Postul, trecerea de la cosmetizare la reparare!

Sunt tot felul de diete, acum sunt la modă cele vegane, să fie și cu Postul și, vezi Doamne, să fie și de detoxifiere și așa mai departe. Să știți că acestea, dacă sunt tratate exact cum spune rețeta respectivă, nu sunt altceva decât rețete de unică folosință, când se încheie Postul sau rețeta, s-a încheiat toată povestea, pentru că noi nu am reparat organismul, care, de fapt, avea nevoie de reparație, nu avea nevoie de cosmetizare!

Trebuie să reparăm! Ce să reparăm?! Cumpătarea, fraților! Să reparăm tot ceea ce înseamnă atitudine față de viață și față de modul în care gestionăm lucrurile! Această reparație pe care astăzi ne învață Sfânta Liturghie că putem să o facem, este o preluare de ștafetă, adică ceea ce am sfințit duminică ne împărtășim astăzi. Să știți că este o nouă strategie de Post. Postul este neapărat pentru reparație, reparația propriei noastre persoane, a relației noastre cu ceilalți. Dar acum să nu credeți că relația cu ceilalți înseamnă neapărat numai relația cu cel de lângă mine sau cu viitorul meu. Nu, înseamnă relația cu vecinul meu, înseamnă relația cu copilul meu, relația cu părinții mei! Toate relațiile acestea se repară, adică nu se folosește o relație de unică folosință și să faci stânga în prejur, să spui:

– Pa, fiecare cu ale lui!

Nu este așa ceva, nu se poate, pentru că ai făcut stânga împrejur numai rațional, inima a rămas în aceeași direcție! Știu ce vă spun. Atunci, dacă inima a rămas în aceeași direcție, nu înseamnă că avem toate materialele să reparăm?! Haideți să reparăm!

Mergem mai departe. Totuși, această Liturghie ne mai învață ceva. Ne învață că trebuie să treacă un timp de la sfințire la împărtășire. Acest timp care a trecut de duminică și până astăzi este un timp care ne folosește. Ne folosește pentru pregătire, ne folosește pentru a fi conștienți că este un timp care trece peste informații, peste ceea ce am învățat în școală și noi folosim acele informații de abia atunci când am uitat tot ceea ce am învățat la școală. Ceea ce am uitat este partea rațională, ce nu am uitat este emoția care ne aduce aminte tot ceea ce trebuie să știm.

Acum, oamenii de cultură dau o definiție culturii și spun că, de fapt, cultura înseamnă tot ceea ce ai uitat după ce ai învățat și tot ce a rămas după ce ai uitat ce ai învățat. Înseamnă că Liturghia de astăzi este una care ne aduce în minte că tot ceea ce se decantează este valabil. Se decantează și rămâne exact cum rămâne în paharul cu apă pe care îl iei dintr-un râu rapid și te uiți la el și este tulbure, dacă nu ai răbdare și bei, bei apa cu toate impuritățile! Nu că ar fi cine știe ce, dar poate că vrei să și vezi prin apa pe care ai luat-o din acel râu, să vezi pe vecinul ce frumos este! Atunci, tot ceea ce se decantează este ceea ce contează.

Contează de multe ori să consumi sau contează de cele mai multe ori să te ferești să consumi! Și anume, în timp, se face o departajare între rațiune și sentiment, între ceea ce ai învățat că așa se învață și sentimentul care ți-a rămas. De exemplu, dacă la Matematică, un copil de clasa a treia se chinuie să nu uite ce a învățat în clasa a doua, să nu uite Tabla Înmulțirii, el va constata că după fiecare săptămână și după fiecare weekend, de fapt, uită câte o strofă din… poezia aceasta cu nouă strofe, că a zecea este un refren și atunci, el trebuie să fie mai atent cu ceea ce trebuie să rețină. Poezia poate că se învață încet, încet, se învață strofă cu strofă, vers cu vers, nu este o problemă, dar ce trebuie să rămână? Să rămână ideea de necesitate, vei avea nevoie de lucrul acesta toată viața! Și o să spuneți:

– Păi, cum adică?! Pun mâna pe telefon și am setat în telefonul meu inclusiv un minicalculator și nu mai e nevoie!

Da, nu mai este nevoie, dar până bagi tu mâna în buzunar ca să vezi ceva pe telefon, impresia despre tine că șapte ori opt nu fac 48 contează foarte mult pentru cel de lângă tine și s-ar putea să aplece urechea la altul care nu a băgat mâna în buzunar să scoată telefonul ca să vadă informația! Asta înseamnă să folosim tot ceea ce reprezintă diferența între rațiune și sentiment! Învățăm rațional la școală, dar bucuria că am reușit să memorăm o strofă sau să rezolvăm un exercițiu, ne accesează o emoție, o emoție pe care, dacă suntem atenți, o putem da mai departe inclusiv nepoților noștri, ca să știe ce trebuie să învețe la școală! Nu trebuie neapărat să înveți formule la școală, că nici eu nu mai știu acum Legea lui Ohm cu toate subcapitolele, dar trebuie să știu că atunci când aud de Ohm, înseamnă în afară de omul de lângă mine și o lege a unui bărbat fizician care a studiat puterea aceasta energetică.

Ei bine, toate acestea, dacă sunteți atenți, vă lasă niște urme pe care le puteți folosi într-un canal de comunicare pentru o bucurie, așa cum am folosit noi ceea ce am sfințit duminică, la Sfânta Liturghie, astăzi, la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite. Eu vă urez ca în perioada care a mai rămas din Postul acesta să reveniți la strategia reparației, la strategia de a folosi ceea ce multă vreme vi s-a predat, la strategia de a nu mai folosi lucruri o singură dată și veți vedea că începem să înțelegem care este rostul Liturghiei Darurilor Înainte Sfințite.

V-am propus o poveste desprinsă din cuvântul părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, rostit miercuri, la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite. Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru ajutor, ea a fost cea care a făcut posibilă povestea mea pentru că a înregistrat cuvântarea părintelui și mi-a pus-o la dispoziție! Copilul din mine, mai șturlubatic de fel, nefiind prea dus la biserică, a absentat la slujba de ieri, dar Dumnezeu a avut grijă să ajungă acest mesaj la timpul potrivit și pentru a-l înțelege, și pentru a-l da mai departe. Îi mulțumesc părintelui Marius pentru răbdarea și blândețea cu care școlește acest copil din mine, cât și pentru îngăduința dăruită adultului devenit de a-i reda cuvântul aici. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă bucure cel puțin la fel de mult cum mă bucură pe mine. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit acest har al scrisului prin care lumea mea arată întotdeauna mai frumoasă pentru că o descopăr iar și iar cu ochii copilului din mine, încântat de poveștile pe care adultul devenit le scrie și le dăruiește mai departe.