Să ne transformăm în noi înșine!

”Cuvioase părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Poate ați făcut oarece comparație între rânduielile din prima săptămână a Postului și rânduiala Deniei de astăzi. Deși este vorba despre același Canon al Sfântului Andrei Criteanul, este un canon care în prima săptămână a Postului s-a făcut în cadrul Pavecerniței Mari, o slujbă de seară, iar slujba de astăzi este una completă, în care același canon, dar complet de această dată, nemaifiind împărțit în patru seri, este în cadrul Utreniei, adică slujbei de dimineață.

Bineînțeles că acestea sunt niște detalii tehnice, dar ca să înțelegeți că suntem chemați la un alt gen de a ne raporta la rugăciune, v-aș invita să vă aduceți aminte că în primele patru seri din Postul cel Mare, luni, marți, miercuri și joi, când s-a citit acest canon, deși se spune că este tot canonul de astăzi, totuși nu am avut atât de multe trimiteri și la Noul Testament. În prima săptămână din Post am scormonit prin istorioare și personaje din Vechiul Testament, ni s-a adus aminte despre Moise, egipteni, ni s-a introdus în memorie cum să facem o comparație între ceea ce a fost bun și ceea ce a fost rău, ca nu cumva să credem că lumea a fost înainte numai rea și acum lumea e bună sau invers.

Prin faptul că în seara aceasta ne apare și Mântuitorul mult mai aproape în rugăciunea noastră, ne apar și chipuri ale Sfinților Apostoli, va să zică, deja am trecut în Noul Testament, înseamnă că și noi ne-am maturizat în cele patru săptămâni de Post, ne-am pregătit pentru altceva, o nouă etapă în viața noastră. Așa cum un copil la început mai bâjbâie, mai merge de-a bușilea, până când se ridică, chiar și cu mâncatul, la început numai mama îi servește laptele iar apoi, încet, încet începe diversificarea, așa este și viața noastră, dar orice evoluție, orice maturizare are și o parte bună, și o parte mai puțin bună, pentru că de multe ori atunci când evoluăm într-o anumită direcție, credem că ni se cuvin mai multe și, fără să ne dăm seama, începem să devenim ceva mai puțin smeriți, ceva mai mândri. De aceea, Sfinții Părinți au rânduit ca apropiindu-ne de limita Postului, apropiindu-ne de tot ceea ce înseamnă încheierea unei etape de maturizare duhovnicească, deja ne-au pregătit un alt gen de a vedea viața.

Vă spun ceva personal. Tot ceea ce am făcut în seara aceasta ca slujbă de rugăciune să știți că nu este pentru etapa în care ne aflăm aici, ci este pentru ceea ce se întâmplă în afara zidurilor bisericii, pentru că dacă noi ne-am concentra numai și numai asupra a ceea ce se întâmplă aici, putem controla, dar să știți că adevăratul canon este acela de la care învățăm cum să trăim dincolo, cum să îi lăsăm pe alții să se desfășoare, cum să învățăm că Dumnezeu nu ne-a pedepsit la prima greșeală și așa trebuie să facem și noi cu ceilalți! Poate că din punctul nostru de vedere, cu siguranță, ne greșesc foarte mulți dintre cei de afară, dar trebuie să înțelegem că doar ni se pare nouă că ei greșesc, pentru că dacă v-ați așeza în locul lor, v-ați da seama că nici măcar nu se vede că v-ar greși cineva cu ceva!

Așadar, tot ceea ce învățăm noi în biserică este necesar ca să ne ajute să trăim frumos în afara bisericii! De ce?! Ca să ducem biserica în afară! De ce?! Pentru că nu este suficient ca noi, o mână de oameni, să ne purtăm frumos aici, între noi și să avem mintea direct legată cu Cerul și când ieșim afară să credem că este o altă lume. Nu! Lumea aceea, cu care noi am venit de afară în biserică, trebuie să fie mai bună după ce ieșim noi din biserică! Este datoria noastră, este datoria slujbei pe care am făcut-o aici! Am stat împreună mai bine de două ceasuri și acest lucru trebuie să se cunoască! De către cine?! De către cei care ne văd, de către cei care primesc din partea noastră o altă perspectivă asupra vieții! Să vedeți că dacă cineva vine și constată că nu vă mai manifestați așa cum v-ați manifesta, chipurile, în mod normal, se va hotărî să facă ceea ce ați făcut, adică ați jertfit un timp ca să îl câștigați!

