Steaua Polară

Când cerul minții-și rătăcește Steaua lui Polară,

Adoarme cu-n oftat, seară de seară,

Dar inima nu-l lasă-n beznă multă,

Îi susură speranță, iar el, în vis, ascultă!

Și se deșteaptă-n soarele de dimineață,

Știind că-ncepe iar o nouă viață!

Și scotocește, printre cântece uitate,

Un leac la-nchipuita lui singurătate.

Și vine iarăși seara dar cu cerul minții luminat,

Căci iarăși Steaua lui Polară și-a aflat.

Nu ea fugise ascunzându-se prin nori,

Ci mintea doar o rătăcise până-n zori,

Umblând năucă pe prea multe cărări,

Făcându-și fel de fel de planuri și-așteptări.

Acum uitate-s toate dar cu bucurie,

Căci mintea-și crede inimii și știe:

Speranța niciodată nu te lasă

Să rătăcești Steaua Polară care-nseamnă acasă!