasă din prima, nici din a doua, nici din a treia! Nu o să îi iasă, poate niciodată, dar nu asta contează! Contează că încearcă! Și noi trebuie să fim la fel! Să fim vrednici ca în fața noastră să încerce! Să fim vrednici de a fi gata de a continua acest dialog minunat între Irod și Ioan Botezătorul, pentru că numai așa, când faci cărările drepte înaintea Domnului, atunci poți să rămâi pe gânduri! Pentru că de fapt, un sens pedagogic al nostru nu este să rezolvăm problema, ci să rămânem pe cale! Pe cale nu poți să rămâi dacă ești foarte vesel și foarte împăcat cu tine, ci să rămâi puțin pe gânduri, o fi, n-o fi! Oi fi vrednic sau n-oi fi vrednic?! Nu ține de mine! Criteriul de a fi vrednic cineva nu ține de persoana proprie, ține neapărat de cel care îl folosește în sensul duhovnicesc al cuvântului pentru ceva! Poate că unul este vrednic de șofer, poate altul este vrednic de slujitor, acum știți foarte bine.

V-am mai spus dar îmi place foarte mult să mă repet ca să dau apă la moară și celor care cred că am îmbătrânit și mă repet. Au ajuns la Rai, în același timp, un șofer de autobuz, de fost O.N.T., foarte neîndemânatic, și un slujitor, un preot foarte vrednic. Și atunci când au ajuns amândoi, bineînțeles că părintele, cât era el de smerit, tot se uita să intre primul! Bineînțeles că a fost dat la o parte și s-a pus un covor roșu și apoi a fost chemat nea Ion, că tot e ziua lui, astăzi! Acum, părintele s-a supărat. A crezut că măcar să calce și el pe covorul roșu, dar nu, după nea Ion s-a luat covorul roșu și abia apoi a fost chemat și el:

– Părinte, vino încoace!

– Dar cu ce v-am greșit?!

– Nu ai greșit cu nimic!

– Da, dar Ion ăsta nici nu știu ce-i cu el, cum adică a luat-o înaintea mea?! Ce merite poate să aibă?!

– A fost șofer de O.N.T., de autobuz!

– Hai nu mă înnebuni! Și ce făcea așa bine?!

– Păi, măi părinte! Dumneata ai avut niște slujbe extraordinare, niște cuvântări frumoase, lumea era entuziasmată, când pleca de la dumneata își promitea că se transformă, se schimbă, ai fost minunat! Și niște cântări minunate făceai, mai era câte o băbuță care adormea de o găsea femeia de serviciu după ce se termina slujba, la vreo două ceasuri…

– Păi, și?!

– Toată lumea era liniștită când slujeai dumneata!

– Păi, da, dar Ion de ce este mai vrednic?!

– Ion?! Păi, când punea Ion picioarele pe pedale, să știi că nu mai conteneau rugăciunile!!! Toți erau:

– Doamne, de-am ajunge cu bine!

– Doamne, să ajungem înapoi acasă!

– Aoleu, ce prăpastie! Doamne, ferește-ne!

Câtă rugăciune era la toate drumurile lui Ion!

Vreau să vă spun ceva! Poate că și această neputință a lui Ion l-a făcut vrednic! De ce?! Pentru că nădăjduiesc eu să vă spun un secret de-al lui: nu cred că o făcea intenționat! Așa era el! Nu era vreun căpos care să depășească pe contrasens când nu e cazul! Nu, așa i se părea lui că e bine, i se părea că lumea vrea să ajungă mai repede, i se părea lui că la destinație, lumea se simte mai bine și nu trebuie să aglomereze prea mult traficul. Important este că eu sunt sigur că dacă a ajuns la Rai, a ajuns nu pentru vrednicia lui de a fi șofer, ci pentru faptul că el a crezut că așa e bine și măcar alții s-au folosit de asta, au învățat cum este să îți faci semnul crucii și să stai într-o nesiguranță extraordinară! Apropo de cele două măicuțe pe care le-a văzut fratele nostru Dan Puric în avion! Erau două mamai cu tot felul de papornițe, că nu au putut să le lase la bagajul de cală pentru că nu se puteau închide și Dan Puric s-a uitat la ele, se ducea la Bruxelles și se gândea că se face de râs, ele aveau tricolorul pe ele, toată lumea știa că sunt românce! Când să se așeze în avion, și-au făcut sfânta cruce:

– Doamne, ajută-ne!