Să învățați că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem noi! Pe celălalt, Dumnezeu îl iubește așa cum este! Ne iubește Dumnezeu și când suntem păcătoși, nu ne iubește Dumnezeu numai atunci când suntem merituoși, vedeți că auzim prin toate cântările pe care canonul ni le-a pus la dispoziție, noi ne tânguim, dar nu ne tânguim plângându-ne de milă, ci ne tânguim părându-ne rău de ceea ce nu am reușit să facem așa cum am fost educați! Ei bine, a venit vremea să ne ”reparăm”, ”reparând” pe ceilalți, adică, ceilalți, stând lângă noi, să primească din partea noastră un alt gen de comportament.

Să nu ne mai deranjeze faptul că nu ni se recunosc merite, să nu ne mai deranjeze faptul că ceilalți ne trec pe dinainte, să nu ne mai deranjeze faptul că nimeni nu ne bagă în seamă! Asta trebuie să învățăm! Dacă nu am învățat asta și ieșim din biserică după Canonul Sfântului Andrei Criteanul și ne vom comporta la fel ca azi dimineață, înseamnă că nu se cunoaște că am postit trei săptămâni și jumătate și am ajuns la jumătatea Postului! Înseamnă că Dumnezeu încă ne mai așteaptă să ne transformăm. În ce să ne transformăm?! În ceea ce am aflat acum.

În noi înșine trebuie să ne transformăm, nu în altcineva! Nu ne-a învățat Sfântul Andrei Criteanul că trebuie neapărat să lăsăm haina asta în cui și să luăm alta! Nu! Haina asta pe care o avem acum pe noi trebuie să dea mărturie că stă pe un om care o merită, că stă pe un om care încearcă să o așeze într-o valoare, astfel încât nu haina să îl facă pe el, ci el să facă haina! Să îți spună cineva ”Ce bine stă haina asta pe tine!”, nu să spună ”O, dar ce haină frumoasă ai!”. Vedeți că orice faptă de-a noastră este ceva exterior nouă. Până când?! Până când fapta aceea devine interiorul nostru, până când haina este frumoasă nu că este croită de nu știu ce meșter, ci că este o prelungire a luminii din noi, să fie străvezie, să se vadă prin ea, prin fapta noastră, că haina noastră este fapta noastră pe care o facem! Să se vadă prin ea că există în interior un om preocupat, un om care vrea să se schimbe, un om care are de gând să își înceapă o nouă viață!

Iată că am trecut de jumătatea Postului, vă imaginați că deja trebuie să se cunoască și niște efecte! Care sunt efectele Postului până acum?! Să spunem că nu mai luăm în considerație ce s-a întâmplat până dimineață, dar acum putem să dovedim că nu am postit degeaba! Dacă vedem ceva și ni se pare nouă că ar putea fi îmbunătățit la celălalt, să ne asumăm noi, să îmbunătățim la noi, nu să îl tragem de mânecă, să îi spunem că nu se face așa! Nu, pentru că a-l corecta pe celălalt dă dovada faptului că nu am învățat nimic! A corecta pe celălalt prin a corecta abordarea noastră dă dovadă că ne preocupă într-adevăr ceva!

A ne preocupa de tot ceea ce putem noi să facem este esența Canonului Sfântului Andrei Criteanul pe care astăzi l-am săvârșit împreună. A face o comparație între ce am făcut noi și ceea ce știam că trebuie să facem. Multe le cunoaștem dar dacă le știm, nu este suficient, trebuie să le simțim! Știm cu toții că a venit la Mântuitorul, la un moment dat, femeia cananeeancă și a strigat:

– Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!

Știm asta, dar am simțit vreodată că putem și noi să mergem către Hristos și să Îi spunem ”Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol”?! Nu, nu simțim asta. De ce vă spun că nu simțim?! Pentru că dacă am simți, imediat, efectul ar fi vindecarea nu numai a noastră, ci și a celorlalți! Cel care își plânge de milă și spune că nu poate și că nu îi ajunge timpul înseamnă că nu a înțeles că timpul pe care noi astăzi l-am săvârșit aici la slujbă este un timp care se dilată în restul zilelor până la Paști. Este un timp care ne dă voie să ne mișcăm printre ceilalți, să învățăm să fim și noi buni ca Hristos! Dacă nu am învățat până acum că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem și noi la rândul nostru să îi iubim pe oameni așa cum sunt, să știți că nu suntem aproape de Paști, din păcate ne-am îndepărtat, nu ne-am apropiat de Praznicul cel Mare al Paștelui!

M-a rugat cineva de dimineață să văd cum fac să vindec pe cineva de fumat. Și am rămas uimit. Păi, dacă m-ar auzi cineva că eu vreau să vindec pe cineva de fumat sau de orice altceva, vă imaginați că el ar începe să se îndoiască că stă în fața unuia care exersează să îl iubească așa cum îl iubește Dumnezeu și s-ar crea o prăpastie între mine și celălalt! Dar eu aș vrea să îl îmbrățișez pe om când miroase a tutun! De ce?! Păi, dacă l-aș îmbrățișa numai când ar mirosi a tămâie, nu aș face altceva decât cum spune Mântuitorul:

– Și păgânii iubesc pe cei care-i iubesc.

Și ce-am făcut?! Omul are nevoie să fie iubit atunci când el are conștiința că nu merită. Atunci trebuie să fie iubit. Asta să învățăm de la acest canon! Altfel am venit aici degeaba! Ne-am pierdut vremea degeaba dacă după ce ieșim de aici, credem că suntem sfințiți și începem să dăm directive:

– Tu nu mai fuma!

– Tu nu mai bea!

– Tu trezește-te mai de dimineață!

– Tu du-te la program!

Credeți că de-asta ne-a chemat biserica astăzi, mai bine de două ceasuri, ca să învățăm să dăm porunci?! Nu, asta o să învățăm de la oricine altcineva, altă instituție ne învață așa ceva! Biserica ne învață să fim buni, dar nu buni, așa, îți dau ca să îmi dai, ci buni așa cum este Dumnezeu, așa cum ne-a transmis Sfântul Andrei Criteanul cum trebuie să vedem modelele! Trebuie să le vedem pe toate și să alegem. Deși recunoaștem că le-am respectat mai mult pe cele negative, să recunoaștem că măcar ne pasă să începem de astăzi să învățăm. Și nu trebuie să învățăm cu cel de departe, ci începeți de aproape!

Era odată o manifestare foarte, foarte amplă, cu ocazia zilei de 1 Mai. Vezi Doamne, făceau o manifestație în amintirea muncitorilor care în 1938 au introdus această sărbătoare la nivel internațional. Și cineva a îndrăznit să cheme vreo două, trei persoane să ajute pe cineva care derapase cu mașina într-un șanț. Și respectivul a fost admonestat de manifestanți:

– Domnule, noi aici ne-am adunat pentru niște scopuri nobile!

– Păi, de ce v-ați adunat aici?!

– Ca să ne aducem aminte de ce s-a întâmplat la Chicago, în 1938!

– Eu vă rog pentru ceva care se întâmplă acum, la zece metri de noi!

Vedeți unde este preocuparea noastră, dacă nu suntem atenți? Ne interesează de cei care s-au jertfit acum aproape o sută de ani, dar nu ne preocupă să îl ajutăm pe cel care este lângă noi și are o problemă pe care noi chiar putem să o rezolvăm! Asta ne învață canonul, ne învață să fim acolo unde suntem, nu să fim în altă parte! Nu să avem pretenția să schimbăm lumea, ci să avem pretenția să schimbăm persoana noastră, ca să vadă lumea altfel! Lumea este foarte frumoasă, lumea este foarte bogată, lumea este foarte luminoasă! Cu o singură condiție: să știm din ce perspectivă ne uităm la ea! Dacă ne uităm din partea cealaltă, dacă ne uităm pe sub preș, dacă ne uităm numai la lucruri care știm sigur că nu funcționează așa cum ar vrea altcineva, vom vedea o lume hidoasă. De ce ar fi hidoasă? Pentru că ea ar intra într-o defensivă, s-ar apăra într-un fel și ar începe să fie agitată! De asta este lumea agitată, nu este de altceva, pentru că este provocată! Lumea se agită când este provocată! Dacă lumea este admirată și este recunoscută că este superbă, nu se va mai agita, se va liniști și vă va arăta mai multă lumină! Așa este și sărbătoarea Paștilor! Noi o agităm acum cu tot felul de gânduri. Au început deja:

– Mielul nu mai costă cât costa anul trecut!