Dan Puric, săracul, să intre în pământ de rușine:

– Așa suntem noi, vai de capul nostru!

Pe la jumătatea drumului încep niște turbulențe fantastice și toată lumea din avion a început să se roage și să se închine:

– Doamne, ajută-ne!

Făceau tot felul de gesturi, ce știau și ei să facă, acolo, să Îl roage pe Dumnezeu să ajungă la destinație. Singurele liniștite erau cele două mamai și când au aterizat, le-a întrebat:

– Nu vă supărați dar v-am văzut că v-ați făcut câte două cruci când am plecat, dar când a fost zgâlțâiala aia mare, nu v-am văzut că L-ați rugat pe Dumnezeu ceva!

– Nu! Nici nu era cazul! Noi deja aranjasem treaba!

– Doamne, Ți-am spus! Gata! Ce, trebuie să Te mai rog eu să Îți aduc aminte… ?!

Ce, îți aduci aminte când te zgâlțâi că atunci e Dumnezeu?! Dumnezeu să știți că este pretutindeni și tot timpul! De aceea am îndrăznit ca astăzi, în fața dumneavoastră, să îmi declar dorința de a fi vrednic să țin această găletușă în mână și dorința de a fi vrednic de a fi duhovnic pentru cei care mă cunosc și pentru cei care nu mă cunosc dar o să mă cunoască!

Celor care poartă numele de Ion, Ioana, Ionica, eu însumi am un nepoțel pentru care am un amendament, îl cheamă Ioannis, după cum bine știți, dar este nu numai grafia grecească, ci mi s-a atras atenția că nu pronunț corect numele și atunci am încercat să aflu de ce! E adevărat, pentru că eu foloseam trei silabe, I-oa-nnis, și spune că numele acesta are două silabe, Ioan-nis, că de aceea este cu doi ”n”. Așa că îmi cer iertare de la nepotul meu Ioannis, o să îi pronunț numele corect, cât o să îmi iasă, nu am pretenția să îmi iasă mereu! Dar, apropo de acest lucru, să nu credeți că dacă îi spuneți unui om Ion, el se supără, altuia îi spuneți Ioan, Ionel și așa mai departe! Fiecare om are o anumită așteptare despre propriul său nume, are așteptarea să se audă într-un fel! Știți că noi, după trei, patru ani, nu mai avem vocea noastră! Vocea noastră este numai până pe la patru ani, după care începem să acceptăm din mimetism o voce a unei educatoare, a unei profesoare, a unui om de știință, a unui om care ne-a impresionat într-un fel sau în altul! Fără să te anunțe, vocea ta începe să semene cu vocea celui pe care vrei de fapt să îl urmezi, dar numele trebuie rostit într-un anumit fel ca să te satisfacă! De exemplu, satisfacția mare pentru mine era când auzeam ”Marus”, că știam că numai de mine e vorba. Vă imaginați, dintr-un milion de Marius ai lui Victor Hugo, unul era ”Marus”, eu eram! Până când, o mătușă de-a mea a uitat, știa că  numele meu începe cu ”Ma” dar nu îmi mai spunea ”Marus”, îmi spunea ”Mairus” și nemaștiind nici așa cum mă cheamă, o dată mi-a spus ”Maisovietic”! Ei, acum, vă imaginați că sunt tot felul de nume pe care le auzim. De exemplu, pe unu îl chema Ion Ion și l-a întrebat cineva:

– Dar cum te strigă acasă?