– Curentul să știți că de la 1 iunie o să fie neplafonat!

Stați, fraților, că nu e 1 iunie, n-a venit nici Paștele! Bucurați-vă acum! Cine vă ține de la a vă bucura?! Și dacă ne facem griji iar mâine nu mai avem bucuria de a ne trezi dimineață, ce am făcut?! Ne-am amărât degeaba! Mi-aduc aminte de o replică de-a mea de la Seminar, când mă întrebau colegii de ce stau să citesc toată ziua altceva decât ce trebuia să învăț pentru a doua zi, dacă mă ascultă la un anumit curs. Și eu le-am spus:

– Dar, dacă mor la noapte? Mor prost! Așa, dacă constat mâine dimineață că trăiesc, mă apuc să învăț mâine dimineață sau în pauze, înainte de ora respectivă, că eu nu pentru asta am venit la școală, să iau note mari, eu am venit să citesc ceea ce citesc și ziceți voi că citesc degeaba!

Și să știți că aproape nimic din ce am învățat la școală nu v-am predat de aici, de pe solee. De ce?! Pentru că adevăratele lucruri sunt din ceea ce uiți și ce predai este din ceea ce a rămas în tine nu ca știință, ci ca trăire! Astăzi, la canon, îmi aduceam aminte de primul canon pe care l-am săvârșit. Era Seminarul după cutremurul din 1977 și în 1982 încă nu era terminat și era plafonul dat jos și noi aveam o mare grijă că nu era nicio schelă care să ne indice pe unde să trecem și erau cinci rânduri așezate așa, între noi era prăpastia, că se vedea parterul de la etajul unde eram noi și a fost cea mai frumoasă slujbă, de ziceai că ești în Catedrala Notre Dame, pentru că atunci mi-am dat seama că de fapt, nu locul în care ne rugam, în care făceam un canon pentru prima dată în viața noastră, era important! Cel mai important era locul unde era mintea noastră, era la rugăciune, frumos! După ce s-a terminat, aveam grijă să nu cumva să cădem la parter de la etaj și ne întorceam la ale noastre. A doua zi era o zi normală și ne continuam și studiul, și munca, pentru că de la ora 2 încolo aveam de cărat moloz, că tot Seminarul trebuia să fie reparat. Dar să știți că mai adevărat ca o cădelniță și ca un fum de tămâie era praful acela care se ridica după ce umpleam căruța cu moloz. Așa simțeam și noi că facem ceva. Asta este slujirea, să știți! Nu așteptați să fie comodă! Nu așteptați ca după canon să se dea lumea la o parte, să spună:

– A, ăsta vine de la slujbă!

Nu o să facă nimeni lucrul acesta. Duceți această stare de rugăciune într-o zonă în care să acoperiți necesitatea comodității, că așa am fost toți educați, din păcate, să căutăm lucruri comode! Nu pentru comoditate ne-am adunat noi, aici. Trebuie să fim conștienți că acest timp pe care l-am săvârșit la slujbă se va repercursiona, chiar și în seara aceasta, să știți! Mai avem multe lucruri de făcut, aceste lucruri, însă, au această încărcătură a canonului, că am făcut ceva și pentru suflet! Trupul are multe șanse de a se îmbrăca, de a se hrăni, dar sufletul are mai puține. Știți care va fi prima haină a sufletului pentru seara aceasta? Primul reproș pe care îl veți primi. Dacă știți să îl primiți, va fi cea mai frumoasă haină! Atunci veți constata că Dumnezeu vă iubește și vă arată și cât, pentru că în măsura în care nu vi se recunoaște nicio strădanie, în acea măsură, Dumnezeu este cel care rămâne singur să o recunoască.

A fost o seară cu adevărat deosebită și sper ca măcar puțin din ceea ce am trăit să răzbată în rândurile pe care le citiți aici pentru care mulțumesc părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța. Le mulțumesc doamnelor Nadia Iancu și Veronica Cristina Radu pentru înregistrarea pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=-f7rxE5hXqA și vă mulțumesc dumneavoastră, cititorilor, pentru strădania de a parcurge aceste rânduri până la final.