– Ion!

– Păi da, dar când taică-tu e supărat, cum te strigă?

– Tot Ion!

– Dar cum?!

– Ei, când e supărat îmi dau seama după ton!

Același Ion puteți să îl spuneți astăzi într-un milion de feluri. De exemplu, eu am vreo cinci inși care mi-au marcat… atenția fonică, să spun așa. Dacă ar fi să fac un anumit grafic cu curbe gausiene, primul este domnul diriginte Laurențiu Buttuceanu, Dumnezeu să îl odihnească, care rostea un… Marius într-un anumit fel. De ce?! Pentru că în general se folosește numele de familie, că așa este în general la școală, eu fiind coleg de bancă cu sora mea, Magdalena Violeta, el și-a dat seama și îi spunea Violeta, iar mie îmi spunea Marius. Vă imaginați, Moșteanu dispăruse și mie mi s-a părut așa, într-o mare de Popescu, Georgescu și așa mai departe, Marius acesta suna într-un fel! Acum nu știu dacă aș putea să vă spun dacă muzicalitatea m-a atras, cât m-a atras faptul că deveneam o excepție și m-a urmărit lucrul acesta, pentru că au mai fost câțiva care mi-au imprimat numelui o anumită muzicalitate pe care bineînțeles că numai eu o deslușesc, dar este ceva care mi-a dat mie de înțeles că pot să fac și eu pentru alții! Să fiu și eu ce sunt alții, să mângâi și eu pe cineva într-un fel anume. De exemplu, acum sunt modele astea cu două nume, apropo, Ioannis îl cheamă, nu are două nume, pentru că maică-sa s-a săturat de ce a pățit ea prin Spania cu două prenume ale ei, a spus că vrea un singur nume de botez! Mai sunt copii care au două nume și îi întreb și eu cum îi strigă pe acasă, cum îi strigă la școală, e o derută totală! Și atunci dau eu un al treilea nume copilului, dar când mă întâlnesc cu el și îi spun pe numele acela pe care numai eu i-l spun, să știți că deja văd că simte și el că e cineva! Apropo, pentru bărbați, dacă vreți și voi să ajungeți să fiți cineva, știți cum puteți să faceți? Foarte simplu! Vă duceți acasă și spre seară o să auziți:

– Cineva trebuie să ducă gunoiul!

În momentul în care acceptați că sunteți cineva-ul acela, sunteți într-adevăr cineva!

– Cineva trebuie să spele vasele!

– Cineva trebuie să aducă nepoții de la Grădiniță!

Și așa ați ajuns cineva! Sunteți minunați! La mulți ani! Dar să știți că înainte vreme, când eram eu la școală, se spunea ”Ion, Gheorghe și Maria, cei mai mulți din România”. Nu mai este așa, deja este Matei și îi suflă în ceafă Nectarie la băieți! Zian aleargă singur pe culoar și s-ar putea să ajungă departe! Sunt foarte nume care au o anumită desfășurare înr-o anumită zonă a cronologiei, dar noi suntem contemporani cu Ion, Gheorghe și Maria. Să ne trăiască Ionii, astăzi, și cei pozitivi, și cei negativi, pentru că datorită lor suntem niște făpturi întregi!

          Mărturisesc că am scris cu mare bucurie această primă cuvântare din 2026 a părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța! Și pentru mine a fost o perioadă de… relaș și prima scriere a mea pe acest an este tocmai cuvântarea părintelui! Îi mulțumesc pentru această bucurie și pentru îngăduința de a-i reda mesajul aici. Vă mulțumesc dumneavoastră, celor care citiți aceste rânduri, pentru curiozitatea și răbdarea de a primi cele împărtășite de părintele Marius. Îi mulțumesc Cristinei Veronica Radu, pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări integral pe adresa https://www.facebook.com/vradu97/videos/817661794654696.